Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANUL EUGEN DOGA / ГОД ЭУДЖЕНА ДОГИ / YEAR EUGEN DOGA
Vlad POHILĂ

SCHIŢĂ DE PORTRET AL ARTISTULUI PE CULMILE GLORIEI

Firea moldoveanului, a românului în genere, oscilează dramatic, de secole, între repeziciune şi încetineală. Facem în grabă, iute, repede, multe lucruri bune, dar nu mai puţine rele făptuim; nu în zadar ni se repetă (de multe ori - în zadar!), din copilărie şi pînă la bătrîneţe proverbul „graba strică treabă”... Cumpătarea, măsura, încetineala parcă se înscriu şi ele în lista caracteristicilor definitorii ale poporului nostru. Cu atît mai ciudat pare că, de regulă, fără grabă, cu întîrziere, observăm fapta bună şi pe omul cumsecade, merituos, îl observăm anevoie, adeseori ultimii, cel mai tîrziu recunoscîndu-i şi preţuindu-i meritele. Nu vom recurge la exemple din istorie, vom zăbovi doar la un caz din zilele noastre, din preajma noastră. Compozitorul Eugen Doga a căpătat o largă recunoaştere internaţională, poate mai ales în partea de Răsărit a lumii, unde un spectacol cu participarea sa se transformă în adevărată sărbătoare ce adună mii şi mii de melomani – fie la Palatul Congreselor de la Moscova, nu departe de biserica Sf. Nicolae, unde a fost înmormîntat prinţul Dimitrie Cantemir, fie în fastuoase săli de concert din „capitala nordică” a Rusiei, fie în oraşe milionare din Siberia, sau în tîrguşoare din Extremul Orient, pe drumul trasat cîndva de Spătarul Nicolae Milescu.
Cu încă vreo trei ani în urmă, primarul de Moscova, Iuri Lujkov, un „dvorian” de croială modernă, neocapitalistă, а la russe, un mare admirator al muzicii de pian – al lui Rahmaninov, Chopin sau Eugen Doga – a dispus includerea în programul de manifestări culturale al capitalei ruse, pentru anul 2007, a mai multor spectacole cu implicarea moldoveanului E. Doga, în vederea jubileului său.
La noi, abia la finele anului trecut cineva a avut inspiraţia de a organiza o suită de manifestări cultural-omagiale întrunite sub genericul Anul Eugen Doga. Aceasta, a propos de încetineala noastră – istorică, tradiţională, uneori şi fatală. Dar, cum se spune: mai bine mai tîrziu decît niciodată. În plus, ar fi fost chiar culmea infamiei să nu fie sărbătorit acasă un artist ajuns pe culmile gloriei în lumea largă, sau cel puţin, pe multe segmente ale mapamondului. Cu atît mai mult cu cît moldoveanul, chiar şi cel mai nătîng, nu vrea nici în ruptul capului să recunoască, nici să ştie şi alţii că el este ca atare...
Însă nu ne-am propus scopul de a prezenta critic firea conaţionalilor noştri, mentalitatea noastră contradictorie, modul insolit în care percepem uneori lucrurile. Au făcut-o cu brio şi Dimitrie Cantemir, şi Emil Cioran, iar mai încoace – cu vîrf şi îndesat se ocupă de aceasta Ion Druţă şi încă atîţia alţii! Dorim să vorbim despre lucruri plăcute inimii, despre fapte bune şi oameni virtuoşi. Iar în acest perimetru Eugen Doga se înscrie de minune.
Nu e o descoperire, nici măcar o constatare a subsemnatului – că Eugen Doga este una din personalităţile proeminente ale Moldovei de la răscrucea mileniilor II şi III. Dacă în Europa, să zicem, pe linia de la Ural şi pînă la Apenini, s-ar face un sondaj de opinie, printre intelectuali, ba chiar printre oamenii „de mijloc”, fascinaţi de splendorile muzicii, numele lui E. Doga ar fi cu certitudine unul dintre cele mai des evocate. Dacă am consulta sursele de referinţă de ultimă oră: dicţionare de specialitate, enciclopedii generale, ghiduri pe ţări şi pe popoare, site-uri gen Wikipedia - , acest nume iarăşi ar ieşi în faţă. Ne referim acum la o recunoaştere, la o popularitate înscrisă, însemnată documentar, înscrisă pentru posteritate. Însă Eugen Doga, muzica sa, talentul său se bucură de o largă preţuire de cîteva decenii deja. Cîţi nu fredonau în clipe de voie bună, cu 20-30 de ani în urmă, din melodiile sale? Şi cîţi oare solicitau la redacţiile „Melodii preferate” ale radioului şi televiziunii (de la Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi, Kiev, Moscova...) piesele din filmele Lăutarii sau Şatra? Iar valsul cela din filmul O dramă