Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / REVIEWS AND NOTES / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ
Vera CATANĂ
Poezia şi redescoperirea mitică în noua monografie a Victoriei Fonari

Încercând să motiveze refugiul oamenilor de creație în illo tempore, Mircea Eliade, în celebra sa lucrare Sacru și profan argumentează în felul următor: „Nostalgia perfecțiunii începuturilor explică în mare parte… o nostalgie a Paradisului” (Eliade Mircea. Sacru și profan. București: Humanitas, 2005, p. 71). Într-adevăr, mitul este calea de accedere spre modelele arhetipale ale existenței și generează nucleele evenimențiale în jurul cărora gravitează atitudinea subiectivă a celui care le interpretează. Observând tendința scriitorilor și a poeților moderni de transfigurare a mitului în imagine mitopoetică, pe care o personalizează prin intermediul eului liric, cercetătoarea Victoria Fonari își propune să decodifice mecanismul de revalorificare a mitului din perspectiva a trei inovatori ai poeziei românești: Victor Teleucă, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu, care au propulsat adevărul artistic prin filiera propriilor conștiințe poetice.
Înmănunchindu-și constatările în cartea pe care o intitulează sugestiv Proiecții ale mitului în creația lui Victor Teleucă, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu, V. Fonari reușește să le „localizeze contururile într-un cîmp literar, cu un imaginar determinat… între recurența experiențelor ontopoetice ale neomodernismului și emergența canonului”, după cum afirmă prof. univ. dr. Gheorghe I. Manolache, în prefața cărții. Pe bună dreptate, acesta este un punct forte al lucrării, care, pe lângă faptul că-i îmbogățește latura semiotică cu noi deschideri spre interpretare, în același timp mai determină și structura ei, facilitând actul de lectură și receptare. Aici chiar am avea îndrăzneala să remarcăm abilitatea cu care autoarea cărții jonglează cu elementele de limbaj, realizând un dublu transfer de enunțuri: din fraze cu conținut esoteric în fraze cu conținut exoteric pentru cititorul ce descoperă plăcerea lecturii hermeneutice și viceversa – enunțurile cu conținut exoteric transformate în unități sintactice esoterice pentru cititorul inițiat în actele de hermeneutică.
În continuare ne propunem să trecem în revistă momentele esențiale ale fiecărui capitol, care înglobează imaginea unei individualități creatoare din cele menționate anterior, după o oarecare „deconstrucție”, vom reconstitui parcursul mitopoetic al celor trei personalități găsindu-le punctele de tangență în baza materialului analizat de Victoria Fonari.
În primul capitol – Victor Teleucă. Dislocări mitice figurative – autoarea reușește să discearnă câteva trăsături privind originalitatea viziunii poetice a lui V. Teleucă:
– dominanta gnoseologică, pe de o parte, îl apropie de „memoria colectivă a unei entități intelectuale”, astfel încât se suprapune cu Oedip, Sisif și Adam, iar pe de altă parte, e o dominantă a dialogului textual;
– proiecțiile mitice renasc din elementele fantasmagorice ale basmelor;
– abordează probleme fundamentale cum ar fi: sufletul, condiția umană, logica;
– tăcerea devine un fel de sfinx care pune noi accente interpretative asupra actului de creație.
În paragraful Regele Corintului și explorarea interioară a artisticului descoperim modul în care eul liric al lui V. Teleucă se identifică și se complace în ipostaza lui Sisif, cel care a fost condamnat la muncă nesfârșită în semn de pedeapsă pentru că s-a împotrivit ordinii instituite de Zeus: „Munca sisifică e cea în care se întrevede și autorul de a nu se lăsa în fața întrebărilor, de a ridica continuu bolovanul întrebărilor, care din optica aceasta se grandifică”, opinează V. Fonari. Pe măsură ce pătrundem mai în profunzime coordonatele liricii lui V. Teleucă observăm că noncomformismul titanic ia proporții: „Dacă tu ești cel de dincolo, dacă ești masă și scaun / și stai ca un religios apocrif, / de ce te dezici de Sisif?…” Astfel, munca sisifică capătă o nouă conotație și anume munca în planul creației, iar dezicerea de Sisif apare ca un sacrilegiu, însemnând renunțarea la propria identitate din moment ce abandonezi rodul muncii. Piatra lui Sisif nu e văzută de V. Teleucă doar ca abstractizarea unui chin absurd, ci și ca un chin al incapacității de a materializa ceea ce roade ființa interioară a artistului, nu în zadar acesta se destăinuiește: „Sisifică a fost încercarea de a scrie acest argument, de fiece dată s-a izbit de nedorința argumentului de a se lăsa scris [… ], și nu-l pot duce pînă la capăt, și rămân numai cu intenția.”
