Biblio Polis - Vol. 57 (2015) Nr. 2  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARY / ГОДОВЩИНЫ
Vlad POHILĂ
Savant german, sincer și temeinic preocupat de cultura română de la vest și est de Prut

SAVANT GERMAN, SINCER ȘI TEMEINIC
PREOCUPAT DE CULTURA ROMÂNĂ
DE LA VEST ȘI EST DE PRUT

Vlad POHILĂ

Cu vreo trei-patru decenii în urmă, numele acestui învățat german era rostit deja cu respect în cercurile științifice din Occident. Prin contrast, în URSS și, cu deosebire, la Chișinău, Klaus Heitmann era un „nume odios”, care dădea multă bătaie de cap „sergenților frontului ideologic”, aducându-le, concomitent – este adevărat – și sporuri solide la salariile și așa grase. Pe atunci, numele și opera lui K. Heitmann puteau fi evocate la noi numai în contexte negative, critice, denigratoare – așa erau tratați cam toți cei care cercetau și spuneau adevăruri despre istoria, cultura, limba unor popoare subjugate în imperiul răului și al minciunii.

Slavă Domnului, am ajuns să trăim și în vremuri în care putem valorifica și beneficia de lucrările acelor temerari cercetători. Când ne putem exprima deschis admirația, prețuirea și recunoștința pentru tot ce au făcut pentru noi savanți de talia lui Klaus Heitmann. Iar K. Heitmann a făcut nu numai știință, ci și „dreptate științifică”, adunând, în peste șase decenii de muncă asiduă și inspirată, contribuții de o rară consistență și indubitabilă originalitate. Comparabil, prin onestitate și intransigență, cu romanistul italian Carlo Tagliavini (1903-1982), iar prin cuprindere și profunzime cu suedezul Alf Lombard (1902-1996), Klaus Heitmann lasă o brazdă adâncă și distinctă în studiul literaturii, limbii, culturii și mentalității românești, având și meritul deosebit de a le populariza în Occident. Vom încerca, prin acest portret omagial, să aducem la cunoștința mai multor conaționali ce înseamnă pentru noi acest mare învățat german, ajuns, la începutul lunii lui Cuptor, la onorabila vârstă de 85 de ani.

Filolog, romanist și românist german, cercetător, profesor universitar; fin cunoscător al limbii, literaturii și culturii române, inclusiv din Basarabia, Klaus Heitmann s-a născut la 5 iulie 1930, la Mulheim an der Ruhr, Renania de Nord-Westfalia (în germană, Nordrhein-Westfalen, NRW) – cel mai vestic și, totodată, cel mai populat land federal german. Face studii universitare în domeniul limbilor romanice, al filologiei clasice și al istoriei, la Kln, Freiburg, apoi și la Pisa, Italia (1950-1955). Ca discipol al romanistului Hugo Friedrich, își susține, în 1955, la Freiburg, teza de doctorat despre un tratat al lui Francesco Petrarca, tipărită în 1958 sub titlul Fortuna und Virtus. Eine Studie zu Petrarcas Lebensweisheit (1958). Își începe cariera didactică la Universitatea din Marburg (1956-1963), continuând-o la Universitatea Tehnică din Berlin (1964), ca să revină la Marburg în calitate de profesor de filologie romanică, stabilindu-se apoi la Heidelberg (1971).

În decursul anilor de activitate la universitățile din Marburg și Heidelberg (până la pensionare, 1998), K. Heitmann aprofundează câteva teme preferate din literatura franceză: teatrul sec. XVI și XVII (monografia Das franzsische Theater des 16. und 17. Jahrhundert, 1970); proza din sec. XIX-XX (cartea Der franzsische Realismus von Stendhal bis Flaubert, 1979; apărută și în versiune română: Realismul francez de la Stendhal la Flaubert, 1983) etc.

K. Heitmann începe să manifeste interes față de cultura română la mijlocul anilor ’50 ai sec. XX, în timp ce studia la Universitatea din Freiburg. A învățat limba română dintr-un manual pentru autodidacți, a citit multă literatură, ca ulterior să scrie rodnic și aprofundat despre scriitori, opere, fenomene literare, astfel contribuind substanțial la lărgirea, în spațiul germanofon, iar apoi și în alte zone din Occident, a cunoștințelor despre români și cultura lor.

Unele studii de K. Heitmann abordează personalități și subiecte ce erau tabu în România înainte de 1989. Se numără printre romaniștii din Occident care au denunțat, cu mult curaj și argumentat, încă din anii ’60 ai sec. XX, falsul așa-zisei „limbi moldovenești”, opinie pentru care autoritățile politice de la Chișinău l-au taxat drept „trubadur al antisovietismului”, „dușman înverșunat al poporului moldovenesc” etc.

Multe lucrări de K. Heitmann sunt consacrate confluențelor culturale româno-germane. A selectat și a analizat relatările în limba germană despre români ca indivizi, dar și ca membri ai unui grup etnic. Acest vast material documentar este comprimat în Imaginea românilor în spațiul lingvistic german. 1775-1918. Un studiu de imagologie (apărut în germană în 1985, și în română în 1995). Este primul studiu despre imaginea românilor așa cum a fost ea receptată, în cuprinsul unui lung interval de timp, într-o vastă arie lingvistică europeană. Este și rezultatul unui efort „răbdător și minuțios de a descoperi, în fiecare caz în parte și punct cu punct, determinările politice, ideologice, religioase sau de altă natură ale imaginilor despre români și România create în arealul lingvistic german”, o „construcție finită”, dând impresia unui „lucru definitiv, căruia cu greu i s-ar mai putea adăuga fie și un detaliu” (prof. Dumitru Hâncu).