la vînătoare (Dulcea şi tandra mea fiară) a devenit hit în multe, foarte multe ţări, fiind solicitat, fiind interpretat în cele mai surprinzătoare versiuni şi componenţe chiar că pe toate meridianele globului, în unele situaţii – să zicem, la oficierea cununiilor civile, sau la deschiderea festivităţilor nupţiale, acest vals făcînd tandem (iar uneori - şi concurenţă!) faimosului marş al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. O întîmplare pe cît de pitorească, pe atît de norocoasă, m-a făcut martor al popularităţii ieşite din comun a muzicii lui E. Doga cu exact trei decenii în urmă. Mergeam, din capitala fostului URSS, într-o jinduită excursie în fosta Iugoslavie, în toamna anului 1978, şi în preziua plecării „la sîrbi”, mă plimbam pe cochetul, pe atunci, bulevard Kalinin, ce cobora dinspre Kremlin spre rîul Moscova. Se aflau pe acest bulevard mai multe obiective de interes comercial-cultural, două fiind de o importanţă primordială şi pentru mine. Primul era salonul de discuri Melodia, ce ocupa parterul unul bloc-turn de lîngă sediul CAER (cine mai ţine minte... era o asemenea organizaţie ce subordona intereselor Moscovei economiile ţărilor socialiste, zise şi „frăţeşti” ). Al doilea obiectiv era Dom knighi - Casa cărţii, o librărie mare cît celebrele GUM sau ŢUM (cele mai mari magazine universale din centrul Moscovei – unul situat chiar lîngă Kremlin, altul – lîngă Teatrul Mare). Recunosc, pe la Melodia treceam mai rar decît pe la Casa cărţii, dar în acea zi tocmai se întîmplase să fie „aruncată” marfă nouă. Cine a avut ocazia să stea la Moscova ceva mai multă vreme ştia bine configuraţia acestui „fenomen”: trebuia să suporţi o oră-două de umilinţă, ba chiar de violenţă, în schimb te alegeai cu o marfă la care puteai numai visa! Se vindea un nou disc al grupului Abba, pe atunci cap de afiş în topul preferinţelor melomanilor din lume, inclusiv ale celor din URSS. Tocmai cînd mi-a venit rîndul, discurile cu Abba se terminaseră... cel puţin aşa anunţaseră, jubilînd că au scăpat de o corvoadă, vînzătoarele cu feţe aburinde. Trebuia să fi stat la acea coadă ca să înţelegi revolta mulţimii! La un moment dat, o vînzătoare anunţă: „Cine doreşte discuri cu muzica din filmul „Şatra”? Vindem fără limite, chiar astăzi am primit un lot fo-o-oa-a-arte m-a-are!” Şi atunci, gloata desperată, aproape că in corpore, s-a întors, de la Abba, spre Şatra, de la cvartetul suedez spre muzica lui Doga... Era un disc deosebit, contrar tradiţiei sovietice de a face lucrurile excesiv de austere şi cît se poate de durabile: avea un plic luxos, color, cu o scenă din film, cu Svetlana Toma şi cu Grigore Grigoriu în prim-plan. Mai mult cu gîndul la prietenii mei din Moscova şi din alte oraşe ale necuprinsului imperiu sovietic, am cumpărat 20 (douăzeci!) de discuri cu muzica din „Şatra”.
A doua zi aveam dis-de-dimineaţă avionul la Belgrad şi cum nu reuşisem să las acele discuri la nişte prieteni moscoviţi, m-am văzut nevoit să „car marfa” cu mine în Iugoslavia. În capitala iugoslavă, după ce făcusem turul oraşului, cu un ghid foarte competent şi extrem de simpatic, m-am gîndit să-i fac, în semn de recunoştinţă, o mică atenţie. Oamenii sovietici pe atunci puteau impresiona pe străini cu ce credeţi? - ei da, cu o matrioşka şi cu o votcă. Cumpărasem de la Moscova cîteva sticle de Stolicinaia, nu aveam însă nici o matrioşka, şi atunci am decis să-i dau o votcă şi un disc. Cînd i-am înmînat sticla cu tărie rusească, Milan, ghidul, a surîs; cînd i-am întins discul, am văzut că face ochi mari... Mi-a zis că ar fi fericit să aibă încă un asemenea disc, să-l dăruiască logodnicei sale, studentă la Academia de Muzică. „Nici o problemă, i-am răspuns, mai am o mulţime...” „Păi ai, dom’le, o vînă de aur! a exclamat sîrbul. Discurile astea acum, la noi, sunt mai cotate decît cele cu Abba!... Mai ceva decît Boney M!... Decît Deep Purple!... Bee gees!... Pink Floyd!... Şi a prins a-mi enumera topul preferinţelor muzicale ale tinerilor din Iugoslavia, care erau, pe atunci, identice cu cele ale majorităţii absolute ale tineretului din „Vestul sălbatic”!
