Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
NOTE POLEMICE / POLEMICS / ПОЛЕМИЧЕСКИЕ ЗАМЕТКИ
Lucian POSTU
Sfinţii din cer şi „sfinţii” de lîngă noi

Despre adevărurile lui Isus (cîteva întrebări de ateu curios)
Întotdeauna m-a surprins neplăcut felul mecanic în care unii creștini (majoritatea, presupun) știu sigur că au dreptate. Fiindcă așa scrie în Biblie. De fapt, fiindcă așa cred ei că scrie în Biblie. Fiindcă așa li s-a spus că scrie în Biblie.
Dar să lăsăm deoparte tot acest mecanism, vechi, al teologiei ca instrument de manipulare. Și să admitem, bunăoară, că Isus a spus ceva anume exact așa, cu un sens indubitabil, asupra căruia am căzut de acord cu toții, credincioși de toate riturile și atei de toate culorile. Înseamnă asta că acel sens e asemeni gravitației ori vitezei luminii, adică neschimbat, ca o axiomă, pînă la sfîrșitul lumii? Da, știu ce-i aia dogmă. Știu că e un fundament al credinței. Și al failibilității ei, din punctul meu de vedere ateu. Dacă o să puteți trece peste sfînta indignare, veți putea observa, de exemplu, că reformarea dogmei creștine a început, în mod fundamental, aproape imediat după Isus. Și a fost făcută de marele Pavel, „securistul” ajuns apostol creștin, care a schimbat radical ceea ce spusese Isus: creștinismul e numai pentru evrei, poporul lui Dumnezeu. După o polemică, acum clasică, cu „biserica din Ierusalim”, Pavel a reformulat în mod esențial regula de bază lăsată de Isus: creștinismul e pentru toți, a spus călătorul spre Damasc. Și așa a rămas. Și e foarte bine că a rămas așa.
Dar, dacă citim onest Biblia, vedem ceea ce e evident: că însuși Isus a schimbat radical principiile de bază ale iudaismului pe care spunea că doar îl reformează. Și despre asta e vorba, de fapt, atunci cînd, după două mii de ani, neofariseii privesc încruntați, de după zidurile sumbre ale presupuselor precepte cristice: Isus a fost numele unei schimbări fundamentale, revoluționare, civilizatoare și avantgardiste. Al unei schimbări care a fost dusă mai departe și revizuită esențial de Pavel. Apoi confiscată de papi, de Constantin și Elena, de Teodosie și Co, și redată înapoi oamenilor, după mult timp, parțial, de Luther și co.
„Schimbare”, acesta e unul dintre atributele esențiale ale lui Isus. Schimbare radicală. Și permanentă, cred eu, nu osificată într-o ramă din vremea lui Caiafa. Da, sînt convins că Isus, dacă s-ar întoarce, așa cum a promis, ar fi primul care ar începe o nouă revoluție, împotriva neocaiafilor care au pus mîna, demult, pe moștenirea lui. Și cred că ar face asta revizuindu-și, după două mii de ani, multe din propriile precepte.
Desigur, vă puteți amuza de aceste presupuneri ale mele, stimați creștini majoritari. Eventual, mă puteți și afurisi, e în regulă, nu mă supăr. Fiindcă, pe lîngă alte raționamente de ateu, mai am un mic motiv de liniște: dacă presupus-existentul Dumnezeu n-a trimis ploaie de foc asupra unui eretic precum Luther, care a pus la îndoială puterea trimisului divin pe Pămînt, papa, plus alte blăstămății eretice, iar turma protestantă s-a tot mărit de atunci, în prosperitate și civilizație… e clar că unul ca mine n-are a se teme de vreo ploaie cu pucioasă ori de altă pedeapsă divină.
Pace vouă, deci. Și, dacă tot ziceți că țineți la Isus, citiți-i cu atenție spusele. Eventual. Ați putea afla lucruri absolut interesante. Shalom.
Valeriu Gafencu, sfîntul meu personal (mărturisirea unui ateu ; despre false odăjdii, curățenie adevărată, hiene de salon și numele Răului)
Repet: sînt ateu de cînd mă știu, și nu cred că sînt șanse prea mari să mor altfel. N-am fost niciodată fan al lui Corneliu Zelea-Codreanu sau al organizațiilor de tipul Mișcării Legionare. Cred însă că și Codreanu, și mișcarea lui sînt diabolizați excesiv, incorect și contra-productiv, din punctul de vedere al intereselor democrației românești și al unei analize oneste, sine ira et studio. Dar asta e altă discuție.
Am amintit toate astea doar pentru a lămuri poziția de pe care vreau să spun cîteva vorbe despre un mort mult prea scuipat, în ultima vreme, de tot felul de lefegii cleioși, slinoși și cu pretenții de procurori ai poporului. Mulți dintre ei cu leafă de la buget. Al statului „românez”, bugetul, cel puțin în cazul unor caiafi ca Al. Florian și Adrian Cioflîncă, tovarăși cu funcții și lefuri babane de la stat, care vin de mulți ani în fața prostimii care îi plătește, scuipînd, cu tupeu dezgustător, o binecuvîntare indirectă și grotescă a crimelor regimului comunist.
