Poetul se joacă în metafore asemenea copilului, trăind aceeaşi profundă bucurie şi dăruire. Poetul este magul care transformă lumea în ceea ce visează, în ceea ce-i place şi viceversa. Ca şi alchimistul care transformă materia căutând adevărul (piatra filosofală!), înalţă lucrurile şi le coboară. Le aruncă în infern, ca tot el (poetul-mag al cuvintelor) să le scoată de acolo, însoţindu-le spre paradis. Metamorfozează realitatea până la bizar, până la absurd, contopindu-şi propria fiinţă cu toate câte le transformă. Travaliul creaţiei e, aparent, mult mai simplu, mai plăcut, dar şi plin de surprize.

Un poet hărăzit, un talent în unicat, îşi intuieşte menirea, ieşind din tiparele unui mesager ordinar. Este (devine!) o „Molie-Nou-Venită”, care: „Ar putea începe prin a da nume / oraşelor de pe umeraşe. / Sau, poate, să înceapă / cu un cer / fără stele? / Atunci, ar putea lăsa / în urma ei o primă stea?”[1]

Aceste gânduri au încolţit în mintea mea de molie-gânditoare, citind un volum cu poezie nouă: Poeme cu molii*, apărut în anul curent la Editura „Prometeu” din Chişinău. Autor – Doina Postolachi. Un nume cunoscut în lumea adolescenţilor, dar şi în spaţiul premonitoriu al poeziei tinere din Basarabia. De când am cunoscut-o pe Doina m-a impresionat felul ei neobişnuit de a vedea lumea, de a o povesti. O fire zbuciumată, sensibilă, revoluţionară... Ajunge „un poet abordând realitatea dintr-o perspectivă cu totul inedită, cel puţin în literatura noastră, având drept obiectiv / subiect / personaj liric – ce credeţi? Molia!” Aprecierea aparţine scriitorului bucureştean Ioan Groşan, care prefaţează volumul printr-un Mic cuvânt-înainte, avertizând că „Poeme cu molii va roade timpul multor critici de-acum înainte...”

Doina Postolachi e un mic-mare inventator de lumi şi de personaje ale acestei lumi vetuste. Regizează cu multă abilitate un spectacol al moliilor (molii-molii, dar şi molii-corbi, şobolani, vulturi... De ce nu şi molii-oameni?!). Un univers al lumii văzute de molii. Trăită şi roasă de acestea. Autoarea, fireşte, îşi apără progeniturile, punându-le în valoare nobleţea şi caracterul. Fiecare molie se contopeşte cu o imagine a realităţii mâncată de oameni. Metafora, alegoria, ficţiunea lirică captivează, astfel în finalul volumului dominat de molii rămâi fascinat, dar şi cu o întrebare bizară: „Care molie e neam cu mine? Care voi fi fiind eu?”

Demult n-am citit ceva mai neobişnuit ca structură şi mesaj poetic. Admir poetul-molie, care a reuşit să urmărească şi să surprindă stări şi situaţii incredibile. Dacă începi să te cufunzi în lectură, involuntar, devii molie-cititor. Capeţi un sindrom de molie, având „cele mai strălucitoare iluzii”...

Pentru fiecare om înzestrat cu harul creaţiei există o clipă. A găsirii, exprimării, a împlinirii. Un fel de mărturisire prin ceea ce simte, ceea ce l-a durut, prin ce a comis păcatul întruchipării unor personaje (progenituri!) realmente fictive, inexistente, dar prin care rosteşte adevăruri.

Asta o face Doina Postolachi în Poeme cu molii, care, precum susţine acelaşi Ioan Groşan „va roade timpul multor critici de-acum înainte. Fie şi numai pentru asta, bine-ai venit în literatura română, Doina Postolachi!”

Claudia PARTOLE

P.S. – Întru argumentarea celor scrise propun celor curioşi să lectureze câteva poeme cu molii...

C.P.

* * *

Doina POSTOLACHI

Rugăciunea unei Molii

Doamnei Iuliana Costin:

„Pentru că rugăciunea vă bucură!”

Doamne, iartă-mă pentru câte aş fi putut

roade

şi n-am făcut-o.

Iartă-mă dacă am ros din bucata alteia.

Iartă-mă dacă am ros prea mult şi dintr-un

singur loc.

Îţi mulţumesc pentru darurile tale.

Îţi mulţumesc pentru instinctele ascuţite,

îţi mulţumesc pentru aripile neobosite,

îţi mulţumesc pentru Păianjenul care

ne protejează,

îţi mulţumesc pentru stăpânii buni care nu ne omoară,

îţi mulţumesc pentru bunătăţile de haine

de lână,

binecuvântate fie toate.

Te rog, ajută-mă să fac cele mai bune ouă,

sănătoase şi frumoase,

când vei crede de cuviinţă Tu.

Îţi mulţumesc.

Facă-se voia Ta. Amin.

Singurătate de Molie

Regretatului meu frate Călin

Nu mai îmbracă nimeni paltonul negru.

Nimeni nu mai aşază căciula caldă,

încălzită cu aburii de transpiraţie,

a gândurilor neobosite, seara,

pe noptieră.

A mai rămas o Molie...

Atât de singură.

A slăbit, s-a străvezit, nu mai e decât o epavă.

Mustăţile ei sunt mai firave şi mai străvezii

decât un fir de păianjen...

Îi e dor de cel care nu mai este.

Va muri şi ultima Molie...

Va muri

de singurătate.

Molia Dansatoare

Cocktail-barului „Deja Vu”

O Molie se roteşte pe un fir de păianjen

ca la bară.

Un fir de păianjen, lucios ca un fir de oţel.

Molia Dansatoare

urcă

şi coboară,

îşi ridică pe rând aripile, îşi dezgoleşte

pieptul.

Streaptease de molii.

Un grup de molii o privesc şi rod

dintr-o pereche de mănuşi de angora.

Cu puful ca spuma de pere.

Un grup de molii se îmbată cu bere

de angora,

câte cineva se apropie de Molia Dansatoare

şi îi strecoară câte o bancnotă

de fărâmitură de lână.

Baie cu Molii

La baie curge rugina.

Să fie moliile adormite prin ţevi?

Cada mea e aurită cu aramă de molii.

Ca o Cleopatră, în baia cu lapte,

aurită cu miere,

fac o baie în miere de rugină