Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
MISCELLANEA
Dinu MIHAIL
Cum am devenit prieten cu Nicolae Sulac

Acum vreo 35 de ani, pe când îmi satisfăceam stagiul de elev marinar pe goeleta Tinerimea Moldovei, redactorul-șef Mihail Guzun m-a trimis la Palatul Octombrie (azi: Palatul Național „Nicolae Sulac”) să fac o cronică de la concertul de debut al orchestrei „Lăutarii” într-o formulă nouă, cu Nicolae Botgros în frunte. Se pare că am realizat un reportaj elogios, pe potriva efortului de dăruire al protagoniștilor: Nicolae Sulac, Lidia Bejenaru, Vadim Gherghelaș, trompetistul Vladimir Duminică, acordeonistul Petru Baronciuc, naistul Nelu Laiu ș.a.
Evident, cele mai multe superlative i-au revenit lui Nicolae Sulac. Totuși, spre sfârșit mi-am permis și unele observații critice, că doar nu suntem numai aplaudaci. Cam în felul următor: „Vocea ca un balsam a lui Nicolae Sulac a determinat asistența să epuizeze nebănuite rezerve de flori. Ofranda lor de culoare, aromă și gingășie a întregit plăcut recunoștința pe care i-o purtăm constant interpretului. Volubil, mereu încurajat de public, dumnealui a susținut un recital de o diversitate agreabilă. Avem însă și câteva obiecții care parcă se cer alăturate aici. Unele gesturi pe alocuri demonstrativ-teatral afișate, unele intervenții nemotivate în textul original al cântecelor sunt concesii prea ușor făcute gustului de duzină, ca să apelăm la un eufemism. Orice s-ar spune și oricâte motive justificative s-ar inventa, cântecului popular întotdeauna i-a stat frumos însoțit cu discreția și simțul măsurii.”
După cum aveam să aflu ceva mai târziu, rândurile în cauză (au mai fost și alte note în răspăr) i-au provocat lui Nicolae Sulac o scurtă criză de mizantropie, cel puțin raportată la persoana mea.
Cronica cu pricina apăruse într-o miercuri. A doua zi sunt vizitat inopinat de către jurnalistul Serafim Belicov, pe atunci angajat la săptămânalul Cultura. Serafim mă sfătuiește, prietenește, ca pe viitor să fiu mai atent cu atitudinea față de… icoanele neamului… Ca și acum, încă de pe atunci în R. Moldova funcționa ireproșabil fabrica de confecționat sacralități. Sfinți în literatură și pictură, sfinți în muzică și politică… Ați observat, probabil: sfinți au numai comuniștii, creștinii și budiștii. Toți sunt genealoizi, maeștri, eroi, sacerdoți ai limbii române, arhitecți ai neamului, locomotive deschizătoare de drumuri… Mai pe scurt, excelențe cu dulceață de zmeură în pantofi. Oameni simpli, profesioniști, buni meseriași ca scriitorul Eugen Lungu sau ca chirurgul Adrian Musteață, de exemplu, rar de tot o să găsești prin părțile noastre. Dacă toți sunt eroi și cavaleri ai Ordinului Republicii, atunci cine dreacu mai lucrează în țara celor șapte „F” (Fură, frate, fără frică, fincă fură fiecare)? Există semne clare că pe zi ce trece devenim tot mai mult o republică bananieră, biensur africană în toată regula. Judecați și singuri: la ora actuală avem 48(!!!) de formațiuni politice înregistrate la Ministerul Justiției. Mai este așa ceva în lume? Oare chiar atât de multe idei geostrategice și programe social-economice se ventilează prin tărtăcuțele moldovănașilor? Raportată la teritoriu și la numărul de populație, avem cea mai mare armată de generali, colonei, academicieni, doctori în științe, filozofi pe cap de locuitor. Asta ar trebui să ne dea de gândit… Însă noi nu prea cădem pe gânduri, probabil din teama de a nu ne sparge capul.
Pe la amiază sunt abordat de către impetuosul jurnalist Boris Marian de la revista Moldova. Sincer și tranșant, Marian îmi zice părintește: „Ești încă fraged, las-o mai moale… Sulac e supărat rău pe tine, am vorbit cu dânsul. Scuipă foc în toate cele patru puncte cardinale.”
Peste vreo săptămână de la apariția reportajului, ușa biroului meu de la Casa presei brusc se deschide larg-zgomotos și intră teatral, cu pas marțial însuși Nicolai Vasilievici Sulac – simbol, patriarh, întruchipare vie a durutului nostru folclor „popular” moldovenesc. Nici nu ne venea a crede ochilor. Se uită la noi la fel cum te-ai uita la niște gâze printr-o lupă (Sulac a avut probleme cu vederea), apoi întreabă pe un ton insurgent-patetic: „Aici e cabinetul tovarășului Dinu Mihail?” „Aici!”, răspundem noi cu voce gâtuită, după ce în prealabil colegul meu de birou tinerimist reușise să-mi transmită cu privirea un mesaj foarte îmbucurător: „Articol cu note critice ți-a trebuit? Acuși te face salată!” „Dacă-i aici, apoi să știți voi, măi pațanilor, că taaareee aș mai vrea să stau de vorbă cu dânsul”, cade ca un baros următoarea frază.
Instantaneu, ca într-o fulgurație, îmi trece prin cap avertismentul lui B. Marian: „Sulac e foarte supărat pe tine.” Da, situația e de cacao, frate iepure… Totuși, reușesc să-mi confecționez o mutră cât de cât senină, pentru ca peste o fracțiune de secundă să-l aud pe Viorel, colegul meu de birou, aruncând colacul de salvare: „Din păcate, acum nu o să puteți sta de vorbă, pentru că dumnealui e plecat în deplasare, ca tot ziaristul iute pe picior.” „Ahaaa, deci așa e povestea… Bine, măi băieți care put a castraveți, o să mai trec eu pe aici.” Apoi ușa se închide ca pălmuită de o rafală de vânt, iar noi, revenindu-ne din sperietură, am plecat imediat la piață să cumpărăm păr de câine, ca să mă afume baba Anisâia din satul Crăcănații de pe Deal, județul Badea Mior și lelea Cârlana.