Iată în ce competiţie intrase încă în 1978 muzica lui Eugen Doga... Precizez că datorită acelui succes al filmului Şatra, inclusiv al muzicii din film, am putut vedea în capitala iugoslavă cîteva spectacole la Atelier 212, un excelent teatru de avangardă, care se considera o replică sîrbească a faimosului Teatru de la Taganka, din Moscova, al lui Iuri Lubimov (cu Vladimir Vîsoţki, Alla Demidova, Boris Hmelniţki, Valeri Zolotuhin şi încă alţi actori extrem de populari în URSS şi acum în Rusia). Am putut să-mi procur mai multe cărţi, inclusiv un album cu artă naivă din Voievodina (Banatul Sîrbesc), cîteva dicţionare, la preţuri exorbitante pentru un biet turist ca mine... Şi, desigur, să fac rost de mai multe discuri cu grupuri şi cîntăreţi din Vest, în temei, inaccesibili, oamenilor sovietici, dar şi discuri cu melodii sîrbeşti, de muzică uşoară şi cu „starogradska muzika”, ceva asemănător cu cele mai frumoase cîntece de mahala din repertoriul românesc din prima jumătate a secolului XX. Astfel încît pot spune că Eugen Doga, împreună cu Emil Loteanu, şi cu inconfundabilii noştri actori Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu mi-au purtat noroc – dar parcă numai mie mi-au purtat ei noroc?!
* * *
Aşadar, de trei, dacă nu chiar de patru decenii, Eugen Doga este un om al succesului – atît în sensul sovietic, socialist, al acestei noţiuni, cît şi în accepţia ei occidentală, capitalistă. Cel mai curios e că nu această calitate - de artist ce se bucură de succes, de popularitate, de slavă - îl defineşte pe maestru. Nu aceasta îl caracterizează - nici „în stil vestic”, conform criteriilor specifice oamenilor de succes din Occident, nici „în stil răsăritean”, potrivit tradiţiei ruseşti, sovietice, socialiste.
În lumea liberă un artist a cărui activitate e marcată de popularitate, de vogă, de glorie devine în genere un om bogat, înstărit, fără probleme materiale. Eugen Doga, iată, deja de atîta amar de vreme, face naveta Chişinău-Moscova-Chişinău nu numai pentru că în marile centre culturale din Rusia are asigurate şi un auditoriu mai receptiv, şi un număr infinit mai mare de comenzi artistice, şi o primire mai caldă din partea potentaţilor zilei. Artistul nostru – oricît de penibil ar fi să aplicăm acest termen – compare şi ca un „gasterbeiter”... pe ogorul artelor, muzicii, şi totuşi, ca un fel de „gasterbeiter”. Şi graţie muncii prestate printre străini, într-o ţară unde există o altă schemă de remunerare, Eugen Doga „îşi ţine casa” de la Chişinău.
În societatea comunistă şi postcomunistă artistul de succes este aproape că obligatoriu atins de „dulci vicii” cum ar fi grandomania, narcisismul, aroganţa personală, trufia profesională; este, adeseori, contaminat de un virus al intangibilului, al unicităţii, al unui exclusivism forţat, în multe privinţe jenant. Nimic din astea, din fericire, nu-l caracterizează pe Eugen Doga. Ceea ce nu înseamnă că ar cădea pradă unei ieftine accesibilităţi – şi iarăşi, slavă Domnului că e aşa! Riscăm să spunem că maestrul Eugen Doga este o personalitate complexă, pluridimensională, „polifonică”, pe alocuri contradictorie. De aici şi dificultatea de a-i schiţa un portret – altul decît unul strict profesional, din punctul de vedere exclusiv al muzelor.
Puşi în situaţia de a-i zugrăvi, totuşi, chipul – subiect anunţat în chiar titlul acestui articol, am aminti, în primul rînd, că Eugen Doga este un mare sufletist. Scria undeva, cîndva, Emil Cioran: „De nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”. Observaţia ne vizează pe noi, cei care ne-am apropiat de muzică poate din întîmplare, poate intuitiv, şi doar într-o măsură anumită. Ce să spui atunci despre sufletul unui om pentru care muzica este partea cea mai importantă a vieţii, dacă nu chiar totul în această viaţă?! Emil Loteanu, omul şi artistul care l-a cunoscut subtil pe Eugen Doga, ne-a lăsat o caracterizare pe cît de plastică, pe atît de precisă a relaţiei cu totul aparte a compozitorului cu muzica, dar şi a impactului muzicii lui E. Doga pentru noi, muritorii de aceeaşi limbă cu el: „Sunetele sunt capabile să cuprindă o viaţă de om. Cîntecele şi baladele, lucrările simfonice, coloana muzicală a filmelor semnate de Eugen Doga au devenit paginile cele mai cunoscute ale biografiei lui. Spaţiul muzicii compozitorului nostru, ce ne poate întoarce în copilărie ori înălţa spre stele, făcîndu-ne să simţim sub picioare nu pur şi simplu pămîntul, ci leagănul străbunilor, acest spaţiu se suprapune perfect peste lumea în care trăim, o lume plină de nelinişti, dar totuşi atît de frumoasă...”
