Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / REVIEWS AND NOTES / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ
Gheorghe PÂRLEA
Retrăirile sufleteşti ale unui poet din Basarabia

Trebuie să încep acest modest portret – modest nu prin lipsa de anvergură a protagonistului, ci prin instrumentele portretistului – cu o mărturisire care nu mă onorează, dar care, recunoscută public fiind, e ca o autopenitență care ușurează conștiința vinovatului.
Și iată și… piatra de pe inimă. Până prin preajma anului care a delimitat cele două milenii în interiorul cărora mi-am trăit clipa – și, mulțumesc Domnului, încă îmi bate orologiul –, nu prea priveam Basarabia cu inima ori cu acea entitate din structura ființei noastre răspunzătoare de conștiința omului în raport cu Cetatea. Întâlnirea cu profesorul Vasile Șoimaru a produs reconectarea celor două capete ale legăturii întrerupte în mine prin înaintașii mei – încă de la 1812, cu o scurtă resuturare în perioada 1918-1940. Ultima reînnodare, neconsacrată la nivel geopolitic, cea pe care am trăit-o direct la ceva timp după destrămarea comunismului în Europa, sistemul care a ținut Basarabia ostatică în angrenajul Rusiei bolșevice, am simțit-o ca pe o revelație, precum efectul sărutului deșteptător al prințului asupra prințesei din „pădurea adormită”. Am detaliat în câteva articole din BiblioPolis și din Literatura și arta această revelație personală, intermediată de câțiva frumoși basarabeni. Mi-a rămas însă o addenda la toate acele demersuri publicistice.
În contextul colaborării mele la revista BiblioPolis din Chișinău și al coparticipării la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, am cunoscut persoane deosebite, frați adânc trăitori întru românism. Între acești basarabeni frumoși, cu puterea de a rezista la erodarea ființei originare, în condițiile de a se fi aflat sub o brutală influență străină, se află și domnul Valeriu Rață.
În cazul lui Valeriu Rață, postura de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui portret pe care i-l dedic, cu o declarată simpatie. Dl V. Rață este, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrățișeze cultura mamei, care, firește i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa ființială și zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-și împlinească viața. Nu știu cât de ucrainean este, prin mamă, dl V. Rată. Știu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe și indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român este basarabeanul Valeriu Rață.
Convingerea mea asupra românismului celui pe care încerc să-l creionez aici, cu oarece sfială, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul este, prin studii, profesor de limba și literatura română. Și că, precum o curgere firească în albia profesională dată, a fost sau încă este lector, corector și redactor de carte și revistă românești, el însuși fiind autorul a patru volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) și… moldovean. Trei dintre cele patru cărți ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chișinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, cetate a cărții unde dl V. Rață își exercită activitatea curentă, de lector și redactor de carte în cadrul Serviciului editorial, secretar de redacție al revistei BiblioPolis (inclusiv, publicist).
Demersul meu publicistic dedicat domnului Valeriu Rață își are combustia și în cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme Frământul sufletului meu, apărut la Chișinău în 2015 (Tipografia „Balacron”), volum care, ca a doua ispravă a dânsului pe tărâmul versului, îl consacră pe autor ca poet. Volumul este prefațat de distinsul scriitor Iurie Colesnic, însemnând asta că, pe lângă osârdia cantitativă a autorului, poetul Valeriu Rață este girat, prin autorizatul condei al prefațatorului, și în privința calității poemelor sale – spus altfel, înțeleg prin asta admiterea autorului ca fiind demn de branșa celor care „scapă din gura inimii secretul creierului” (cum îi metaforizează pe poeți inegalabilul Grigore Vieru).
Temele versurilor sale sunt delimitate ferm în volum prin titluri generice care contribuie la gruparea poemelor conținute. Aceste sintagme sintetice vizează „universul casei părintești”, „focul care frige inima” (iubirea), natura, omul de aproape, anume cel cunoscut de autor în contextul vieții active în Cetatea Neamului. Câtorva poeme nu le-a găsit albia comună decât recurgând la un culoar cu maximă larghețe: Caleidoscop (varia).
