Sunt o cititoare activă a Bibliotecii „Alba Iulia”, iar programul de lectură Chişinăul citeşte o carte, iniţiat de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, este chiar acea „picătură de cafea” de care avem nevoie noi, cititorii trecuţi de 50 de ani. De ce? Pentru că nouă ne place să citim mai mult din recomandările altora, în cazul dat, al bibliotecarilor. Contăm mai mult pe viziunea lor asupra unei lecturi bune.

Aici mie îmi vin în ajutor bibliotecarii de la „Alba Iulia”, care au o grijă permanentă ca nouă, cititorilor, să nu ne scape din vizor nicio apariţie editorială mai importantă. De data aceasta ne-au propus spre lectură cartea ieromonahului Savatie Baştovoi Diavolul este politic corect*, inclusă în programul menţionat anterior. Voi spune-o din capul locului – este o lectură uşoară, plăcută, dar tristă. [1]

Savatie (Ştefan) Baştovoi (născut în 1976, la Chişinău) este ieromonah, poet, prozator, publicist şi editor. Are studii de pictură, filozofie şi teologie. Este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Jurnaliştilor din R. Moldova, fondatorul şi directorul Editurii „Cathisma” din Bucureşti. În 1996, i se acordă Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru volumul Elefantul promis – pentru acelaşi volum a mai obţinut Premiul Salonului Naţional de carte de la Iaşi şi Premiul pentru debut al Fundaţiei „Soros”. În 2007 a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul Ortodoxia pentru postmodernişti (eseuri, interviuri; 2007). În 2008 două volume – romanul Nebunul (2006) şi, respectiv, Când pietrele vorbesc. Biserica faţă în faţă cu propria imagine (eseuri; 2008) – au obţinut premiul Salonului Internaţional de carte de la Chişinău, oferit de Consiliul Europei, prin reprezentanţii săi în teritoriu. A mai scris: Iepurii nu mor (roman; 2001), Audienţă la un demon mut (roman; 2009), Între Freud şi Hristos (eseuri; 2001), A iubi înseamnă a ierta (eseuri; 2010) ş.a. Ca poet, este prezent în antologii din SUA, Franţa, Germania.

Prin cele câteva personaje-cheie (Roza şi Iacob Kohner, Raul şi Părintele Ioan), conturate prin cuvinte puţine, dar profunde, autorul reuşeşte să ne provoace diferite stări sufleteşti: tristeţe, sarcasm, speranţă. Însăşi titlul uneia dintre bucăţile literare încorporate în culegere, Trista poveste a lui Iosif şi a Rozei Kohner, într-un fel, ne pregăteşte moral, ne preîntâmpină, că ceea ce va urma, nu va fi o poveste de dragoste, de sublim, de împliniri, ci va fi una tristă – ultima etapă din viaţa unui om, din viaţa fiecăruia dintre noi, adică trecerea în lumea celor drepţi, cum se obişnuieşte a spune.

Roza Kohner a fost adusă la azilul de bătrâni la două săptămâni după moartea soţului ei, Iosif Kohner. Era deja obişnuită cu atmosfera din azil din desele vizite pe care le făcea soţului său aici. Roza îşi iubea soţul şi nu l-ar fi lăsat nici o dată la azil, „dar legea interzicea bătrânilor să moară acasă”. Prin dragoste, aceşti doi oameni au învins cancerul, o boală incurabilă, însă
n-au putut învinge, n-au putut schimba nici dânşii, nici alţii ca ei, Legea 182/100, care prevedea eutanasia tuturor persoanelor care atingeau vârsta de 65 de ani.

O lectură este de folos atunci când îţi răscoleşte sufletul, îţi provoacă emoţii fie şi negative, te face să-ţi aminteşti de unele episoade din viaţa de care nu ţi-ai mai amintit vreo dată.

Citind enunţul despre comportamentul Părintelui Ion în care acesta „…era surprins de multe ori făcând rugăciuni asupra unui pahar de vin şi a unei bucăţi de pâine, pe care mai apoi o mânca, zicând că se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos”, imaginar, gândul mă duce la bunica mea, Ana a lui Samoil Chiroşcă, fie-i ţărâna uşoară, care, trecând în lumea celor drepţi, atingând vârsta de 90 de ani, noi, copiii, la fel, o surprindeam de multe ori mâncând o hrincă mare de pâine cu un pahar de vin alb, după care mergea la muncă la vie. Şi mă gândesc ce bine totuşi a fost şi este că prin părţile noastre n-a ajuns Legea 182/100, iar strămoşii noştri şi-au încheiat socotelile cu cele pământeşti numai cu ştirea Domnului.