Probabil ca şi în alţi artişti de marcă, în Eugen Doga convieţuiesc... cîţiva Eugen Doga! Există un E. Doga strălucitor, un nobil de sorginte mai mult rustică decît citadină, un „boier” din cei cu destulă carte, dar şi cu mai multă intuiţie – artistică, estetică, psihologică, existenţială. Sclipitor în inteligenţa sa, are o filozofie proprie, marcată şi de profunzime, dar şi de o accesibilă, agreabilă ironie, uneori amestecată cu sarcasm, de un umor ce-l face pe artist extrem de simpatic, chiar irezistibil. Găseşte uşor replica, încît te lasă adeseori fără replică. Bunăoară, în legătură cu miorlăiturile minoritarilor ruşi / rusofoni de la noi sau din alte republici ex-sovietice că, chipurile, nu le-ar fi respectate drepturile (a se citi: că nu se mai pot manifesta în plinătatea posturii lor de oameni arhi-privilegiaţi, de „fraţi mai mari”), maestrul a spus cu amărăciune, şi cu sarcasm: „Ah, numai la drepturi se gîndesc, căci numai de ele ştiu! Nici prin cap să le dea că au şi anumite obligaţii!...” Are Eugen Doga o filozofie a sa, demnă de a fi înscrisă într-o carte, într-o antologie (ceea ce s-a făcut, în fine, graţie uniu solid volum din seria Academica), şi cugetările sale vizează nu numai sfera artelor, ele trec adeseori, metaforic, dar şi neiertător, în alte domenii. De pildă, a propos de mult trîmbiţata acum „realizare a independenţei R. Moldova”, nu ştiu cine să fi spus mai bine decît el: „R. Moldova este ca o simfonie neterminată... Bine ar fi să fie ca una din simfoniile lui Schubert...”
Şi totuşi, în reflecţiile sale prevalează semnele de întrebare, nedumerirea, stu- poarea: „Despre ce fel de autorităţi la Tiraspol vorbesc cei de la Radioul Naţional şi de la Televiziunea Naţională?! De ce nu li se spune pe nume: haită de criminali, „namesnicii” cei mai nemernici ai forţelor ruseşti de ocupaţie?” Sau: „Ce mi-e mie „sfîntul Alexandru Nevski”? O fi fiind el un sfînt al ruşilor, dar noi ce treabă avem cu el? Ştiu ruşii că a fost canonizat Ştefan cel Mare? I-au inclus ei pe Ştefan cel Mare sau pe Constantin Brâncoveanu în calendarul lor cu sărbători creştine?”
La capitolul „Transnistria” Eugen Doga, cel ce pare pînă la un moment „veşnic tînăr şi ferice”, devine brusc un tragic, un tragic incurabil... Şi nu se ştie cine sau cînd va putea măcar atenua dacă nu înlătura notele astea dramatice din viziunea, adică din existenţa sa...
* * *
Dacă cineva îi atribuie lui Eugen Doga virtuţi de politician sau de patriot ardent, cu certitudine, comite o eroare. Nu mai spunem de faptul că însuşi artistul nu face niciodată caz de implicările sale politicopatriotice, chiar dacă se ştie (şi multe pagini din volumul omagial, editat de AŞM o confirmă cu brio) că dînsul are merite mari, incontestabile, pe multe segmente ale renaşterii noastre naţionale, din anii 1988- 1991 şi din anii următori. Inclusiv în strădaniile basarabenilor de a obţine oficializarea limbii române, de a recăpăta alfabetul latin sau de a deconspira şi condamna fatalul pentru noi, Pact Molotov-Ribbentrop. Aşa cum stă bine unui artist veritabil care e, concomitent, şi un bărbat cu caracter, E. Doga s-a implicat în politică, în deşteptarea naţională din acei ani memorabili cu o apreciabilă şi admirabilă discreţie, preferînd să facă ceva concret, substanţial, decît să vorbească despre cîte a făcut. În context, ţin să observ că mi s-au părut nu întru totul justificate şi nişte afirmaţii despre o energică disidenţă a compozitorului, pe care ar fi manifestat-o fie ca angajat al Ministerului Culturii al RSSM, în tinereţea-i absolută, fie mai tîrziu, cînd s-a pus semnul egalităţii între un soi de opoziţie şi stabilirea sa, mereu provizorie, la Moscova, unde într-adevăr, într-o perioadă, îşi găseau refugiu scriitori, artişti, filozofi şi chiar savanţi cu viziuni eterodoxe, din mai multe republici foste sovietice.
