Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / IMPRESSIONS / O ПРОЧИТАННОМ
Eugenia MANEA-CERNEI
Tudor Palladi: o columnă de vise şi stele sau Ancorarea în lumina cuvîntului

„Crescut între Boltă și Glie
Cu Dor și cu Crez și cu Cânt
De Inimă- albastră-n Vecie
Cu Duhul legat de Cuvânt.”
(Tudor Palladi)
Marele și dragul nostru poet național Grigore Vieru, care s-a implantat în sufletul fiecărui Român, într-o poezie, consacrată unui alt mare poet al Neamului – Lucian Blaga, scria următoarele: „Numele acesta are ceva în el amețitor de adânc…”
Ancestral de adânc este și numele „Palladi”, purtând în rădăcina sa ceva de la zeița Pallas Atena, ocrotitoarea Troiei. DEX-ul limbii române mai include cuvintele: Paladiu (un element chimic, metal înrudit cu platina) și Paladin (nobil slujitor, senior din suita unor regi, iar figurativ – bărbat animat de sentimente cavalerești).
Avea dreptate J.W. von Goethe când afirma că „esența se citește chiar în nume”. Așadar, acest Paladin, Tudor Palladi, este, cu certitudine, un nobil slujitor, un adevărat senior angajat în Regatul Poeziei, unde Regină este Măria Sa Poezia!
Acest Om solar, care ține aprinsă făclia între Cer și Glie, este frământat de Dor și împătimit de dragostea de Neam, de Țară, de Baștină, de Limbă. Chiar și prenumele său, Tu-Dor, îmbrățișează acest Dor mistuitor.
La Măgura Bălăneștilor săi dragi, dumnealui ține un „monolog pe pragul zilei”; acolo „inima, de gânduri survolată”, se întreabă: „Ce ți-aș spune, spic de grâu?”; acolo, din „Alpii viselor” pline de candoare, el, poetul, coboară „în mina din lacrimă” și, săpând adânc, dă de Lumină, pe care o trimite, imaginar, spre cele două columne, săpate și ele-n Lumina din Cer, ca să-i îmbrățișeze pe cei care i-au dat Viață…
Tot aceste „două columne de fildeș” (Mama și Tata) i-au descoperit comoara Neamului – Limba Română, despre care Măria Sa scrie astfel: „Limba limbii mamei mele / Tot de dor și tot de jele / De îndemn și mângâiere / Și de veșnică avere / M-a crescut c-un strop de miere / Peste-a timpurilor fiere” (pag. 55, în: Talismanul Ursitei, Editura „Profesional Service”, Chișinău, 2012, 298 pag.; în continuare: T.U.).
Câtă suferință a sufletului său intuim și-n următoarele rânduri: „Plai străbun tăiată hartă / Leagă-ți câinii răi la poartă / Fără Limbă Viața-i moartă… / Cine să ne țină-n Soartă?…” (ibidem, pag. 55). Aceste „Veșnicii de Dor”, ca niște valuri, îl duc spre Neamul său, la frații săi: „O! Frați de sânge și de humă-n veci / Cu brațele-ngrelate de Lumină / Vă fie pază-n toiul nopții reci / Icoana Țării raza ei divină” (pag. 163, în: Nemărginirea Clipei, Editura „Profesional Service”, Chișinău, 2011, 360 pag.; în continuare: N.C.)
Acest om dintr-o bucată, ca o „piatră… de doruri încercată”, „în toamna gândurilor” sale se întreabă mereu: „Cine-i cel ce‑mi fură moștenirea? / Cine-i hrăpărețul de ce neam? / Cum de nu i-a luminat Iubirea / Pe acei ce nu țin niciun hram? // Pe acei ce n-au ținut sub Soare / La credința de a fi creștini / Și de-a sta la casa cui mi-i are / Și de-a nu călca hotar strein?” (pag. 55, în: Semință și Altar, Editura „Profesional Service”, Chișinău, 2012, 332 pag.; în continuare: S.A.).
„Sunt lucruri sfinte pentru care se cade în genunchi să stai…”, afirmă dl Tudor Palladi, și acestea sunt: „Verdele de Carpați”, „firul de iarbă care-n veci va scrie verdele de sub Țară”, „Baștina Cuvintelor străbune”, Omul, care pentru Domnia Sa „e-o icoană”.
