Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / IMPRESSIONS / O ПРОЧИТАННОМ
Larisa UNGUREANU
Vladimir Halipli – scriitorul Marilor Iubiri

Vladimir Halipli a debutat în 1993, ca poet. Cartea se numea Marele Rob. Dar pînă a-și vedea rodul muncii înmănuncheat într-o plachetă de versuri, a avut de parcurs o cale deloc ușoară: fiindcă una e să „însăilezi” niște versuri și cu totul altceva să ai conștiința că poezia ta poate vindeca sau „oferă posibilitatea determinării adevăratului sine”.
Gheorghe Vodă, primul care i-a citit versurile (se prezentase la secția de poezie a Uniunii Scriitorilor, venind de la Criuleni, unde era chirurg la spitalul din localitate și unde muncește și în prezent), deși i-a dat „binecuvîntarea”, l-a îndemnat nu doar să scrie, „inspirîndu-se” din modelele existente, ci să se aplece la marile izvoare ale culturii poetice din toate timpurile.
Așadar, după absolvirea în 1977 a Institutului de Medicină din Chișinău, Vladimir Halipli își continuă în anii `80 studiile la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova. Publică poezii în presa republicană și cea raională. Abia după ce revine de la Moscova, unde a studiat profund literatura, ajungînd pînă la haikurile japonezilor, selectează din scrierile sale poetice ceea ce crede că este mai reprezentativ, încumetîndu-se să încropească un manuscris și să editeze prima sa carte de poezii, Marele Rob. În 2008 vine cu o altă carte, intitulată Țara durerilor în floare. Gheorghe Vodă i-a scris atunci și o prefață, cu titlul Prefacerea de sine, în care menționează: „Chirurgul Vladimir Halipli s-a prefăcut pe sine complet. El este poetul care s-a adunat minuțios, printr-o muncă perseverentă, încordat ca și în munca sa de salvator al vieților omenești, atunci cînd creierul și inima, mîna și sufletul se unesc într-o singură respirație, care se cheamă inspirație și profesionalism.” Și încheie cu această prefață metaforic, scriind: „Carte frumoasă, fii binevenită în orele de întuneric ale vieții noastre.”
Volumul este alcătuit din cinci cărți. Cartea întîi se întitulează Marele Rob, cartea a doua se numește Suspine, cartea a treia – Hipocratice, cartea a patra – Pastorale și cartea a cincea – Doine basarabene.
Într-un scurt cuvînt al autorului citim niște cuvinte care trezesc fiori, fiorii creației: „Visam de mult să scriu cea mai scurtă poezie din lume. Visam și atunci, cînd nu cunoșteam sistemele filosofice ale lui Socrate și Aristotel, Kant și Hegel și nici nu auzisem măcar de poeziile construite pe verticală ale chinezilor… A venit vremea și am luat cunoștință aproape de toate sistemele filozofice și de frumusețea Japoniei. Căutarea mea s-a încununat de succes, căci am găsit poezia lui Mioe: «Ce frumoasă ești tu, O, lună! Ce luminoasă, luminoasă, luminoasă, O! ce luminoasă!» Versul lui Mioe se ține pe vocea lui tulburată. Laconismul e perfect – zice – Sei Sionagon. Da, e perfect atunci, cînd după rătăciri cerești, Eul se întoarce pe pămînt și se supune legii lui universale.”
Nu întîmplător am dat citire acestui fragment: în el întrezărim crezul medicului și poetului V. Halipli, un credo în care-și va găsi reflectare și în următoarele cărți pe care le va scrie pe parcursul primului deceniu al secolului XXI. Dar la ele vom reveni neapărat.
