Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / IMPRESSIONS / O ПРОЧИТАННОМ
Vlad POHILĂ
Prinos credinţei strămoşeşti şi plaiului natal

Imaginea măreață a bisericii din satul Țâplești, județul Bălți (actualmente, r-nul Sângerei), îmi stăruie și acum în memorie așa cum arăta ea în copilărie și adolescență: înaltă, de nezdruncinat, vizibilă din toate părțile, încununată cu un acoperiș de olane roșii, misterioasă măcar și prin faptul că era înconjurată de cruci și troițe a căror istorie îmi păreau la fel de vechi ca și edificiile din Grecia antică, pe care le știam din manualele școlare.
Așa-mi părea, așa-mi pare și acum biserica din satul „de peste iezătură” sau „de peste iaz”, satul fiind Țâplești, iar iazul fiind râul Cubolta, poate cel mai de seamă afluent al Răutului, însuși Răutul vărsându-și apele în cel mai mare râu din părțile noastre, numit corect, la orele de geografie, fluviul Nistru.
Dar mai era ceva la mijloc. În satul „de peste iaz”, la Țâplești, locuia sora mai mare a mamei noastre, Ileana, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace. Născută ca și mama, în familia Prisăcaru din satul Cubolta al boierilor Leonard și al lui Pan Halippa, nana Mărioara, Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace, era, fără doar și poate, cea mai frumoasă din mătușile noastre și cea mai înțeleaptă, și cea mai bună la inimă – cel puțin cu noi, „droaia” – mulțimea de nepoți de la sora din Putinești. Și mai era nana Mărioara, desigur, o enoriașă pilduitoare a Bisericii „Nașterea Maicii Domnului”, din Țâplești. Bunătatea creștinească ieșită din comun a mătușii noastre se învedera cu deosebire la sărbătorile creștine: la Crăciun, la Paști, la Duminica Mare, de hramul satului… Când veneam, bunăoară, la nana Mărioara și la nanu’ Ion Burduhosu din Țâplești, de Crăciun, ea mai întâi îndelung ne mângâia și ne jelea că suntem mulți și necăjiți, apoi ne asculta colindele, ca pe urmă să ne zică să spunem și câte o poezie sau o poveste, apoi ne dădea colaci, covrigi, bomboane, copeici – și galbene, cu totul mărunte, dar și argintii, adică mai scumpe. Ne dădea apoi să mâncăm pe săturate borș scăzut, răcituri, sarmale, alte atâtea bunătăți… Iar înainte de a merge acasă, îi spunea lui nanu’ Ion să urce în pod să ne aducă „stafide”. Erau, de fapt, struguri de viță-de-vie, uscați pe niște sârme sau ațe în pod, dar nana Mărioara ne insufla că acestea sunt stafide, poame chiar de-acelea de care a mâncat Însuși Iisus Hristos și iată așa ne apropia și mai mult scumpa noastră nană de Mântuitorul nostru cel ce îndurase atâta pentru nesăbuința și răutatea oamenilor. Peste ani, oriunde vedeam, prin bisericile ortodoxe, icoane cu chipul lui Iisus Hristos, îmi aminteam, cu emoție dar și cu mândrie, că nu numai m-am bucurat de nașterea Lui și nu am plâns numai de răstignirea Lui, ca să mă bucur din nou la Învierea Sa, dar și că, aidoma Fiului Domnului, am mâncat în copilărie, stafide – și nu în Palestina, ci acasă, adică în „satul de peste iaz”, la Țâplești…
Aceste gânduri luminoase mi-au venit citind, recent, cartea Țâplești. File din istoria satului și a bisericii, de părintele protoiereu Ioan Lisnic, paroh al Bisericii „Sf. Nicolae” din satul meu natal, Putinești, situat „peste iaz” de Țâplești, la mijloc de drum între Florești și Bălți, nu departe de șoseaua Bălți – Soroca. E o carte modestă ca volum, dar atât de valoroasă și trebuincioasă oamenilor noștri, tinerilor noștri, în primul rând, care trebuie să știe și să se bucure că au o credință veche-străveche și neclintită de vitregiile timpului și a orânduielilor. Și că drept dovadă a acestei vechimi ne stau, în primul rând, locașurile sfinte fără de care nu există în Basarabia, ca și în întregul spațiu românesc și chiar panortodox, așezare omenească.
