Biblio Polis - Vol. 23 (2007) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANUL NAŢIONAL MIRCEA ELIADE / НАЦИОНАЛЬНЫЙ ГОД МИРЧA ЭЛИАДE / NATIONAL YEAR MIRCEA ELIADE
Mircea HANDOCA

RECTIFICĂRI NECESARE ÎN LEGĂTURĂ CU VALORIFICAREA BIBLIOGRAFIEI ŞI CREAŢIEI ELIADEŞTI

Scriitorului şi savantului Mircea Eliade i-au fost consacrate, în ultimele şapte decenii – în ţară şi în străinătate - zeci de mii de pagini. Monografii încântătoare sau fade, teze de doctorat docte sau mimând omniscienţa, eseuri sclipitoare sau improvizate se află alături de lucrări şi compilaţii subtile sau grosolane.
Atunci când dicţionarele şi enciclopediile persistă în diabolica lor ignoranţă, nu ne găsim liniştea până ce autorii nu-şi recunosc erorile.
Este pentru a cincea oară când revenim asupra unor lacune informaţionale, sugerând celor în drept să analizeze observaţiile noastre şi să publice în câteva reviste de mare tiraj cu ce sunt ori nu sunt de acord. Data naşterii. Până în 1984, conform mărturiilor autorului toată lumea ştia: 9 martie 1907.
Un important cercetător român, Constantin Popescu-Cadem, a descoperit mai multe documente despre viaţa lui Mircea Eliade, publicându-le şi comentându-le în Revista de istorie şi teorie literară, nr.1, ianuarie – martie 1983. Este reprodus, în primul rând, actul de naştere al viitorului scriitor la 28 februarie 1907 (stil vechi), ora 5 dimineaţa. „Împricinatul” confirmă această dată în Jurnal, vol. II, Editura Humanitas, 1991, p. 459, ed. a II-a, 2004, p. 473; versiunea americană, vol. IV, The University of Chicago Press, p. 88.
Am publicat un amplu eseu : Despre un singur articol (Observatorul cultural, nr. 40, 1 – 7 dec. 2005). Arătam în acest articol din Observatorul cultural că semnalasem până atunci de cinci ori despre data naşterii scriitorului, conchizând: „Aceste «noutăţi » ajunseseră în America cu peste 20 de ani în urmă, fiind consemnate de Mac Linscott Ricketts în monografia sa Mircea Eliade the Romanian Roots, 1907 – 1945 (1988), p. 9. Că dl Eugen Simion nu mă citeşte pe mine şi pe Mac Ricketts nu e grav. Dar să nu-l citească pe Eliade...
* Nota: BiblioPolis: Reproducem, în revista noastră, din motive pur tehnice, cu unele prescurtări valorosul material al dlui prof. dr. Mircea Handoca. Aceasta, sperăm, nu va modifica nici mesajul general al cercetării, nici nu va oferi „circumstanţe atenuante” autorilor, respectiv, editurilor care manifestă neglijenţă, ignoranţă şi/sau chiar rea-voinţă la valorificarea biografiei şi operei lui Mircea Eliade. De asemenea, ne-am permis „completarea” titlului cercetării dlui M. Handoca, pentru a-l face mai incitant, dar şi mai pe înţelesul cititorului nostru. Prezentăm, post-factum, distinsului autor scuzele noastre de rigoare pentru aceste intervenţii. Ţinem să mulţumim dlui prof. dr. M. Handoca pentru amabilitatea de a ne fi oferit şi publicului cititor basarabean, posibilitatea de a cunoaşte unele abordări şi precizări extrem de importante vizând editarea şi interpretarea, în ultimul timp, a lui M. Eliade.
Motto : „La moartea lui Eminescu, trei primi miniştri au însoţit convoiul funerar până la locul de veci. La moartea petrecută peste ţări şi ape, a celui mai mare om de cultură român din veacul XX nu l-a putut însoţi «decât tăcerea, în sânul obştei sale»”... (Constantuin. Noica, Urma paşilor săi)
Mea culpa! Cred că fostul preşedinte al Academiei era suprasolicitat. Dar cei 11 cercetători care făceau parte din echipa sa de „coordonare şi revizie” a Dicţionarului General al literaturii române, vol. III, de ce nu au vegheat, comunicându-i toate observaţiile critice? Să sperăm că acum...