Nu pot să nu „trădez”, în contextul acestei intenții de portretizare, că, păstrând proporția, și cel care creionează aici schița unui suflet de poet e el însuși un vânturător de „cenușă rezultată din arderea vieții” (Leonard Cohen, despre creatorul de poezie). Așadar, nu sunt chiar incompatibil cu poetul V. Rață, ca să nu-l pot descifra cât de cât. Pot prin urmare să afirm, cu acel adițional procent de relativitate, că omul pe care îl întrevăd spre a-l reflecta pe fila-suport a exercițiului meu cronicăresc nu e altfel decât cel pe care l-am intuit din scurtele fulgurații de timp în care oamenii au privilegiul de a fi față în față, adică realități aflate într-o corespondență biunivocă. Și, după ce i-am citit și ultimul volum de poezii, tind spre a-mi contura convingerea că omul Valeriu Rață este întocmai cu scrisul său, cu poetul. Și de vă veți fi întrebând ce vrea să însemne asta, vă voi releva că poetul Valeriu Rață e el însuși în poemele sale, că nu e deloc un travestit, un ipocrit, cum vor fi fiind alții. Referitor la acei „alții”, Nichita Stănescu exclama: „Vai poetului care nu seamănă cu versul său.”
Valeriu Rață, poetul, nu pozează într-un filozof încifrat în metaforă, în deținător al cheii absolutului, nu pretinde (intuiesc eu) că melosul versului său e deplin consonant cu „simfonia spiritului universal” sau că e acel Făt-Frumos purces să „elibereze cuvintele din posesia fermă a definiției” lor (Eli Khamarov, despre poetul universal). El e alt gen de soldat al stihurilor, opus celui care hrănește iluzia că poartă în raniță bastonul de mareșal. Nici n-ar avea timp pentru ispite mărețe, căci generația de poeți căreia i-ar fi putut aparține a luat startul de mult, în anii ’80 ai secolului trecut. Poetul Valeriu Rață e excepția, el este nonconformistul care, iată, nu și-a conectat fluxul biografic la contingentul literar consacrat de istoria literară. El este în contratimp nu doar legat de perioada în care ar fi trebuit să-și semnaleze debutul poetic, dar și legat de mersul stilurilor literare. Valeriu Rață este un… „clasic în viață”, ca să reproduc, păstrând proporția, o sintagmă deja cu istorie.
Poeților din categoria neîncadrabililor la o generație literară (cerc în care ar putea să se circumscrie și V. Rață), Ion Pachia Tatomirescu, o somitate în domeniul criticii și istoriei literare, nu le acordă șanse de afirmare, dar totuși nu le anunță un „naufragiu” sigur, căci am putea întrezări o încurajare în următoarea sa remarcă: „…această încadrare, apartenență generaționistă nu poate garanta caratele unei opere, operă ce-i, în ultimă instanță, doar emanație a sinelui, eului cosmic” (din referințe la volumul colectiv Meridiane lirice – aripi de vis, Ed. „Armonii Culturale”, Adjud, 2013). Poemele lui V. Rață sunt canonice, respectă normele ce țin de construcția discursului epico-liric cu rimă și ritm. Adică V. Rață este un discipol al clasicilor, ceea ce arar se întâmplă cu poeții prezentului. Face excepție accidental, spre exemplu, doar atunci când ispita unei zile de iarnă îi dă ghes să treacă hotarul cutumei: „Ninge… / Ne cuprinde / feeria / steluțelor zglobii / care se zbenguie / în jurul nostru / făcându-ne o favoare / uluitoare, / fără nicio trucare. / Noi / le aplaudăm / în doi” (Ninge); sau pentru a formula un jurământ iubitei, etapizat cronologic: „La început – / o zi, / o săptămână, / o lună, / apoi – / un an, / acum – o veșnicie / sunt gata, / iubito, / să te port / ca în palme – / din dragoste!”