Acest „fir de țărnă măgurean / Și fir de dor bălăneștean” are o „Vatră, un Crez și un Plai / Ca bobul din spic peste Grai…” și renaște „Ca raza cea de Soare / Prin dăruirea-i arzătoare…”.
Dl Tudor Palladi se dăruie Cuvântului, fiindcă miracolul Cuvintelor Graiului străbun zidește „Nemurirea și Moștenirea-ntru Vecie”. Căci ce-i un Cuvânt?, se întreabă poetul. Și tot el răspunde: „…un cap de Țară și-o întreagă Viață / Este-un Cuvânt și Cel Dintâi în Neam / Pe care nu-l poți târgui la piață / Și nici desprinde din Cerescul Ram…” (pag. 13, în: Arheu, Editura „Profesional Service”, Chișinău, 2013, 388 pag.; în continuare: A.).
„Fluizii de candori” din cuvinte au „revărsări astrale” și când le aduni în „cununi de aurori”, ele, cuvintele, emană un „fluid sunător”. Domnia Sa e convins că „de la Cuvânt le-am învățat pe toate” și că „într-un Cuvânt încape-un Univers”, iar „Poetul cel mai mare”, afirmă Tudor Palladi este Dumnezeu: „Ni-i TATĂ-n toate și la toți ne-a dat – CUVÂNTUL nu ca piesă de muzeu – / Ca Ethos și ca Logos…Mai bogat / Tezaur nu se află-n Univers…” (ibidem, pag. 7). Tudor Palladi, acest Om de Inimă-albastră, „coace-ncet Cuvântul pe-a inimii cărbuni”, alegându-l din „neogoitul lor ocean”, ca un adevărat mag și, miruind fiecare cuvânt cu har, selectează / cerne cu migală, în tăcere, Lumina din el.
Așadar, „Cuvântul pare-n zarea viorie / Un mag ce rima mi-a poftit la sfat”… (pag. 249, în: T.U.). Iar „Focul sacru din Cuvânt îi luminează sufletul, îl înaripează și atunci el, poetul, „Ca rândunica săgetând văzduhul / Adună-n cuib cuvintele de Dor”, iar ele „răsar în urmă-arar ca la suflarea unui zeu-plugar…” Acest „zeu-plugar” al cuvintelor, care este poetul Tudor Palladi, încununează cu „Nimbul veciilor” cuvintele alese, iar ele „în juru-i scriu orbite” și atunci el are convingerea că „Trăim pentru a fi în Verb / Al nemuririi noastre herb / De sunete fundamentale / Telurice-autohtone-astrale” (ibidem, pag. 109.) Și continuă: „Înliterez cuvintele-stihii / La umbra unui protogând de ler / …Înliterez stihiile-armonii / Să pot din ele cupe-a bea cu mir…” (pag. 31, în: A.).
Astfel, acest Om împătimit de frumos, cu o lume a sa interioară mirifică și plină de candoare, cu o incantație sentimentală aparte, sădește în sufletul nostru „cuvinte-flori și flori-cuvinte” pentru a le admira și a le depozita în grădinile Eului nostru. Iar după aceste răsădiri de „flori-cuvinte”, Domnia Sa se bucură că „Viața mea e-o sărbătoare-a Firii / O sete neștiută de sublim / De-a-nveșnici înmugurirea lirii / De-a mă-mbăta de-ai suferinței crini…” „Și de-a porni din adâncimea luncii / Zboru-n Lumina verbului mereu” (pag. 68, în: S.A.).