Să revin însă la personajul nostru, Roza Kohner, adusă la azilul de bătrâni de către feciorul ei, Iacob Kohner. E o femeie puternică, deşi, conştientă de starea în care se află (îşi trăieşte ultimele zile din viaţă), ea nu-şi doreşte ca cineva s-o vadă plângând. Azilul o schimbă radical. Bătrâna se închide în sine şi nu vorbeşte decât atunci când este întrebată. Roza Kohner iubea foarte mult viaţa, ea îşi dorea să trăiască, chiar fiind şi în azil, dar… cu părere de rău, legea aceasta odioasă nu-i mai permitea, legea ticluită de către politicieni, acum 29 de ani, când Roza Kohner era în floarea vârstei şi nu i-a prea dat mare importanţă. „Oricum, toţi murim într-o zi”, a fost răspunsul ei atunci. Acum însă Roza Kohner îşi aminteşte bine şi de alte legi odioase, care au trecut ca tăvălugul peste destinul familiei ei: taxa pentru al doilea copil, care constituia o sumă enormă – 2000 de euro –, şi legea dreptului la urmaşi. Ultima a pus capac la toate – Iacob, feciorul ei, a fost castrat. Pentru Roza Kohner aceasta a fost o rană vie pentru toată viaţa, dar, în cele din urmă, ea se linişteşte cu gândul că în această situaţie se află fiecare al doilea copil, născut în ultimii şapte ani. Iar legea care permitea cumpărarea dreptului de a avea urmaşi pentru al doilea copil, a înstrăinat-o pentru totdeauna de Raul, al doilea fecior, care îşi vinde dreptul în schimbul sumei de 100 000
de euro şi pleacă în Israel.

Niciuna dintre legile sus-menţionate n-a adus fericire nimănui, nici chiar celor care au promulgat-o.

Raul, hoinărind prin lume, îşi face operaţie plastică, este dispus să-şi facă şi un transplant de sex. În final, cheltuind toţi banii, îşi aminteşte că mama lui anul acesta avea să împlinească 65 de ani, prin urmare rămăsese ceva moştenire, de care nici el nu putea fi înstrăinat (cea mai mare moştenire pe care o lăsa Roza Kohner a fost Biblia).

Iacob Kohner, feciorul mai mare al Rozei Kohner, trăieşte într-o lume a progresului, a tehnicii moderne, veşnic preocupat de calculator, de conversaţii inutile pe bloguri, vorbind despre materii înalte, filozofie, sensul vieţii, uită de cea mai scumpă fiinţă, care i-a dat viaţă, de mama lui, ca în cele din urmă, un simplu sunet la uşă să-l readucă la viaţă, anunţându-l că „…doamna Roza Kohner a fost eutanasiată astăzi, 12 aprilie, în legătură cu împlinirea de către cetăţeancă… a vârstei de şaizeci şi cinci de ani… Urna cu cenuşă va putea fi ridicată la sediul Primăriei după achitarea taxei de 35 de euro”.

Da, vorbeam ceva mai sus despre moştenirea lăsată de Roza Kohner. La fel, printr-un simplu sunet la uşa casei, Iacob Kohner este anunţat că a primit o moştenire de la mama. Posibil, pentru acesta nu mai conta ce moştenire putea să-i lase mama, îi era de ajuns doar dragostea şi grija ei pentru dânsul. Deschizând cutia, Iacob Kohner văzu cartea cu coperta neagră pe care era scris: „BIBLIA...”

Vreau să cred, că prin scurta mea relatare despre conţinutul acestei cărţi, v-am intrigat, câtuşi de puţin, s-o citiţi şi să meditaţi, este bine să mai şi medităm uneori asupra unei lecturi… Puteţi găsi noua scriere a ieromonahului S. Baştovoi în bibliotecile din Chişinău, iar eu vă invit s-o lecturaţi. Nu veţi regreta. Da, am menţionat, iniţial, că această carte are un conţinut trist. Şi totuşi, prin lectura ei, am putea deveni mai îngăduitori cu cei din jur, dar şi cu noi înşine, rezervându-ne timp şi pentru un Răsărit de Soare.

Zoia BĂLAN,

pensionară