Nostimada e că, în aceeaşi revistă unde publicasem eu articolul (Observatorul cultural), peste câteva luni numai, un distins eliadist lua la rost pe autorul unei istorii literare că a îndrăznit să susţină că Eliade s-a născut la 13 martie 1907. Dar asta e data corectă! Ea corespunde celei de 28 februarie, stil vechi.
Cărţile tipărite la editura Humanitas între anii 1991 – 1996 au drept dată a naşterii lui Mircea Eliade 28 februarie 1907. Volumele apărute în 1997 au... schimbat macazul. Cititorii Yogăi, Şamanismului, Ocultismului, Vrăjitoriei şi modelor culturale au aflat cu surprindere că s-a revenit la 9 martie 1907. Cine a comis această vrajă, n-am reuşit încă să descopăr.
Începând cu anul 1998 nu s-a mai schimbat nimic, decretându-se: Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, la 28 februarie 1907. Pentru numele lui Dumnezeu! Adăugaţi, vă rog: 28 februarie stil vechi = 13 martie 1907.
Cer scuze pentru insistenţa cu care am prezentat această incredibilă prestidigitaţie a datelor. Sarabanda continuă însă să ne joace feste şi azi, prin articole şi monografii, nu numai în România, ci şi în Franţa, Germania şi Italia.
Întocmirea neatentă a unui microscopic portret biografic al lui Mircea Eliade, din pagina a doua a volumelor editate la Humanitas, lasă să se strecoare şi alte inadvertenţe de titluri şi date. Începând cu volumele editate în 1992 şi până în 2006. Astfel, ni se spune: „Între anii 1939 şi 1940... ţine cursuri de filosofie şi istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti”. Inexact – precizez eu. După martie 1938, Eliade n-a mai ţinut nici o oră de curs sau seminar. Titlul exact al celor două volume de Memorii, apărute la Editura Gallimard, e la singular: Memoire. Introducerea lui s final ca marcă a pluralului în peste 20 de „prezentări” nu o putem considera drept o greşeală de tipar. E desigur un amănunt - capriciu al autorului? – de a-şi fi intitulat versiunea franceză Memoire, iar cea românească Memorii.
Revenim la articolul lui Eugen Simion din Dicţionarul Zaciu şi la greşelile semnalate de mine încă din 1999. Titlurile a două opere din tinereţe apar greşit: „Cum am descoperit piatra filozofală” şi „Memoriile soldatului de plumb”. Formele corecte sunt: Cum am găsit piatra filozofală şi Memoriile unui soldat de plumb. Despre Romanul adolescentului miop ni se spune că e neterminat, iar despre Gaudeamus că „se află în manuscris”, deşi îl tipărisem cu peste un deceniu în urmă.
Sugerăm că titlurile operelor scrise de autor în româneşte să nu mai fie indicate în ... traducere franceză.
În 2002 apărea o revistă într-un atractiv ambalaj: Enciclopedia personalităţilor. Folosind mai multe izvoare documentare şi încercând fişele, autorul anonim face mai multe confuzii. Mai grave mi se par invenţiile cu caracter calomnios, fără suport real. Iată una dintre ele: „Printre interesele lui Mircea Eliade s-a numărat şi politica; el a candidat din partea Partidului Totul pentru Ţară (expresie politică a Mişcării Legionare) în alegerile din decembrie 1937. După ce Partidul Totul pentru Ţară a câştigat alegerile, Mircea Eliade a fost desemnat ca deputat legionar în Parlamentul României” (subl. noastră - M.H.).