Valeriu Rață, pe lângă faptul că se remarcă prin a fi scribul care își manifestă târziu eul poetic, comparativ cu epocile care i-au furnizat stilul, el e relativ în contratimp și față de etapele vieții care, de regulă, furnizează materia lirică. Substanța versului său e memoria trăirilor anterioare, mixată cu ceea ce încă mocnește în jarul timpului prezent, învăluit de cenușa vremii. El interpretează în versurile sale și iubiri ale căror energii precoce s-au consumat deja, dar și trăirile manifeste ale vârstei în care se pârguiește înțelepciunea, trăiri care vizează echilibrul dintre cele două elemente definitorii ale existenței: subiectul și obiectul acțiunii umane. Slova lui conține ceea ce îi este dăruit omului comun, împlinirea pământească în elementele subiective ale sufletului mai mult sau mai puțin echilibrat, aflat în consonanță cu buna măsură a puterii de absorbție a darului vieții. Versul său nu are praguri în curgere, nu conține zbaterile ambițiosului care se ia de piept cu demiurgul. Versul său e râu de câmpie, briză de primăvară care zbicește rănile lutului dinafara și dinăuntrul omului.
E absolut obligatoriu de adăugat, la caracteristicile versurilor lui V. Rață, frumusețea, naturalețea și bogăția limbii care-i îmbracă autorului substanța lirică. Poetul, sunt convins, nu a făcut efort în a găsi „cuvinte potrivite”, căci ele îi sunt deja tezaurizate în ființa sa de bun român. Și asta, nota bene, în condițiile în care autorul e cel puțin bilingv, iar una dintre limbile sale de expresie fiind, prin efectele impunerii ei, un factor perturbator pentru limba în care V. Rață excelează întru românism.
Dar să nu lungesc vorba asupra generalității deduse din particularul poemelor lui Valeriu Rață. Prin urmare, voi insera câteva mostre chiar din caracterul particular al versurilor sale, „particularul” însemnând aici modul în care poetul se raportează la caracteristicile tehnicii poetice și la corespondența dintre combustia sufletul autorului (știind că această entitate din structura poetului surclasează mentalul) și energia transferată cuvântului. Iată, ales în mod expres pentru a releva frumusețea „muzicală” în notă dramatică a versului clasic, un fragment din Le mulțumesc de mii de ori (înaintașilor săi direcți, cărora le idealizează trăirea): „Mi-e dor de ei și jalea îmi e mare… / Ne-am despărțit când Cerul i-a luat / Să-i țină sus cu-ntreaga adunare / De cei blajini și fără de păcat.” Sau iată frumusețea unui pastel, având în centrul său de interes iubita: „În ferestre – ploi de soare, / Soare e pe-ntregul plai, / Dat-au mugurii în floare / Și în toi e luna mai. // Tu călcând pe noi covoare, / Mlădioasă te distrai / Cu un braț de lăcrămioare / Pe gurița cea de rai” (În toi e luna mai).