Și toate aceste înmuguriri de fraze au, cum consideră însuși Tudor Palladi, „un cer divin” și „rădăcini de neștiute spații”, „culegând din văiugile firii amintirea-nflorită pe lut…”. Acest poet de un lirism metafizic de mare vibrație, este de felul său un înțelept, un filosof, un spiritualist profund. El coboară adânc în sine, călătorește permanent prin „labirintul sufletului său”, se înalță, înaripat de gând pe „curcubeul propriului eu”, și mereu e intrigat de „…Interior! Ce poate zace-n mine?”. Domnia Sa ne mărturisește: „Stau nopțile la sfat / Tăcut de tot nespus de-ndurerat / Ce pot să zic? Din cât m-am căutat / Am și mai mult în mine de săpat…” (ibidem, pag. 203.). Da, cu certitudine, Eul nostru nemuritor vine din adâncul ancestral și călătorește din viață-n viață, căci așa, „tăcut, se cerne veșnica mișcare”. Și fiecare dintre noi încearcă să pătrundă „spre-al tainei mele început”, bătătorind, imaginar, „drumul în adânc de eu”, descoperind, pe parcurs, Comoara din Templul nostru și, scăldându-ne în razele divine, care dăinuie în noi, înțelegem că nu-i altceva decât suprema scânteie divină… Poetul ne îndeamnă și ne povățuiește aidoma unui mistic: „Spre Suprasuflet tainic să râvnești”, căci „Duhul veghetor / este cel nemuritor…” și „…Toate sunt Una! Una toate sunt! / Tatăl și Fiul Duhul sfânt / Viața se naște din Cuvânt…” (pag. 287, în: T.U.).
Noi cu toții venim din depărtări astrale și-i mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a chemat la Viață. Convins de aceasta, Tudor Palladi exclamă: „Tantalic tu la început de eu / Ai fost creat din dor de Dumnezeu…” (pag. 163, în: N.C.). Frământat mereu de „fluidul veșnicului mâine”, scăldându-se în Râul Timpului, poetul veghează la „porțile vremii”, străduindu-se să înțeleagă această mișcare pe spirală (sau pe cercurile ei în spirală) a Timpului: „…O! pânza trecerii terestre…”, „Mă-mbată izul de legendă: Trecutu-i Viitor Prezent / Prezentul este-o corrigendă / A Netrecutului ardent…” (ibidem, pag. 154) și continuă: „Timpule nețărmurit, pentru viața noastră ești o clipă!” Iar „ceasul inimii măsoară această clipă”, orientând-o „pe-al verticalei înțeles!”
Sufletul lui Tudor Palladi, atunci când „Netimpul timpu-și ară”, tresare într-o Clipă de Lumină de Infinitul unei Clipe și scrie următoarele: „Cosmosul clipei din sânge / Din lacrima-i ce m-a născut / În versu-mi originea-și plânge / Că nu e ca mine din lut…” (pe una din clapele copertei vol. N.C.). În „Clipa regretelor suave”, acestui poet cu suflet neprihănit i-a fost dat (tot un har divin!) să înțeleagă că „…În Clipa cea divină / Că-n tot și-n toate e ceva mereu / Care ne iscă-nfrigurarea-n stele / Și dorul într-o rază de argint…” (pag. 169, în: T.U.).
Tudor Palladi scrie o poezie metafizică inundată de Lumină și Sublim. Muntele Inimii Sale e îmbibat cu „Singurătăți de Dor”, căci „Cum „fără dor de dor să fii?”. Dar Poetul știe: „Nu poate nicio trecere-nainte / Topi lumina unui meteor / Chiar de l-ar bate harpiile-n ținte / El luminează-al Dorurilor Dor” (pag. 281, în: Edena cea Eternă, Chișinău, „Intastan” SRL, 2015, 348 pag., în continuare: E.E.). În opera unui poet, precum este Tudor Palladi, bineînțeles, nu poate lipsi tema Dragostei, a extazului Iubirii, a Iubirii Universale. El este un adevărat trubadur al Dragostei plină de candoare, de mister și de sublim, care-l duce-n „Zborul clipei logodit”. Sufletul său, tot „orizontul sufletului” său este luminat de Iubire pentru Edena Sa Eternă, pentru „Zeița imnurilor sale”, pentru ochii cu „Miraj de-albastru foc…”. Tudor Palladi recunoaște că Iubita sa este „planeta sa incendiară”, iar „Însuși verbul a iubi / E legănat de simfonii de stele”.
