În pragul acestei veri am avut din nou bucuria întâlnirii, la Mirosloveşti, jud. Iaşi, cu distinşii cărturari basarabeni care, de câtva timp, ne răsfaţă cu prezenţa lor frecventă în habitatul nostru rural din preajma Hanului Ancuţei, locul făcut celebru, literar, de inegalabilul Mihail Sadoveanu. De data aceasta, aleşii noştri musafiri (oaspeţi de câteva ceasuri) au fost renumitul scriitor Nicolae Dabija şi universitarul Vasile Şoimaru, „Cetăţean de Onoare” al comunei noastre, fondatorul secţiunii de carte basarabeană din cadrul bibliotecii comunale. Neobosiţii intelectuali chişinăuieni, mereu pe drumuri culturale, veneau acum de la Mănăstirea Diaconeşti, unde
l-au comemorat, la doi ani de la plecarea la Cer, pe mult regretatul lor prieten Andrei Vartic – pilduitor exemplu de prelungire a camaraderiei dincolo de moarte.

Desigur, abaterea pe la noi a celor doi cărturari şi patrioţi (da, în Basarabia sintagma „patriot” e uzuală, incumbând şi valoare reală) a însemnat şi îmbogăţirea minibibliotecii basarabene cu noi volume. La vizita anterioară a dlui Nicolae Dabija am avut privilegiul de a primi, direct de la autor, romanul său Tema pentru acasă, devenit deja un bestseller românesc. Acum am primit, prin intermedierea generosului nostru „consătean” dr. Vasile Şoimaru, între alte valoroase volume, şi un roman al unui ales intelectual, aş zice – după calitatea eseurilor pe care i le citesc frecvent în Literatura şi arta – din stirpea celor doi vizitatori. Recomandarea de a-l citi, făcută cu un afect special de către oaspetele cu îndepărtate origini mirosloveştene, mi-a indus o motivaţie superioară pentru a căuta timp prielnic lecturării respectivului volum.

Şi iată-mă începând penultima vacanţă de vară din cariera mea de dascăl cu lectura romanului Cel rătăcit* al lui Aurelian Silvestru.[1]

După primele pagini ale cărţii, am realizat că citesc un roman „de acţiune” – „de spionaj”, se poate spune – ca pe parcurs să realizez că acţiunea e, în mare măsură, ficţiune, ceea ce nu era genul meu de lectură. N-am citit demult cărţi din această categorie şi aveam dubii că voi obţine satisfacţia scontată, specifică lecturii. Încet-încet însă m-am simţit atras de calitatea evocării şi de substanţa dialogului personajelor centrale. În sfârşit, încep să prind firul „poveştii”. Aflu că mobilul acţiunii romanului este un document de cu două mii de ani în urmă, care, scos la iveală, ar fi compromis fatal Biserica. Iată, constat, nu moravurile „incompatibile” cu slujitorii săi, ci surparea dogmei centrale a Bisericii creştine ar putea împlini previziunea lui Voltaire cu privire la soarta nefastă a Bibliei. Adâncindu-mă în lectură, a prins să se înfiripeze în mintea mea o asociere a cărţii lui Aurelian Silvestru cu romanul americanului Dan Brown, Codul lui Da Vinci, ceea ce a început să intrige în mine conştiinţa de creştin cu o oricare practică religioasă. Ştiu că mulţi au aruncat anatema asupra cărţii respective – a lui D. Brown –, cât şi asupra celor ispitiţi de ea, şi nu doream să recidivez în „păcat”. Dar nu o dată am fost pus în situaţia de a constata, umilit de propria-mi slăbiciune, că arar dorinţa e echivalentă cu voinţa – în relaţia cu Dumnezeu, mai ales. Şi am mers mai departe…

Aşadar, profesorul Cornelius Verişan, arheolog şi specialist în fizica nucleară – format la şcoala savantului francez Jean Sorel –, cercetător ce experimenta în mare secret relaţia omului cu lumea de dincolo de frontierele terestre, preia de la mentorul său un manuscris autentificat cu cele mai sofisticate mijloace tehnico-ştiinţifice. Documentul, scris de însuşi Pilat, procuratorul care, fără argumente personale şi fără voinţă proprie, l-a condamnat pe Iisus la răstignire, fusese descoperit în Carpaţi şi confirmă ceea ce, ştim bine din Biblie, gândeau mulţi dintre muritorii vremii despre identitatea Celui răstignit şi despre „scenariul” alternativ al Învierii. Desigur, documentul era „vânat” atât de spionii Bisericii (Vaticanului), cât şi de agenţii unor confrerii oculte cu interese în a-l folosi spre a distruge Biserica, nu din interiorul ei instituţional, structură încă puternică, ci prin credincioşii ei închinători. Căci, ce ar mai fi însemnat Ea pentru nădăjduitorii la iertare, în absenţa Răscumpărării prin moartea şi Învierea Răscumpărătorului dăruit de Tatăl Ceresc?! Fără această speranţă, credincioşii îşi vor pierde sufletul şi, fără suflet, omul e la discreţia celor ce râvnesc la tronul Lumii rămase fără Dumnezeu.