Aflăm din cartea pr. Ioan Lisnic că prima biserică la Țâplești a fost înălțată, din lemn, mai ales prin jertfa parohienilor, în anul 1785, așadar, cu mult înainte de anexarea la Rusia a teritoriului dintre Prut și Nistru. De la început a avut hramul „Nașterea Maicii Domnului”, păstrat de țâpleșteni cu pioșenie până în prezent. În deceniile următoare, biserica a cunoscut câteva reparații capitale, și acestea făcute cu jertfa și munca zeloasă a poporenilor. În anii 1905-1907, la Țâplești s-a zidit o frumoasă biserică din piatră – este, de fapt, cea în care merg să se închine sătenii și în ziua de astăzi. În toamna anului 1927, parohia Țâplești a fost vizitată de PS Episcopul Visarion Puiu (1879-1964), pe atunci episcop de Hotin și Bălți, ajuns mai târziu Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), apoi Mitropolit de Transnistria la Odesa (noiembrie 1942 – decembrie 1943), iar după ce a trebuit să ia calea pribegiei (1945) – cârmuitor al Eparhiei din Europa Occidentală a Bisericii Ortodoxe Române în exil (1945-1958). Nimeni nu putea bănui pe atunci, la 1927, că peste vreo două-trei decenii Biserica și slujitorii ei erau să fie supuși unor grele încercări, ba chiar unor prigoane aidoma celor îndurate din primii creștini la începutul anilor de după Hristos. De altminteri, autorul cărții, pr. I. Lisnic, prezintă lista clericilor și a sătenilor ce au avut de suferit de pe urma schimbării regimurilor, printre ei fiind și părintele Alexandru Dașcheev, respectat și iubit de credincioșii din Putinești și din satele din jur, inclusiv din Țâplești, căci ținea rânduiala creștină cu multă pioșenie, cultivând aceste sentimente și enoriașilor săi. În 1959 biserica din Țâplești a fost devastată, apoi închisă, fiind transformată într-un fel de muzeu. Așa ceva pare incredibil, inadmisibil, sălbatic… – astăzi, pentru generațiile tinere. Dar ce ar fi de spus dacă alte lăcașuri sfinte pe atunci, în primele decenii de după război, au fost transformate în depozite, în „cluburi” („discoteci”!), în grajduri de vite sau chiar au fost distruse până în temelie?!…
Însă Puterea lui Dumnezeu este cu adevărat mare și de neînvins și iată că în anul 1990 biserica din Țâplești, după renovări prin jertfa credincioșilor, a fost din nou sfințită…
Astăzi țâpleștenii vin să se închine Domnului ascultând vorba blândă și înțeleaptă a părintelui Nicolae Lisnic, dânsul fiind fratele autorului cărții de față, ambii făcând parte dintr-o vrednică dinastie de preoți basarabeni…
Cine va lua în mână această carte va rămâne impresionat nu numai de captivanta înșiruire a faptelor, dar și de imaginile cu caracter istoric ce încununează lucrarea – documente culese prin arhive de părintele Ioan Lisnic. Dar, mai presus de toate, cititorii vor avea bucuria de a se îmbogăți sufletește atât datorită informațiilor adunate de autor, cât și de felul cum rânduiește dânsul cuvintele în această povestire a unui sat și a lăcașului său sfânt. Nu e greu să se observe meșteșugul potrivirii cuvintelor de către pr. Ioan Lisnic. Atrage atenția cititorului și cumpătarea cu care autorul ne prezintă perindarea anilor de-a lungul a vreo trei secole: lăudând zelos ce e pe plac Domnului și cu măsură mustrând greșelile, rătăcirile, pornirile rele. Nimic de mirare, căci pr. Ioan Lisnic nu este un novice în ale scrisului și, mai având, se vede, acest har întărit de la Domnul Dumnezeu, a pus deja, la dispoziția credincioșilor, dar și celor curioși de a afla Adevărul, patru cărți folositoare și dăruitoare de lumină. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i dăruiască autorului multă sănătate și noi scrieri prin care să aducă bucurii în sufletele credincioșilor, aducând astfel binemeritatul prinos credinței noastre strămoșești și celor care au apărat pământul stropit de ostașii lui Ștefan cel Mare și Sfânt, limba românească, natura-mamă, vrednicia moștenită de la înaintași, alte bunuri datorită cărora astăzi suntem în rând cu alte seminții binecuvântate de Cel de Sus.