Nici Laura, nici Euridice, nici Beatrice, nici Leila – aceste Femei-Balade din istoria Civilizațiilor – nu au fost cântate aidoma Zeiței, Iubitei sufletului său, – Ea fiindu-i „Zarea mea de după zări” și „Steaua-Regat!”. Pentru Tu-Dor Palladi Iubita mai este: „Selena mea și Zeia mea de-a pururi / Cu evantaie de Lumini sonore…” Cei doi îndrăgostiți sunt asemuiți cu „Două viori cu strunele de-azur…”, cu „două viori ca două aurori…”, cu „Două viori trecute din trecut / De netrecutul Trecerii de-argint…” (pag. 159, în E.E.). Și viscolit de visele visării, el meditează: „Pe lumea lumilor din lume / Iubirea naște din stihii / Și doar prin Ea vei da anume / De ale Tainei galaxii” (ibidem, pag. 176.).
Așadar, acest veșnic îndrăgostit Tudor Palladi, zugrăvind pe-o frunză-un curcubeu, concluzionează: „Iubirea-i a veciilor mister”. Astfel, cufundat în Nemărginitul ocean al Iubirii, Dumnealui, prin sinceritatea care-l caracterizează, ne mărturisește: „Eu coborâșu-mi urc în ceruri / De unde vine-un început de Dor / Nemărginit ca cel din adevăruri / De neatins de-al gândului fior / Eu precum pâcla stinsă de lumină / M-afund într-o chemare de demult. / Care-n simțire-mi unduie divină / Și doar din ceruri muzica-i ascult…” (pag. 217, în: T.U.).
Tudor Palladi are / cultivă o poezie doldora de metafore, prin care-ți purifici sufletul până la sublim, îți umpli cupa inimii cu miruiri celeste, cu esențe divine, cu roua tămâioasă a crinilor, trandafirilor, lotușilor… Aceste metafore dânsul le culege „din poienile astrale”, „…de pe-ale timpului poteci” și ele, metaforele, înmuguresc în șoapte… Și atunci, „peste-al șoaptei crin aprins”, „frunza pieptului” luminează, iar inima devine o strună și vibrează sonor, în deplină armonie cu „miriștea” care „-n de seară fluieră la nai”. Iar „jos din adâncuri subterane / Cuvântă-al zbaterii colind / Pe țărmii ierbii diafane / Se văd petale – un vis ningând” (pag. 75, în: N.C.). Și în această doinire „de sunet miruită”, „de după norii în scoici de coral” observi cum „salba apelor arde pe lotuși…” și exclami entuziasmat și fericit: „Ah! Ce lotuși… Privirea te doare / Dacă-i vezi nu-ți mai vine să mori…” (pag. 37, în: T.U.).
La Tudor Palladi „tristețea-i muiată-n Lumină”; „Zorii se coc sub stele”; „Crivățul rece de gheață, bate clătinând galaxii”; „Vecia se-arată-n zori din unda-nufărată”; „Teii-s eminescuiți de vremi”, iar „apele-s cu cer de peruzea și „roua se aude tremurând…”. Am făcut aceste spicuiri din cele cinci volume de Poeme de Lumină ale dlui Tudor Palladi, pe care le-am indicat pe parcurs. Vreau să accentuez integritatea acestor volume, originalitatea concepției arhitectonice, calitatea impecabilă a ținutei grafice – în general, niște cărți care-i fac onoare acestui autor de o mare pondere spirituală pentru Neam și care necesită a fi valorificat, analizat, citit și recitit!
Dl Tudor Palladi este un Om cu majusculă, un Om ca o pâine proaspătă, care se dăruie cititorului, cu o bunăcuviință și o morală, o etică de invidiat. E prea modest, prea retras în umbră. Dotat cu astfel de har divin, ar trebui, credem, să se scrie mai mult și mai insistent despre opera Domniei Sale…
Îi urăm Domnului Tudor Palladi, poet al „Veșniciilor de Dor”, care renaște „prin dăruirea-i arzătoare”, să se mențină mereu pe „Himalaia viselor” sale, să-i fie în „veci cristalin adevărul” și, ca un „cerb nobil”, „să pătrundă în codrii mândrului său verb”, iar Inspirația Divină să se afle permanent pe orbita vieții sale, astfel precum „Foaia cu aripa de Grai /… Precum lumina-n verbul Plai / și Inima în Om”.