Însă şi în acest sens, Eugen Doga a arătat o apreciabilă discreţie, făcînd ceea ce am putea califica drept o „disidenţă discretă” sau „colaterală”. Ne vom ilustra aserţiunea prin cîteva exemple, care stau, în fond, la îndemîna tuturor celor care doresc să cunoască, oricît de aproximativ, biografia de creaţie a compozitorului. Încă în 1968 dînsul a compus muzica pentru spectacolul Radu Ştefan, întîiul şi ultimul, după piesa dramatică a lui Aureliu Busuioc - autor de incontestabil talent şi cu viziuni departe de cele ale “realismului socialist” sovietic, dar care, a propos, nici el, nu-şi revendică vreo disidenţă pentru trecut. Acest spectacol a provocat, de la premieră, suspiciunile autorităţilor de la Chişinău, astea, suspiciunile, degenerînd în acuzaţii in crescendo: mai întîi de „patriarhalism”, „pasiune exacerbată pentru istoria naţională”, „pentru momente dubioase” din această istorie, în fine – de „naţionalism românesc” şi de „critică ascunsă a regimului sovietic”! (Am citat din memorie fraze dintr-o „delaţiune” scrisă pentru CC al PCM de către un responsabil cu ideologia, care, de altfel, prosperă şi acum cum prospera în anii de regim comunist de croială sovietică). Doi ani mai tîrziu, pentru acelaşi teatru, Luceafărul – care simboliza la noi nu numai avangarda estetică, dar şi opozanţa artistică faţă de regimul comunist de ocupaţie, E. Doga scrie muzica pentru spectacolul Pe un picior de plai, după o dramă de Ion Podoleanu. Pentru acele timpuri, o asemenea înscenare era, categoric, o manifestare de naţionalism! pe deasupra, cu note de protest social, vizînd – oricît de aluziv – tragediile prin care au trecut basarabenii după al doilea război mondial, imediat după instalarea la noi a orînduirii aduse pe tancurile ocupanţilor sovietici. Eugen Doga a scris muzica pentru Sfînta sfintelor şi alte spectacole de Ion Druţă, considerate la Chişinău şi „patriarhale”, şi „naţionaliste”, dar pe care le monta Ion Ungureanu, cu mult succes, la Moscova, la Teatrul Armatei sovietice... (Sic! era una din faţetele haosului, debandadei specifice imperiului sovietic: nu ştia stînga ce face dreapta, fenomen ce a caracterizat existenţa, apoi prăbuşirea şi altor imperii – de la cel roman pînă la cel otoman). Colaborarea cu veşnic rebelul Emil Loteanu, contactul cu alţi cineaşti de la Moscova sau din capitalele unor republicii unionale – cu lituanianul Vytautas Zalakevicius, de exemplu (cel care a putut realiza în URSS un excelent film, Nimeni nu vroia să moară, despre rezistenţa conaţionalilor săi în primele decenii de ocupaţie sovietică), se înscriu pe linia aceleiaşi disidenţe discrete la care ne referim.


Eugen Doga este un mare sentimental, dar nu atît în sensul adepţilor curentului cela ce a definit literatura şi artele europene în secolul XVIII (iar la noi, mai ales în prima jumătate a secolului XIX), pentru că Doga-sentimentalul / sentimentalistul va fi de găsit mai greu în muzica pe care o scrie. În schimb, apare în această ipostază atunci cînd se aşază la pian pentru a interpreta ceva din creaţiile sale mai noi sau mai vechi. Ori atunci cînd povesteşte cum şi-a împlinit odată, la Botoşani, un vis: să cînte la pianul lui George Enescu. Sau cînd povesteşte, cu elan juvenil, ce mult şi-ar dori să aibă un spectacol la Ateneul Român, acolo unde a evoluat şi Enescu, şi Dinu Lipatti, şi Ion Voicu, şi Maria Tănase (care a avut, de-a lungul anilor, în repertoriul ei de bază, şi un cîntec cules în Transnistria...). Sau cînd se implică în vreo discuţie despre destinul poporului nostru – fie că e vorba de deportări, de foamete, de războaie, fie despre performanţele muzicii, altor arte ale noastre din trecut şi de astăzi. Cine a urmărit, la începutul acestui an, emisiunea de la TVR a Andreei Marin, Surprize, surprize..., cu participarea lui E. Doga, cu certitudine s-a aflat la limita tensiunii sufleteşti în momentul întîlnirii, neaşteptate, a compozitorului cu sora sa, venită la Bucureşti „pe furiş”, de la Rîbniţa... Mi-a lăsat impresia că această stare este una aproape că zilnică în existenţa artistului. O poate confirma oricine l-a putut vedea acasă, alături de soţia Natalia, de fiica Viorica, de nepoţelul Dominic... Şi, desigur, oricine a avut ocazia să-l audă pe Eugen Doga vorbind despre părinţi, despre mamă... Sau citindu-i rîndurile dedicate mamei, căci în scrisul său – în interviuri, în amintiri, în reflecţii – chipul mamei este o prezenţă continuă. Numai un om cu o simţire cu totul aparte, ieşită din comunul în genere iubitor de născătoarea noastră putea să dea glas unor asemenea rînduri tulburătoare:
„Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pînzele celea din copilărie, aleargă în întîmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată cînd îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, cînd stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gîndurile... Ce straniu e!... Cum se întîmplă astăzi că eu sînt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pîine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile... Aplauze, aplauze... Şi numai mama în sală plînge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: „De ce plîngi, mamă?” „Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul... şi dacă ai şti cît de bucuroasă sînt că am ajuns pînă în această zi...” Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decît vocea mamei. Încerc să o pun pe note şi atunci cîntecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cîntat de Maria Mirabela. Încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecînd pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!...”