Savantul Verişan, slujitor al adevărului istoric, e riguros de raţional cu privire la soarta documentului şi ezită în a-l face cunoscut, aşa cum i se sugera, contrariat de faptul că secretul său era totuşi ştiut de cineva neidentificat. Amânând dezvăluirea, îşi pune pe urme agenţii Umbrelei – organizaţie ocultă, condusă de Saenko (un fost ofiţer KGB) – şi ai altor confrerii ale întunericului. Aceste organizaţii ajung să colaboreze între ele pe baza unui pact tacit de neagresiune. Evident, în asemenea operaţiuni este implicată şi Securitatea statului, reprezentată de generalul Bolcutan, care, în anumite limite, e nevoit să facă joc dublu.

În paralel cu episoadele dedicate vânării manuscrisului lui Pilat, păstrat bine de savantul Verişan, autorul ne introduce abil, cu o temeinică informare privind speculaţiile ştiinţifice şi paraştiinţifice legate de domeniu, într-o lume paralelă de care, aflăm de la Bătrânul din visele lui Al Satin, ne desparte o „membrană”, din ce în ce mai subţiată de către reversul supercivilizării umanităţii şi, implicit, de ignorarea lui Dumnezeu de către omul prezentului.

Hărţuit de agenţii secreţi şi eliberat din moartea provocată de aceştia – prin intermediul „nanovitalinei” („apa vie” din basmele noastre), obţinută prin decodificarea unui secret al vechiului Egipt –, profesorul cade în plasa unuia dintre ei. Vica Muller, pretinsă doctorand la Sankt Petersburg, pseudointeresată de o temă legată de străvechea civilizaţie europeană, se infiltrează în cercul savantului român. Spioana Umbrelei află că cercetările secrete ale profesorului se desfăşoară într-un sanctuar subteran al oamenilor trecutului, în peştera Zimbrului Alb, în care savantul, cu sprijinul unui informatician de excepţie (Radu) şi al unui telepat (Mihai, fiul lui Al Satin, fostul său coleg la universitatea din Moscova), încearcă să comunice cu lumea paralelă ce-şi avea lăcaşul în burta Pământului. Această lume a începuturilor, a îngerilor cei revoltaţi pe Dumnezeu – o speculaţie literară ingenioasă pe seama unui pasaj din Biblie, coroborat cu profeţiile unui medium american şi cu un text tibetan – e lumea de rezervă care ar fi urmat să înlocuiască lumea omului creat din lut şi spirit. În lipsa savantului, reţinut de Securitate, cei doi colaboratori ai săi realizează miraculosul obiectiv al profesorului: comunicarea cu reprezentanţii celeilalte lumi.

Cruciuliţa de piatră de la gâtul lui Mihai, personaj predestinat să comunice cu lumea paralelă, era o aşchie din stânca de hotar dintre cele două lumi. O primise Al Satin, tatăl său, în condiţii miraculoase, prin Sfânta Oarbă, pentru misiunea mistică de salvare a „celui rătăcit”, a lumii omului, abătută grav de la drumul către Dumnezeu. Fisura din care amuleta fusese desprinsă era locul în care graniţa dintre cele două lumi avea să cedeze. Tânărul telepat, îndrumat de Bătrânul în alb din visele sale, „unul din împăraţii lui Dumnezeu”, când acesta umbla pe pământ – arătat lui Mihai în mod revelator, în chip real, dar imaterial –, reuşeşte să ataşeze aşchia-crucifix la locul ei, ceea ce a făcut ca pruncul din globul de cristal (prototipul stăpânului de rezervă al Terrei, omul pur, din cristale, nu din carbon, dar fără suflet) să se prăbuşească în adâncuri şi să amâne înlocuirea omului căzut în păcat. Pericolul acesta a mai fost odată evitat, acum două mii de ani, prin sacrificiul lui Iisus.

Acţiunea de salvare a omului de invazia lumii subpământene, punctul culminant al naraţiunii, dezlănţuie forţele naturii. Cutremure, potop de ape – atmosferă demnă de scenografiile cineastului Steven Spielberg –, întocmai ca atunci când, pe Dealul Căpăţânii, soldaţii romani îl răstigneau pe Hristos. Şeful Umbrelei, Saenko, aflând că agenta sa, îndrăgostită de Mihai, abandonează misiunea, se implică personal în acţiune. Aşa află de experimentul savantului, de care vrea să profite, ca o compensaţie la eşecul legat de manuscrisul lui Pilat. Este ucis însă în explozia subterană provocată de lupta cu Dan, propriul spion – şi acesta reabilitat, ca şi Vica, sub influenţa benefică a mediului miraculos din Lăcaşul Zeilor.