Acum aș vrea să mă opresc asupra unor poezii, care se evidențiază din „lungul șir de poezii” scrise de alți poeți în această perioadă: „Eu, medicul, pledez / și pentru o altă durată a frunzei / și pentru o altă dimensiune a vieții / scăldate-n umbra luminoasă a ploilor… / Pledez și pentru o altă durată a bucuriei / pentru o altă dimensiune a vieții – / pentru nesfîrșita lor dăinuire.” Ce se ascunde în spatele acestei pledoarii? Oare numai o altă atitudine asupra vieții? O chemare de a-i cunoaște tainele? Sau, poate, revenirea la adevăratele sensuri ale existenței noastre, trecătoare pe acest pămînt, dar infinită în Marele Univers al Lumii și Luminii.
„Caut izvorul de lumină / al orbului / și pe cel care adoarme / nesomnul” (Caut izvorul). Ideea de Lumină străbate mai multe poezii ale lui V. Halipli: „Cînd după atîta cale / printre atîtea guri / lumina lumii în chinul facerii / pe pămînt ajunge” (Chip și faptă). Este Lumina care vine de pe alte tărîmuri, poate, este o Lumina pe care poetul o simte, o „vede” cu ochiul interior: „Cu cît în mijlocul meu / e mai multă lună / pădure și vînt / freamăt și osîndă / și deschideri de nuferi / pîndind clipa cînd ar putea / cerul divin răpi deschiderea / cu atît mai hain mîna mea / sugrumă sfîșie pămîntescul” (Al vieții sîntem). Lumina este Divinitate, dar Lumina pe care sufletul omului o caută, o simte, nu este o pală de vînt sau o rază a soarelui de dimineață. Divinitatea nu „cade” din senin, mai ales pentru cei care nu cred în forța ei. Divinitatea ajunge la unii din noi prin simțire, trăire, gîndire și, cum spune poetul, trebuie ca mîna să sfîșie și să sugrume pămîntescul, adică prostia, nerozia, neiubirea care, de multe ori, întunecă ochii multora din noi și ne abat de la Lumină.
Altă temă a poeziilor sale este iubirea, temă care, mai tîrziu, va „invada” proza scriitorului: „Tinerețea / și bătrînețea e un semn al iubirii… / Nu mă săruta la despărțire / uită-mă și atunci voi fi / mai mult ca visarea, ca pasărea” (Imn către tinerețe). Ideea de „uitare” în numele iubirii, dar și de dăruire totală pentru ființa iubită este adesea prezentă în poezia lui V. Halipli: „Ziceai că trebuie / trebuie să uit / trebuie… Și eu am uitat / mai întîi ochii și apoi sărutul / mai întîi inima și apoi cugetul – totul mi‑am uitat la tine și sufletul / Am devenit un Dor. / Te implor: / nu mă ruga / e cu neputință / Să mă mai nasc o dată” (În fața neputinței). Persistă aici pe lîngă ideea de „uitare” și un sentiment de tristețe, dar altă tristețe, o tristețe nepămînteană, fără durerea caracteristică celor care au suferit din tristețe. La fel, această stare va trece în dimensiunea prozei, unde-și va găsi un cîmp larg de desfășurare.
Vladimir Halipli, într-adevăr, a reuși să ne uimească în sensul frumos al cuvîntului, căci la numai un an după apariția volumului de poezii Țara durerilor în floare, publică un roman, numit Apostolul iubirii, aceasta fiind Cartea întîia a iubirii, după care au urmat: Raiul suferințelor iubirii – Cartea a doua a iubirii (2010), Infernul plăcerilor iubirii – Cartea a treia a iubirii (2011), Apocalipsa iubirii (2012) – Cartea a patra a iubirii și A cincea Evanghelie (2013). Ultima carte cu acest titlu biblic, trebuie să înțelegem, încheie ciclul de romane în care este descrisă iubirea despre care, chiar dacă s-au compus nenumărate romane, povestiri, poezii, rămîne a fi, în viziunea scriitorului, un sentiment neînțeles multora din noi. Prin romanele sale, Vladimir Halipli vine cu o nouă abordare a iubirii. „Iubirea, scrie el în prefața la Apostolul iubirii, nu este un tot întreg, ci este compusă din două părți diametral opuse: a iubi și a fi iubit.” În dedicația autorului de la pag. 3 citim: „Dedic cartea aceasta, în primul rînd, tuturor celor care nu au iubit încă niciodată și celor care în clipa aceasta se îndrăgostesc pentru întîia oară pentru că ei nu au uitat; într-al doilea rînd, tuturor celor care iubesc și sînt iubiți pentru că ei și-au adus aminte și astfel au păstrat dragostea; și, în sfîrșit, tuturor celor care au suferit din iubire pentru că au uitat că Dumnezeu este Iubire.” Fiți de acord, n-o să întîlniți așa ceva în romanele de dragoste, puține, ce-i drept, scrise de autorii autohtoni.