Lucrurile acestea pot fi verificate. Lista deputaţilor la alegerile din 1937 a fost publicată în ziarele epocii. Îmi aduc aminte că „povestea” lui Eliade deputat legionar fusese lansată în Italia, prin 1985–1986. Am cercetat încă de acum 20 de ani la Biblioteca Academiei documentele respective (ziarul Buna Vestire) şi m-am convins de ... minciună. Cred că e cazul să se facă cercetări. Cine ştie! S-ar putea să se fi tipărit între timp un număr special, unde să fi fost introdus şi numele scriitorului! Am reprodus în monografiile şi recenziile mele, dar mai ales în cele 11 volume ale Dosarului Eliade (Editura Curtea Veche, 1998-2006) zeci de exemple, de citate greşite, falsificate, desprinse din context sau pur şi simplu inventate de polemişti înverşunaţi sau biografi mimând imparţialitatea. Ele figurează aproape fără întrerupere, între 1935-2006, cu pauze mai mari în acele perioade când în România nu avea drept de semnătură (1944-1967; 1970-1972; 1982-1983). Caracterizarea lui Eliade drept un amestec de legionarism şi ceauşism a fost destrămată cu uşurinţă de toţi contemporanii scriitorului care nu suferă de amnezie. Memorialistica lui Pericle Martinescu, Victor Felea, Sanda Stolojan, Monica Lovinescu, Virgil Ieruncă oferă amănunte concrete asupra situaţiei reale. Corespondenţa (emisă şi primită) – autentică şi nu contrafăcută – a fost adusă în discuţie de apărătorii lui Eliade.
Calomniatorii de profesie supralicitează decretând: josnicia caracterului, arivismul, ignoranţa, lipsa de talent şi diletantismul, atât al istoricului religiilor şi orientalistului, cât şi al romancierului şi eseistului. Lipsă de moralitate, minciuna sufletească îngrijorătoare, egoism feroce... Cei ce l-au cunoscut, în diferite perioade ale vieţii - de la copilărie până la senectute - s-au referit la o fiinţă seducătoare, care i-a fascinat. Peste o sută de personalităţi – profesori, scriitori şi oameni de cultură din întreaga lume au o altă opinie (în amintiri, eseuri şi monografii). Să se fi înşelat chiar toţi? Să avem de-a face cu o fire duplicitară? Opera literară a lui Eliade e derizorie şi insignifiantă?
Coincidenţa face ca tocmai în timpul redactării paginilor de faţă să citesc un articol aniversar al unui celebru muzicolog, Guy Cherqui, apărut într-o importantă revistă italiană de muzică şi reprodus într- o publicaţie românească. O paranteză îl aminteşte pe Mircea Eliade „care s-a distins printr-o remarcabilă deschidere faţă de limbile şi culturile altora. El vorbea opt limbi diverse, printre care sanscrita şi persana”... (Guy Cherqui, Vocile României în Amadeus, mai, 2006; reprodus în România literară, nr. 22, 2 iun. 2006).
Până la 40 de ani (adică până în 1947!) Eliade publicase peste 20 de volume : beletristică, memorialistică şi orientalistică. Nuvelistica şi eseistica (în română, franceză, engleză, italiană, portugheză şi spaniolă) poate fi consultată în orice Bibliografie. Sunt peste o mie de titluri.
„Când am scris cartea Mircea Eliade – rădăcinile româneşti, am apelat în unele cazuri la acele traduceri făcute în grabă în România şi îmi dau seama acum că nu erau întotdeauna exacte, scrie Mac Ricketts într- o recenzie a volumului îngrijit de mine Textele „legionare” şi despre românism. Totuşi, pe baza acestor pasaje, la care se adaugă citate din Jurnalul lui Mihail Sebastian, Adriana Bergher, Norman Manea şi alţii şi-au lansat atacul postum împotriva lui Eliade, acuzându-l că ar fi fost legionar şi antisemit”. (Ce dezvăluie textele, în Jurnalul literar, august-sept. 2002).
Să mai insist asupra obligaţiei elementare a cercetătorului onest de a merge întotdeauna direct la sursă, şi nu prin intermediari? Am arătat că citatele trunchiate pot falsifica sensul; la fel şi ignorarea epocii în care au avut loc evenimentele, poate induce în eroare. Ca să impresioneze, ziarele centrale cu tiraj de masă publicau incriminarea cu litere de-o şchioapă : „Cine ştie, spre exemplu, că Eliade şi Cioran se aflau la Bucureşti, în 1941, în timpul crimelor sângeroase, făcute de Garda de Fier?” (Evenimentul zilei, 9 apr. 2002).