* * *
Sensibilitatea aparte a omului şi artistului Eugen Doga este învederată şi de relaţia sa cu alte genuri ale artei, ale spiritualităţii, altele decît muzica şi / sau filmul (plus teatrul), care sunt de bază, în ordinea expusă aici. Ne referim, desigur, la legătură pe care o are maestrul cu literatura, în primul rînd cu poezia, o relaţie veche, temeinică, multiaspectuală. Am cuteza să vorbim chiar de un simbolic legămînt al muzicianului cu poezia, cu cuvîntul poetic. Afirmaţia noastră, posibil, vor pune-o la îndoială cei care ştiu că în palmaresul compozitorului se găsesc şi piese muzicale pe versuri de autori mediocri sau chiar obscuri. În vasta-i activitate de compozitor-autor de cîntece, Eugen Doga a recurs la versurile unui număr impresionant de poeţi - dacă s-ar cere o contabilizare, numărul acestora e de peste treizeci! Condeieri extrem de diferiţi ca demers estetic, ca har de creator, încît în „lista lui Doga” au încăput şi autori cu o operă în genere cam suspectă. Fireşte, compozitorului, în acest sens, nu i se poate imputa nimic: în creaţia muzicienilor- autori de cîntece contează nişte criterii specifice, în care primează textul ca atare, anumite „ingrediente” ale rîndului, respectiv, ale strofei: piciorul de vers, asonanţele, aliteraţiile, rima, ritmul şi altele asemenea. Cine ştie acum de prezenţa, în poezia românească contemporană, a unei Flavia Buref?
Dar Flavia Buref este autoarea textelor pentru zeci şi zeci de cîntece, dintre cele mai frumoase, interpretate de cîntăreţi de muzică uşoară care au alinat şi alintat adolescenţa şi tinereţea cîtorva generaţii, din anii ’60-’80 ai secolului trecut, o epocă cu adevărat de glorie a muzicii uşoare româneşti: Margareta Pîslaru, Dan Spătaru. Anda Călugăreanu, Pompilia Stoian, Mihaela Mihai, Corina Chiriac, Angela Similea şi atîţia alţii... La noi, în Basarabia, cine mai ţine minte numele unui Efim Crimerman, zis şi Efim Ciuntu? Iată însă că textul piesei De ce plîng chitarele, interpretată de grupul Noroc, rămîne constant în lista preferinţelor noastre, de prin 1969 încoace, iar datorită versiunii interpretative a grupului O-Zone, piesa (repet: cu textul scris de meseriaşul Efim Crimerman) a avut un marş cu adevărat triumfal în lumea întreagă! În poezia franceză de la mijlocul secolului trecut nu este nici cel mai modest loc pentru un Salvatore Adamo, dar textele sale, pentru cîntecele compuse şi interpretate de el, vor dăinui încă mult timp în fonoteca de aur a muzicii uşoare franţuzeşti. Nu este un poet remarcabil – nici măcar în perimetrul liricii ruse contemporane – nici Ilia Reznik, dar fără textele lui este de neconceput repertoriul unei vedete ca Alla Pugaciova,
ba chiar şi Sofia Rotaru – deşi ea are cîţiva textieri personali, interpretează cîteva piese, cu mare priză la public, pe versuri de numitul Ilia Reznik. În această ordine de idei, Eugen Doga a înveşnicit unele poezii, acceptîndu-le ca texte pentru cîntece, astfel înveşnicindu-i şi pe autorii lor. Suficient să amintim de piesele Codrii mei frumoşi (versuri de Petre Cruceniuc) sau Cred în ochii tăi, versuri de Ion Podoleanu, autor care, dacă şi este cunoscut, apoi va fi trecut la categoria prozator şi dramaturg, în nici un caz în tagma poeţilor! Pot admite că V. Lazarev este un poet bun, că este un nume în contextul liricii ruse de la finele veacului trecut. Oricum, acest nume se va identifica pentru noi ca autor al versurilor pentru Moi belîi gorod, varianta în rusă a imnului Chişinăului, asimilat, în versiunea originală, românească, cu numele regretatului poet şi cineast Gheorghe Vodă şi, desigur, cu cel al maestrului Eugen Doga.
Totuşi, acel legămînt al lui Doga cu poezia se întrezăreşte plenar în cîntecele scrise pe texte clasice, pe versuri de poeţi consacraţi, testaţi de vreme tocmai datorită forţei cuvîntului. Cu diferite ocazii, maestrul însuşi mărturiseşte: „În cîntec, cuvîntul e foarte important. Dacă ascult un cîntec şi nu-i înţeleg mesajul, consider acest cîntec ca şi mort. Atunci cînd scriu un cîntec, eu caut muzica în versuri. Mă aşez la pian numai dacă versurile mi-au răscolit sufletul”. L-au făcut să se aşeze la pian, cu sufletul răvăşit, numeroşi poeţi ruşi, de la Aleksandr Puşkin la Nikolai Rubţov, între care s-ar situa alte nume sonore ale liricii ruse: Feodor Tiutcev, Aleksei Kolţov, Konstantin Balmont, Feodor Sologub, Valeri Briusov, Marina Ţvetaeva, Robert Rojdestvenski, Lev Oşanin, Feliks Ciuev, Rimma Kazakova, Iunna Moritz... Un ochi atent va observa în această listă – nici pe departe exhaustivă -, prezenţa unor autori ce au rămas în istoria literaturii ruse ca exponenţi ai unei epoci de aur, numită, ce-i drept, puţin altfel: Serebriannîi vek (Veacul de argint). Este acea epoca în care s-au pus bazele novatoare ale