În loc de prolog, Vladimir Halipli plasează un Interviu cu iubirea – iarăși, ceva rar pentru cititorul nostru, mai ales că nici interviul dat nu are asemănare cu interviurile tradiționale. În fond, e o discuție cu niște „voci catifelate, voci încărcate de vrajă”. Cine sînt? „Iubirea”. Iubirea, care nu poate fi văzută, fiindcă se află într-o „lumină de nepătruns”. Autorul încearcă să „scape” de aceste voci – „sînt prea matur, nici nu prea am timp”, dar vocile insistă: „Timpul tău, omule, alături de Iubire, este eternitatea. Tu ai descoperit Arta Iubirii, iată de ce vreau să mă intervievezi”.
Urmează un interviu, cu întrebări și răspunsuri care, cu certitudine, i-ar interesa pe cititorii de orice vîrstă: tinerii – pentru a învăța, maturii – pentru a-și face un „examen” sever al vieții trăite de cele mai multe ori în neștiință. „A fi iubit înseamnă nu să faci declarații, ci lucruri simple, (…) a fi iubit mai înseamnă să dai un telefon, să scrii o scrisoare, să faci o mică surpriză, (…) să faci lucruri pentru ea fără vreun calcul, ci pentru a fi iubit… Să o accepți așa cum e, să o privești cu ochii inimii și ai sufletului… ” Cel mai uimitor în acest interviu al Iubirii cu Omul este această concluzie: „A fi iubit e o profesie care poate fi învățată ca oricare alt lucru.”
Deci, Întîia carte a iubirii – Apostolul iubirii –, dar și toate cărțile care i-au urmat, sînt consacrate „descifrării” acestei idei într-un fel noi pentru literatura noastră: iubirea este o profesie care poate fi învățată.
Romanele scriitorului V. Halipli nu se citesc ușor. Ele nu fac parte din tipul de romane bestseller, „pentru toți”, „de masă”; mai curînd înclină spre genul romanului filosofic, analitic, conțin citate din cele mai diferite surse literare, teologice, filosofice, etice. Personajele care-și trăiesc o poveste a lor, uneori par a fi ireale sau oameni rar întîlniți în viața de toate zilele. Marco, de exemplu, din Apostolul iubirii este un mare cunoscător al cărților sfinte, el face trimitere la zicerile Mîntuitorului Hristos, la cele ale Sf. Ioan Gură de Aur pentru a argumenta sentimentul dragostei, care e tratată de apostoli ca fiind „un dar divin”. Căci „dragostea noastră față de Dumnezeu este de la Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeu față de noi este de la noi”. Desigur, cititorul care nu are o pregătire temeinică în cunoașterea religiei creștine, poate fi surprins de aceste afirmații, poate avea chiar unele îndoieli și, desigur, multe întrebări. Nu întîmplător, la unele lansări sau prezentări de carte, fie că e vorba de Apostolul iubirii sau Raiul suferințelor iubirii, fie de celelalte cărți, care s-au lansat la Filiala „Tîrgoviște” sau la Cenaclul literar „Ideal”, cititorii ascultau atent explicațiile autorului și adresau întrebări de tipul: „De ce suferințele iubirii sînt Rai (Raiul suferințelor iubirii – Cartea a doua a iubirii – n.n.), iar plăcerile iubirii (Infernul suferințelor iubirii – Cartea a treia a iubirii – n.n.) sînt definite ca un Infern?” Explicațiile, la prima vedere, ar părea simple: izgonirea lui Adam din Eden nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o manifestare a dragostei față de fiul căzut și rănit. „Vreau ca iubirea să sălășluiască în inima ta, numai astfel mai ai o șansă de a te salva.”