În câteva dintre poemele sale remarc efectul reușit al unui artificiu cu rezonanță în muzică și poezie – repetiția, în speță poemul Să cânt, dar și să tac, în care versul al patrulea se repetă în fiecare dintre cele opt catrene ale poemului: „Promisiuni și jurăminte, / Și un parfum ambroziac / De tine îmi aduc aminte – / Mă fac să cânt, dar și să tac… // […] Și inima-ți ce ritmic bate, / Și băsmăluța de bumbac / Ce ți-am furat-o din păcate, / Mă fac să cânt, dar și să tac. // Sărutul cel din fapt de seară, / Îmbrățișarea din iatac, / În mare parte voluntară, / Mă fac să cânt, dar și să tac…” Iată și efectul refrenului onomatopeic amplasat în al doilea și al patrulea vers, în fiecare dintre cele patru catrene ale poeziei Albinuța, un armonios text pentru un eventual (inspirat pe măsură) cântec destinat repertoriului muzical pentru copii: „Ziua-ntreagă, vrei nu vrei: / Zum-zum-zum! / Colo-ncoace prin știubei: / Zum-zum-zum! / Printre florile de tei: / Zum-zum-zum!/ Zboară cât îi place ei: / Zum-zum-zum!…”
Valeriu Rață are flexibilitate în experimentarea ritmurilor liricii, versurile sale măsurând de la trei silabe, la unsprezece. Iată efectul interesant asupra urechii în cazul versurilor reduse la trei silabe: „Noapte grea / Nicio stea, / Pe câmpii – / Vijelii // […] Tot mai sus / Spre apus, / Pleacă-n drum / Sfori de fum…” (Hașuri de iarnă). Și iată și balansul ritmic al unui maximal de silabe: „Dar mă-ntorc la tine-n an de multe ori / Să-ți privesc avid livezile în flori // Să mă plimbu seara pe un mal de râu, / Să absorb mirozna lanului de grâu” (Satul Butuceni).
Întâlnim în exercițiile lirice ale poetului și poeme concepute în monorimă, ceea ce nu-i deloc simplu când trebuie să gestionezi douăsprezece versuri cu o asemenea particularitate, dacă nu recurgi și la vreun… artificiu ingenios, spre exemplu, un vers refren pentru fiecare distih: „Dragi sunt puișorii – / Fiicele, feciorii. // Gingășia florii – / Fiicele, feciorii. // Potriviți cu zorii – / Fiicele, feciorii…” ș.a.m.d. (Fiicele, feciorii).
Generozitatea e trăsătura predominantă a poetului Valeriu Rață, ceea ce înseamnă că poemul care-i exprimă starea îi absoarbe autorului și caracterul. De aceea, versurile sale introduc cititorul – cel care are receptivitate majoră pentru stilul poetic al lui V. Rață – în interiorul unei oaze de lumină și echilibru. Exemplific prin câteva versuri din La vatră: „Cât soarele urcă pe cer cu paradă / Eu mătur și fac ce mai fac prin ogradă, / Apuc un hârleț și-n grădină mă-ndoi, / Sau dau de mâncare la capre și oi. // Când ziua se trece, un moș – Onofrei – / Mă cheamă la poartă și-mi spune de-ai mei… / Îl știu de demult, cum s-ar zice de-o viață / Și spusele lui totdeauna învață.” Generozitatea poetului emană și din versurile portretistice, care alcătuiesc o temă predilectă a poemelor sale, portretele fiind dedicate unor apropiați sau unor personalități pe care le prețuiește în mod expres. Condeiul său are o convingătoare abilitate descriptivă și o pe măsură forță empatică în a contura chipul civic al personajului preferat. Redau o secvență din încercarea de a-l pune în ramă pe ilustrul Paul Goma: „În societatea noastră cam bolnavă / Va veni să fie ca terapeut – / Va începe dezrobirea de iznoavă: / Unul el va face cât un institut” (Lui Paul Goma).
Dar spre a identifica și a exemplifica nuanțele caracteristice liricii lui Valeriu Rață poți fi ispitit să uiți de limite, în cazul de față, de limitele legate de cât poate fi dispus să reziste eventualul cititor al exercițiului meu pe marginea unui așa-zis portret de autor. Iar pe lângă riscul încălcării regulii legate de întinderea unui demers de această natură, am și temerea că, lungindu-mă la vorbă fără a fi sigur că tușele condeiului meu conturează corect portretul subiectului, aș prejudicia buna mea relație cu basarabeanul pe care îl calific, cu drag, drept „confratele meu întru românism”. Desigur, păstrând proporția – care, firește, îl avantajează.