poeziei din Rusia contemporană şi datorită cărora literatura rusă a putut fi reconsiderată şi re-acceptată în Europa, la fel cum fusese tratată cu un secol în urmă, graţie unor talente de talia lui Puşkin sau a lui Lermontov. Pare curioasă prezenţa, printre autorii de versuri „muzicalizate” de Eugen Doga, a Silviei Kaputikian, o valoroasă poetă armeană, un simbol – nu numai feminin! – al liricii armeneşti. Chiar dacă punem alegerea unora dintre aceşti autori lirici pe seama întîmplării sau a coincidenţelor, palmaresul compozitorului nostru sporeşte în calitate şi datorită „împerecherii” muzicii sale cu versuri de cea mai înaltă probă. De la întîmplare pînă la selectare strict individuală, conştientă, programată, trebuie calificată prezenţa operei poetice a lui Mihai Eminescu în creaţia muzicală a lui Eugen Doga. Întîmplarea a făcut ca Eminescu să fie primul nostru mare poet pe care l-a citit în original tînărul Doga, privat de şansa de a face şcoala în limba română, fie şi în condiţiile pe care le putea oferi învăţămîntul din RSS Moldovenească. Curînd, însă, lirica eminesciană s-a dovedit a fi cuceritoare, irezistibilă, dominatoare şi în cazul lui Eugen Doga: poeziile eminesciene de dragoste sau cele despre mamă l-au inspirat să compună cîntece care se înscriu într-un registru nou, dacă e să le raportăm la cele pe versuri de poeţi basarabeni contemporani sau de poeţi ruşi, din diferite epoci. Iar baletul Luceafărul l-a ridicat pe compozitor la altitudini pe care nu le bănuia nici el, şi nu le bănuiau nici muzicologii ce-i urmăreau evoluţiile componistice. Fireşte, Eugen Doga, de altfel, ca şi mulţi alţi compozitori basarabeni din generaţia sa, mai curînd nu avea cum să ştie de această observaţie a lui George Enescu: „Poezia lui Eminescu este ea însăşi o muzică, de o frumuseţe şi o profunzime inconfundabile. Nu poţi, nu ai dreptul să vii spre poezia lui Eminescu cu o muzică ale cărei aripi să nu poată zbura prin spaţiul culmilor, unde tră- ieşte această poezie. Este nevoie de o muzică divină, iar ca să realizezi o asemenea muzică este necesar să trăieşti tu, realizatorul ei, uneori pînă la limita tragică, ideile pe care, primindu-le din universul poetic, vrei să le comunici prin muzică. Nu oricum se poate compune muzică pe versuri de Eminescu!” Intuitiv, însă – şi astfel face o dată în plus dovada unui talent neordinar şi a unei responsabilităţi artistice, estetice, mai rar întîlnită - E. Doga s-a apropiat de exigenţele enunţate de Enescu în ceea ce priveşte abordarea, creaţiei eminesciene de către muzicieni (dar şi pictori, sculptori, actori, cineaşti, alţi artişti). Ne-o demonstrează nu atît numărul mare al pieselor sale muzicale, pe versuri de Mihai Eminescu (regizorul Ion Ungureanu a spus într-un context aniversar că transnistreanul Eugen Doga este cel mai eminescian compozitor al nostru), ci mai ales selecţia poeziilor, opţiunile muzicianului pentru anumite creaţii. La fel, şi unele confesiuni ale lui Doga, acestea scoţînd în evidenţă o pietate faţă de Luceafărul literaturii române, dar şi o înţelegere, o percepere în adîncime a lui Eminescu poetul, filozoful, omul predestinat sacrificiului. Nu orice creator ar putea spune, cu mîna pe inimă, ceea ce afirmă E. Doga, a cărui sinceritate o va pune la îndoială numai cine nu a avut nici o dată ocazia de a vorbi cu dînsul: „Nu cred că voi fi original dacă voi spune că Eminescu deţine un loc enorm în creaţia mea. Aceasta e ca şi cum aş spune că respir, privesc, aud. Eminescu este o parte din mine. Nu exagerez defel prin această afirmaţie. Poate că eu sînt una din milioanele de coarde invizibile ale unei uriaşe lire a Universului pe care a creat-o cu atîta talent Mihai Eminescu şi de care eu am îndrăznit să mă apropii [...]” Şi, în continuare: „[...]Mulţi compozitori din tot spaţiul românesc au apelat la moştenirea poetică a lui Mihai Eminescu. Şi nu numai compozitori profesionişti. Pentru multe versuri de ale poetului poporul a compus singur melodii şi astfel ele au devenit populare. Îmi amintesc cum odată, scriind o piesă pentru clavecin şi orchestră, inspirată de eroii lui Mihai Eminescu pe care tocmai îl recitisem, m-am gîndit să-mi numesc piesa Sonet, deşi această formă nu este raportată la muzica instrumentală. După aceea s-a ivit ocazia să compun romanţa În liniştea nopţii, pe versurile Poetului, pentru un film în care cînta Sofia Rotaru, ea fiind abia la începutul ascensiunii sale. Forţa creaţiei lui Eminescu se aseamănă cu energia solară care pune în mişcare tot ce e viu şi chiar ce nu e viu. Creaţia Poetului te cucereşte, te chinuie, te bucură, te înalţă, te aruncă şi din nou te poartă în palmele ei cosmice pentru ca orizontul să se închidă acolo, sus, în ceruri, unde privirea şi gîndul nu au limite...”