Romanele lui V. Halipli pot fi definite și ca scrieri spirituale. Sînt cărți pentru suflet și despre suflet. Citindu-le atent, te poți familiariza cu adevăruri de proveniență divină, dar și cu acceptarea aproapelui ca ființă a lui Dumnezeu. Cunoscîndu-le în amănunt, există speranța că vei ieși din întunericul egoismului, a micii tale iubiri – pentru haine, bijuterii, case, mașini și alte bunuri materiale, necesare, desigur, dar nu în exces și nu fiind furate de la săraci, cum se cere și în cele 10 porunci. Deci, citind aceste romane, poate vei avea șansa de a păși pe calea Marii Iubiri, care înseamnă Lumina Divină. Oare asta e puțin?
Vladimir Halipli consideră că iubirea este o artă. Următorul său roman Apocalipsa iubirii – Cartea a patra a iubirii vine să ajute cititorul, îndrăgostiții, pe noi toți să ne familiarizăm mai bine cu „arhitectura vieții noastre sufletești”, dar și cu acele influențe pe care „psihicul le exercită asupra performanțelor, preferințelor și deciziilor noastre într-o relație de dragoste”.
Mulți oameni suferă din dragoste: fie că au fost părăsiți / părăsite, fie că mai sînt în așteptarea „marii iubiri”, ori le este frică să iubească după o experiență nu tocmai fericită. Citind această carte, ei vor pătrunde în „zonele mai puțin accesibile ale minții, sufletului”, cartea oferindu-le, la o lectură atentă, o viziune optimistă și practică pentru a redobîndi echilibrul sufletesc, pentru a descoperi adevăratul sens al Iubirii. Un îndemn din partea autorului este și sfatul că „doar cuvintele nu învață, adevărata cunoaștere vine din experiența proprie”, fiindcă viața noastră este „expresia a ceea ce sîntem cu adevărat”.
Unul din ultimele romane ale lui V. Halipli, intitulat A cincea Evanghelie, însumează 35 de lecții de iubire, în care ni se relevă, în detaliu, doar momentul esențial din viața lui Isus în cei trei ani ai misiunii sale spirituale pe pămînt. Nu întîmplător i s-a dat acest titlu, a cincea Evanghelie fiind dedicată dragostei – dragostea pe care o primești în sufletul tău și dragostea pe care o dăruiești. Încă Seneca spunea: „Dacă vrei să iubești, fii iubit.” Este o mare taină cum să faci să fii iubit, căci în caz contrar nu vei putea iubi. Dragostea e un mister – aceasta e ideea celei de A cincea Evanghelie. Nu oricine înțelege „secretul misterios” al iubirii, cum se exprimă autorul. Nu l-a înțeles nici Osho, unul din personajele care populează romanele scriitorului V. Halipli. Poate că nici mulți din noi, care am citit creațiile lui V. Halipli nu am înțeles multe din ceea ce a vrut să ne comunice. Dar… mai e timp. Cărțile, spre deosebire de noi, oamenii, au răbdare. Vom reveni încă și încă la aceste volume, misterioase și pline de înțelepciune ale scriitorului Marilor Iubiri.
În concluzie, aș afirma că Vladimir Halipli a venit în literatură, cum spunea și scriitorul Nicolae Dabija, nu „din cărți, ci din viață”, e o voce nouă, viguroasă, care abordează o temă eternă – dragostea, dar la o altă dimensiune și în alt timp.