În realitate, Eliade se afla de un an de zile la Londra. Şi chiar dacă ar fi fost în ţară, de ce l-am considera inculpat? „Eliade a crezut în Germania nazistă până la înfrângerea ei definitivă”. (Evenimentul zilei, 10 apr. 2002). Unde? Când? Cum? Reproduceţi citatul! Până şi un istoric - Florin Ţurcanu, autorul unei monumentale monografii despre Eliade, răspunde unui interviu, luat de Simona Chiţan, care reproduce cu majuscule: „Eliade a fost fără îndoială un militant activ înscris în mişcarea legionară. Rapoartele politice îl desemnează chiar ca „scriitor legionar”. (Evenimentul zilei, nr. 4371, 23 febr. 2006).
Ce încredere putem avea în asemenea documente? Credem cu naivitate că o expertiză grafologică ar fi suficientă, că ea ar lumina labirintul. Dar cine ar putea delimita discreditarea de culpă, plastografia de autenticitate, impostura de corectitudine? Pe alte meridiane se petrec lucruri similare.
Lipsa de seriozitate şi improvizaţia celor ce fac afirmaţii gratuite mi–a fost confirmată de comentariile pe marginea concursului Mari români, organizat de Televiziunea Română. Printre primii zece clasaţi se află şi Mircea Eliade. A doua zi după anunţarea rezultatului, dintr-odată injuriile şi „demascările” s-au transformat în omagii apologetice. Într–un cotidian central, unde a fost calomniat şi insultat în ultimii ani, apar prin minune superlative năucitoare, unele din ele nejustificate, altele lipsite de sens: „Adolescentul miop fascinat de ocultism, celebru încă din tinereţe, liderul generaţiei interbelice este cel mai citat în lumea academică. Celebru şi respectat în Occident, tradus în aproape toate limbile, a devenit părintele fondator al istoriei religiilor, Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago purtându-i numele.
Mircea Eliade e un caz fără precedent în cultura română. Nu s-a sfiit să pornească de unul singur o revoluţie. Prin sacralizarea lumii, Eliade a deschis calea marii revoluţii spirituale” (Evenimentul zilei, nr. 4505, 9 iunie 2006, Primii zece „Mari Români”).
În aproape 20 de rânduri, din alt articol, am mai găsit şi alte carenţe. Operele lui Eliade nu au fost traduse în 18 limbi, ci în 26 (cu o zi înainte ni se comunicase că transpunerea scrierilor sale fusese făcută „aproape în toate limbile”). Şi cifrele celelalte (numărul volumelor şi articolelor) diferă cu mult faţă de realitate. Bibliografiile ar fi oferit date mai precise.
Una din părerile mai eronate ale istoriografiei noastre literare este „proclamarea” lui Eliade drept anti-arghezian. Această opinie se bazează pe câteva articole apărute în Cuvântul, în 1927.
Primul dintre ele, la 12 ianuarie, pare mai „moderat”: „Nu suntem împotriva Dlui Arghezi. Dimpotrivă. Îi recunoaştem toate însuşirile talentului său şi–i admirăm originalitatea. Dar nu putem admite exagerata admiraţie”. Revine peste cinci zile şi se dezlănţuie la 19 iunie şi la 7 decembrie. Autorul de–abia împlinise 20 de ani.
Peste jumătate de veac am cunoscut-o pe enigmatica R., prima femeie care a însemnat ceva pentru viaţa lui Eliade. Am stat îndelung de vorbă cu Rica Stoicescu (fostă Botez) şi printre altele am discutat şi despre ... Tudor Arghezi.