Sunt extrem de curioase, impresionante, tulburătoare, şi intersecţiile muzicii lui Eugen Doga cu opera a doi remarcabili prozatori: Anton Pavlovici Cehov şi Camil Petrescu. În perioade diferite (anii ’70 ai veacului abia trecut, respectiv, începutul secolului XXI), la cote diferite, E. Doga reuşeşte să re-creeze prin sunetele muzicii nişte stări primordiale, specifice fiecărui dintre cei doi literaţi. În muzica scrisă pentru filmul O dramă la vînătoare (Dulcea şi tandra mea fiară) persistă un lirism suav, „cuminte”, uşor provincial, ţesut cu note de un sublim dramatism, apropiat de estetica simbolistă. Scria un cronicar de la Moscova, în revista Sovietski ekran, că dacă te-ai abstractiza de scenariul lui Emil Loteanu, în linii mari – de factură cehoviană, şi de scenele de film care sunt şi ele în genere cehoviene, dacă ai asculta numai muzica acestei pelicule, gîndul oricum te va duce la Cehov, nu la Lev Tolstoi, cu atît mai puţin la Gogol sau la Dostoievski. Patul lui Procust, romanul, prezintă o „realitate transfigurată”, în care eroii „au toţi repeziciunea discursului”, prinşi fiind mereu „în fierberea trăirii”, iar „evenimentele respiră şi se construiesc pas cu pas într-un excepţional joc dramatic” (G. Călinescu). Vocile din proza lui Camil Petrescu, apoi - din filmul lui Sergiu Prodan, se fac auzite, simultan, în alte registre, şi în muzica lui Eugen Doga. Compozitorul imprimă acestor glasuri o dublă marcă: prima, de o sonoritate citadină - palpitînd caleidoscopic, dar totuşi discret; şi a doua – pe o linie senzuală, erotică, aceasta vibrînd între rafinament şi spirit libertin. Re-crearea, prin muzică, a atmosferei cehoviene, respectiv, camiliene, trebuie pusă, probabil, în primul rînd, pe extraordinara intuiţie artistică a lui Eugen Doga, or, aceasta nu exclude în nici un caz cunoaşterea, perceperea subtilă, de către compozitor, a materialului literar. Este una din virtuţile lui E. Doga: un muzician îşi apropie literatura şi astfel merge mai sigur pe calea marilor izbînzi artistice.
* * *
Dacă „muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare” (Nichita Stănescu), de la înălţimea unei jumătăţi de veac a aflării lui Eugen Doga în universul creaţiei, putem spune că maestrul a dat – cu vîrf şi îndesat – o mulţime de răspunsuri afirmative. Eugen Doga este, indubitabil, un creator împlinit – şi nu numai în contextul muzicii basarabene sau, mai larg, al muzicii din spaţiul ex-sovietic, unde l-a plasat concursul de împrejurări istorice bine cunoscute şi nouă... După Ciprian Porumbescu, în muzica românească a venit George Enescu, geniul nostru tutelar, regal, măcar şi de aceea că a fost descoperit la o impresionantă precocitate de către Carmen Sylva, alias regina Elisabeta a României. Prin Enescu muzica românească a putut ocupa un loc destoinic în armoniile europene. După el, însă, în muzica românească s-a produs o sincopă: nu s-a mai putut numi altcineva alături de Maestrul Rapsodiei Române. Astfel s-a întrerupt, fatal, continuitatea începută prin Balada lui Ciprian Porumbescu. Căci, ce este, în ultimă instanţă, un Anatol Vieru, considerat – de unii - numărul unu al muzicii academice româneşti? Ce poate avea un Anatol Vieru cu continuitatea de care vorbeam? Eugen Doga, dacă nu completează sincopa creată în muzica românească de azi, cu certitudine se înscrie între cei mai vrednici zidari ai continuităţii acestei muzici, pe linia Porumbescu- Enescu. Specialiştii, dar mai ales „selecţia naturală” a istoriei artelor îşi va spune definitiv cuvîntul, în această ordine de idei. Noi ni l-am spus cu titlul ce poate fi rezervat unui simplu iubitor de muzică, unui sincer admirator al creaţiei lui Eugen Doga. Şi cum anunţasem în titlul acestui articol dorinţa de a face o schiţă de portret al unui artist pe culmile gloriei, tragem un ultim haş la această schiţă: înălţarea pe vîrfurile slavei nu i-a produs lui Eugen Doga ameţeli specifice ascensiunii. Dimpotrivă, mai curînd, la această cotă, i s-a acutizat luciditatea creatoare. Aceasta ne face să credem că pînă la o nouă aniversare „rotundă” va cuceri noi culmi, prin noi creaţii înscrise şi mai frumos, şi mai temeinic în continuitatea de care vorbeam şi care, potrivit unor legi nescrise ale firii, s-a întrerupt provizoriu, deci, trebuie refăcută. Rămîne să fie luate în seamă aceste eforturi de refacere a unui segment frînt, dramatic, dar nu şi irevocabil, al spiritualităţii noastre.