Urmărind cu sufletul la gură soarta manuscrisului lui Pilat, ajung să constat, eliberat de povara coparticipării mele (ca cititor) la o nouă „erezie”, că documentul, în toată perfecţiunea lui, era invenţia ultraperformantă a Umbrelei, instrument prin care organizaţia urma să-şi atingă scopul, subminând monopolul Bisericii (reprezentate în carte de cardinalul Diego Feroza) asupra omului. Dezvăluirea, girată de omul de ştiinţă, ar fi întors pe dos creştinătatea, ceea ce ar fi însemnat că şefii Umbrelei puteau trece la reconstrucţia lumii după ocultul lor model. Dar, minune, în timpul unei furtuni, un fulger ţinteşte cu precizie documentul, neafectând maşina profesorului, şi-l transformă în cenuşă.

În sfârşit, ajung la concluzia că acest din urmă volum al lui Aurelian Silvestru – intelectualul chişinăuian pe care îl ştiam doar ca fiind un excelent eseist al săptămânalului Literatura şi arta (în ultimul timp, autorul rubricii Lecţii de demnitate) şi autorul unui impresionant imn dedicat Unirii (cântec patriotic ce va face istorie, precum Deşteaptă-te, române) – mi-a umplut, pe parcursul a două-trei zile, inima de bucuria aceea la care râvneşte orice „consumator” de literatură autentică.

Volumul Cel rătăcit nu e doar un roman care te conectează, prin trăirile specifice martorului, la o aventură inedită. Nu e doar o fascinantă fabulaţie literară. Cartea este creaţia unui gânditor special, preocupat de raportul omului cu viaţa, cu lumea lui şi cu cea de dincolo de ceea ce „imposibilul este nu o realitate care nu există, ci o limită pe care mintea noastră nu cutează s-o depăşească”, extrăgând din această experienţă esenţa, filozofia existenţială. Constatăm asta din dialogurile, pline de miez, dintre cei doi înţelepţi, Verişan şi Al Satin, dintre tânăra spioană (timpuriu şi solid maturizată) şi savant, sau dintre aceeaşi agentă „pocăită” şi tânărul telepat Mihai, dintre savant şi cardinalul Feroza etc. Cele două personaje fantastice, Sfânta Oarbă şi Bătrânul în alb, în dialogul lor cu cei doi muritori „aleşi” (unul dintre ei poate originalul lumii dintru începuturi, „cel rătăcit”, în sensul propriu, în lumea noastră atât de diluată) furnizează cititorului reflecţii acaparatoare asupra raportului nostru cu misterul, cu limitele raţiunii omului, dar şi cu starea prezentă a conştiinţei umanităţii.

Planurile temporale şi spaţiale, diversitatea problematicilor aferente temei centrale, contextele insolite care conturează structurile caracteriale ale personajelor, scenele fantastice (între ele, atacul „umbrelor negre” asupra mănăstirii, din coşmarurile lui Al Satin, pentru capturarea Sfintei Oarbe) constituie tot atâtea „ingrediente” stilistice care fac deosebit de „comestibil”, în integralitatea lui, produsul literar semnat de Aurelian Silvestru – doctor în psihologie, un versat pedagog, directorul unui liceu celebru din Chişinău (am aflat, profund motivat, după lectura romanului). Aflu, prin intermediul mult preţuitului poet Nicolae Dabija, şi un amănunt din viaţa autorului romanului Cel rătăcit, anume că mănăstirea, mediul în care se manifestă fervent credinţa în Dumnezeu, face parte din biografia autorului. Iată un motiv să cred că scriitorul, prin Al Satin, participă efectiv la „filozofia” acestei plăsmuiri ce naşte o Carte.

În planul real al romanului, autorul e un fin observator al evoluţiei postcomuniste a lumii eliberate, descoperind specificităţi legate de interacţiunea ei cu lumea excesiv de liberă a Occidentului. Şi-am să dau, aici, un singur exemplu: vasăzică, ofiţerimea KGB-istă n-are probleme cu reconversia ocupaţională…

Demersul literar prin care autorul m-a cucerit – după ce, iniţial, mă impacientase, vizavi de perspectiva unui subiect blasfemiator – va fi, în modesta mea bibliotecă personală, o carte ce va trebui recitită din când în când. Cel puţin unele pasaje ce se constituie în veritabile sinteze aforistice, cu Dumnezeul Iubirii prezent, şi nu fără El. Căci, „dacă dincolo de moarte nu există Dragoste (esenţa Creştinismului), la ce e bună veşnicia”, îşi încheie, prin cuvintele lui Mihai, Aurelian Silvestru romanul său. Un succes literar, ce-i drept, apreciat ca atare aici doar de exponentul masei de cititori, altfel spus, de cititorul comun, cel care, cu admiraţie şi preţuire, semnează mai jos.

Gheorghe PÂRLEA