„Ţin minte poezia care i-a plăcut cel mai mult. Mi-a recitat-o în seara aceea. Ascultă, Rica: Iubirea noastră a murit aici Tu frunză cazi, tu creangă te ridici ...” Interlocutoare mea, aproape octogenară, cu o voce tremurândă îmi spune cu emoţie în glas întreaga poezie Oseminte pierdute, făcând precizarea că o ştie de la Mircea: i-a recitat-o de câteva ori. Cine mai ştie că Arghezi s-a aflat în juriul care a premiat Huliganii ca „cel mai bun roman al anului 1935”? Premiul I. Al. Brătescu-Voineşti i-a fost acordat lui Eliade de: Arghezi, Rebreanu, Perpessicius, Cioculescu, Busuioceanu, Mihail Sebastian şi Hortensia Papadat-Bengescu (Cf. Facla, 27 iulie 1936).
În 1967 Eliade se întâlneşte la Roma cu Tudor Teodorescu-Branişte. În discuţia lor, la un moment dat, vine vorba despre pamfletele anti-argheziene din 1927. Autorul îşi reneagă excesele din tinereţe spunând: „ Arghezi a fost şi rămâne un mare poet. Greşisem eu”. (Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Ed. Humanitas, 1998, p. 285).
Cel mai convingător document pentru ce ne-am propus să demonstrăm este pledoaria lui Eliade pentru traducerea în limba engleză a versurilor lui Arghezi, datată 11 aprilie 1974: „Criticii literari sunt de acord că Tudor Arghezi este cel mai mare poet român al acestui secol şi îl consideră drept unul din cei mai originali poeţi europeni ai timpurilor noastre. Varietatea şi măreţia operei sale poetice, ce se întinde pe o perioadă de peste şaizeci de ani, poate fi comparată cu nesecatele creaţii ale lui Goethe şi Hugo. Din nefericire, Tudor Arghezi, ca şi marele său predecesor, Mihai Eminescu, este puţin cunoscut în afara României... Dificultăţile traducerii poeziei argheziene sunt imense. De fapt, mulţi ani am fost convins că Arghezi este intraductibil, mai ales în engleză. Pe scurt, Flowers of Mildew prezintă o realizare poetică extraordinară şi o recomand călduros pentru publicare. Publicul vorbitor de engleză va descoperi un mare poet modern” (Europa, Asia, America, vol. III, p. 443 – 444).
O altă problemă esenţială este cea a retraducerii în româneşte a unui text scris iniţial de Eliade în limba sa maternă. Timp de un deceniu (1980 – 1990), în special în revista Ateneu din Bacău (dar şi în alte publicaţii şi volume), s-a folosit acest procedeu. Autorul a protestat, spunând că e inadmisibil atâta vreme cât există originalul în limba engleză.
Au apărut în presă informaţii că Eliade, printr-o dispoziţie testamentară, a hotărât că Jurnalul inedit (59 de caiete mari, cuprinzând 4097 de pagini) poate fi oferit publicului doar peste câteva decenii.
Propun să fie încredinţat tiparului facsimilul acestei decizii, deoarece în discuţiile scriitorului cu Dinu Noica, Mac Ricketts şi cu mine dorea tipărirea neîntârziată a acestei opere autentice. Corespondenţa publicată confirmă toate acestea la 6 decembrie 1973, 6 decembrie 1975 şi 19 aprilie 1984.
În pledoaria mea pentru precizie şi francheţe trebuie să fac o mărturie. Am descoperit recent că în volumul editat şi prefaţat de mine la Editura Dacia, în 2001, se află un articol al lui Eliade din care a fost omisă o pagină incendiară. Este vorba de Elogiu Transilvaniei, apărut prima oară în Vremea, la 28 noiembrie 1936. Finalul ultranaţionalist nu figurează nici în paginile reproduse în Vatra, nr. 6-7 / 2000.
Am transcris acest fragment reprobabil în Jurnalul literar, octombrie – decembrie 2005 şi în interviul pe care i l-am dat lui Gabriel Stănescu (Viaţa Românească, nr. 4-5, aprilie-mai 2006). Dacă pretindem de la alţii precizie, corectitudine şi responsabilitate, trebuie să fim exigenţi şi riguroşi, în primul rând, faţă de noi înşine.