Fiindcă despre asta e vorba, atunci cînd tovarășii procurori științifici și de stat Florian, Cioflîncă și Co ne spun că un om ca Valeriu Gafencu e un criminal odios, a cărui amintire merită acoperită de rușine. Despre mizerie toxică e vorba, atunci cînd niște scursuri morale ne latră, din capul mesei, pe banii noștri, ce corectă era justiția unui regim declarat, oficial, drept „ilegitim și criminal”.
Tupeul floriano-cioflîncilor e monstruos de grotesc. Pe de o parte, ei recunosc că regimurile lui Antonescu și cel comunist au fost dictatoriale, iar justiția lor n-a fost deloc una independentă, ci comandată politic. Cu toate astea, caiafii băloși ne latră că Valeriu Gafencu a fost condamnat pe drept de justiția antonesciană și cea comunistă, deci putem scuipa în voie pe mormîntul lui.
Dar, de fapt, ce crime a comis acest „odios bandit”, numit Valeriu Gafencu? Pe cine a omorît el? Unde a pus bombe? Pe cine a rănit? Pe cine a schilodit, bătut, scuipat, înjurat? Pe nimeni. Iar asta n-o spune doar cartea răposatului Paul Miron, băiatul de liceu arestat odată cu Valeriu Gafencu, în viile de la marginea Iașului, în timp ce spuneau o rugăciune, înaintea unei mese pe cîmp. Admit, bătrînul profesor de la Freiburg putea fi subiectiv față de un episod din tinerețea lui. Deși mărturiile lui sînt mai mult decît plauzibile.
Dar exact asta ne spune și sentința justiției regimului de dictatură a lui Antonescu, sentință fluturată cleios de floriano-cioflînci: Valeriu Gafencu n-a omorît pe nimeni, n-a pus nicio bombă, n-a rănit pe nimeni, n-a bătut pe nimeni, n-a scuipat pe nimeni, n-a înjurat pe nimeni. Pur și simplu, el n-a fost de acord cu un regim politic și a avut o funcție de conducere locală în organizația de tineret a Mișcării Legionare. Iar sentința justiției dictatoriale a lui Antonescu a fost dusă mai departe de justiția regimului stalinist de ocupație, numit Partidul Comunist Român.
Partidul Comunist Român a fost multe zeci de ani o organizație trădătoare, impusă la conducerea țării, în 1944, prin forță armată, de o putere străină – URSS. Apoi, după decenii de trădare, a rămas doar o organizație dictatorială. Care a făcut un rău enorm României, de zeci de ori mai mult decît Mișcarea Legionară. Înainte de 1990, Mihai-Răzvan Ungureanu a avut o funcție importantă în conducerea națională a organizației de tineret a Partidului Comunist Român. După 1990, M.-R. Ungureanu a fost secretar de stat în Ministerul de Externe, ministru de externe, director al serviciului de spionaj, SIE, senator, consilier prezidențial. Acum e, a doua oară, director al SIE. Și tuturor li se pare că asta e în regulă. Dar pentru o funcție mult mai mică în Mișcarea Legionară și pentru condamnări politice, pronunțate de două justiții dictatoriale, unora li se pare în regulă ca Valeriu Gafencu să fie scuipat și după moarte. Și condamnat încă o dată, în frumoasa noastră democrație, de niște procurori grețoși, care n-au nicio rușine să se țină de mînă cu călăii staliniști.
Despre asta e vorba. Iar gestul făcut de Valeriu Gafencu în închisoare, de a-și ceda medicamentele unui coleg, celebrul pastor protestant Richard Wurmbrand, îl puteți socoti, asemeni scursurii numite A. Cioflîncă, doar o ipoteză neprobată. În timp ce, evident, crimele înfiorătoare ale banditului Gafencu sînt indubitabile și trebuie băgate în mintea tuturor, a tinerilor mai ales.
Nefiind creștin, iert doar atunci cînd rațiunea îmi spune că e cazul. Așa că le urez tuturor scursurilor floriano-cioflîncice să le iasă pe nas (și pe unde le-or mai ieși) arginții cleioși pentru care vomează mizerii despre oameni ca Valeriu Gafencu. Fiindcă acești caiafi grețoși fac exact lucrul cancerigen despre care ne spunea Hanna Arendt: banalizează Răul. Agitînd spectrul unui virus deja vaccinat, ei perpetuează de fapt, în mod perfid, un virus încă viu, care încă produce efecte grave. Ne sperie cu poliomielita, dar ajută, de fapt, SIDA.
Despre asta e vorba: de sanitarii murdari pe mîini și pe pîini, care ne fac reguli și ne dau amenzi. Dar, cum a zis un învățător din Galileea, ajunge zilei răutatea ei. Așa ateu cum sînt, o să-mi fac o cruce, în gînd, în amintirea sfîntului meu personal – dreptul întru pomenire Valeriu Gafencu. Și a tuturor celor ca el. Cine are ceva împotrivă, e rugat să poftească în ogradă. Precum v-am zis, nu sînt prea dus la biserică, și nici n-am de gînd.