A elaborat numeroase studii despre personalități ale literaturii și culturii române, dând preferință prezentării unor scriitori și gânditori români care erau atașați de limba și cultura germană: M. Eminescu, I.L. Caragiale, S. Pușcariu, C. Rădulescu-Motru, L. Rebreanu, T. Vianu, L. Blaga ș.a. În anii ’60-’70 a elaborat studiul Fenomenul românesc – o sinteză despre specificul național românesc, așa cum a fost el perceput și definit de sămănătoriști, gândiriști și alți scriitori și intelectuali români de la începutul sec. XX: A.E. Baconsky, Mihai Ralea, Mircea Eliade, E. Ionescu, Șt. Bănulescu, Dan Botta, G. Călinescu, N. Crainic, Ion Pillat ș.a. O serie din aceste portrete au fost publicate în culegerea de studii Oglinzi paralele (1996).

Un loc aparte în activitatea lui Klaus Heitmann îl ocupă lucrările despre destinul politic, limba și literatura basarabenilor. „M-au interesat dintotdeauna și Eminescu, și Moldova dintre Prut și Nistru”, mărturisea K. Heitmann într-un interviu. Tot acolo spune că Basarabia românească a descoperit-o grație lecturii romanului Rusoaica de G. Mihăescu (1894-1935), o parte din acțiunea lucrării desfășurându-se la Chișinău. A debutat în această sferă cu un articol privind receptarea operei lui M. Eminescu în stânga Prutului, alias în RSSM (1965), studiu considerat scandalos, de către oficialitățile de la Chișinău – pentru că autorul vorbea despre români și limba română dintre Prut și Nistru. A ajuns la studii subtile privind inconsistența „teoriei” despre limba „moldovenească” sau despre primejdia crescândă a rusificării în RSSM; lucrări în care a sprijinit aspirația basarabenilor de a recăpăta alfabetul latin și de a da statut de limbă oficială românei (anii 1988-1989). Tocmai în acești ani de grație pentru basarabeni am putut să admir setea de cunoaștere, dar și neastâmpărul de cercetător al lui K. Heitmann, căci primea cu recunoștință și valorifica rodnic „puduri” de ziare, reviste și cărți de la Chișinău. Tot atunci au fost tipărite la noi și unele articole de-ale învățatului german, săptămânalul Literatura și arta fiind printre pionierii punerii în valoare a operei sale filologice abordând tematica basarabeană în trista ei complexitate. Multe scrieri cu aceste subiecte au fost adunate în volumulLimbă și politică în Republica Moldova (1998). În context basarabean a analizat și opera lui M. Sadoveanu (cu accentul pe cartea Drumuri basarabene). A scris și despre Richard Kunisch, inspiratorul poemului Luceafărul de M. Eminescu; despre interferențele culturale și lingvistice la curtea lui Carol I și a reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva); despre scriitorul Urmuz (1883-1923) ca pionier al avangardei române sau – cu totul surprinzător – despre cultul personalității lui N. Ceaușescu, „analizat în comparație cu retorica biblică a laudei lui Dumnezeu și cu retorica cultului împăraților romani și al lui Ludovic al XIV-lea din epoca absolutismului”.

Lista de contribuții ale românistului este completată de recenzii, articole pentru surse enciclopedice germane, precum și de cartea Cercul Literar de la Sibiu. Influența catalitică a culturii germane (2000), scrisă în colaborare cu Ov. S. Crohmălniceanu.

Cercetările în domeniul românisticii le-a realizat cu precădere în cadrul Seminarului de romanistică de la Universitatea din Heidelberg. Acel faimos Romanisches Seminar, pe care l-a gestionat (cu colegi și discipoli) de-a lungul a două decenii și care este un veritabil centru științific și cultural românesc. Aici i-a avut de oaspeți pe numeroși scriitori și filologi români, inclusiv lingviștii S. Berejan, V. Mândâcanu, poetul N. Dabija, de la Chișinău, sau maestrul Ion Druță, deja de la Moscova. Impresionantele eforturi făcute de K. Heitmann în cadrul Seminarului de romanistică de la Heidelberg au fost pe drept răsplătite: i s-a acordat Marele Premiu al Academiei Franceze (1991); a fost ales membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România (1991) și al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași; Doctor Honoris Causa al Universității din București și al Universității „Dunărea de Jos” din Galați, membru de onoare al Academiei Române (2000).

Credem că a venit și rândul basarabenilor – dacă nu conducerea de vârf a Republicii Moldova, apoi Academia de Științe, Universitatea de Stat, Uniunea Scriitorilor de la Chișinău au un prilej excelent de a-și manifesta onorabil recunoștința și considerațiunea față de remarcabilele contribuții ale învățatului german Klaus Heitmann întru apărarea și promovarea limbii, literaturii și culturii ce ne definesc, împreună cu adevărul, contestat de alții, despre dreptatea noastră românească.