Paragraful Monadele insolite în catacombele individualității lui Victor Teleucă surprinde mitul lui Dedal și Minotaurul văzut din perspectiva lui V. Teleucă în poemul Improvizația nisipului, care se transformă într-o confesiune lirică: ,,Încerc să mă desenez în calitate de uitare / pentru asta Dedal a creat catacombele în care Menelaos avea să țină ascunsă fiara – Minotaurul.” Efectul acestei confesiuni rezidă în capacitatea de a exprima indirect felul de a fi al poetului, spațiul sufletului său fiind la fel de enigmatic și profund la fel ca și catacombele, iar Minotaurul este metafora inspirației care poate naște idei inedite, ceea ce ar însemna că eul lui Teleucă tinde spre ambiguitate și mister două coordonate ale adevărului artistic.
În paragraful Victor Teleucă și sihăstria căutării poetul este calificat drept ,,promotor al singurătății printr-un sihastrism al căutării”, sinele său vrea să-și afle rostul printr-un îndelungat exercițiu de meditație, fapt ce-l determină pe eul liric personalizat să constate: „Am venit să răstorn lumea. Dar lumea era plăsmuită de la început răsturnată. Meritul meu constă în faptul că, spre deosebire de alții, mi-am dat seama de acest lucru. Apoi m-am corectat. Am venit nu să răstorn lumea… Și m-am gândit că misiunea mea este nu de a vedea lumea cum este, ci de ce este. Cum aș putea să-mi justific venirea mea pe lume?”, ceea ce ar însemna că poetul este cel care are menirea de a descoperi tainele lumii anume prin arta de a le ambiguiza mai mult.
În paragraful Adevărul artistic: o semiotică a mitului, V. Fonari lansează un moment important în ce privește definirea adevărului artistic și a funcției acestuia în mediul literar: „Adevărul în artă acceptă individualitate, libertate, generare de subiectivism… Forța creației este cunoscută, dar și pedeapsa pentru reușită, de asemenea, e cunoscută. Spre deosebire de creația zeilor, harul creației, al aspirației în lumea pământeană conduce la sacrificiu și dăruire necondiționată.”
În cea de-a doua parte a cărții: Leo Butnaru – crescător de perle apare imaginea unui iscusit mitolog care-și manifestă talentul de revigorare a mitului prin demitizare, poezia lui L.Butnaru fiind un melanj de stereotipuri, revelații și impresii neordinare. În volumul Sfinxul itinerant apare o nouă instanță lirică, un fel de alter ego al eului liric leobutnărean. De exemplu, poezia Întârziatul aduce în prim-plan un asemenea dialog mimat: „O vecie a trebuit să te aștepți pe tine însuți.” Intenția autorului de a-și face atemporală prezența portavocei sale se face simțită prin faptul că „autorul trăiește și o relectură a sinelui pentru a se dezrobi de convenție”, după cum observă V. Fonari.
Paragraful Libertatea poetică în cardiograma filosofică scoate în relief faptul că Leo Butnaru se pronunță pentru configurații ludice în care eul personalizat îmbracă măștile diferitor personaje mitice: Sisif, Icar, Orfeu, de la care împrumută anumite dominante pe care le proiectează în poeziile sale. Spre exemplu, îmbinarea „cariere părăsite” din poezia intitulată Diogene scoate în evidență ideea că idealurile pentru care au luptat elenii în numeroasele aventuri legendare la momentul actual au nimerit într-un con de umbră.
Leo Butnaru în spațiul rechinilor îndrăgostiți se simte responsabil de cultivarea sentimentului de dragoste modelând gândurile în cuvinte, a căror lumină să pătrundă sufletele însetate de frumos, în caz contrar, ar putea fi pedepsit de arma răzbunării, căci zeii elini nu acceptau refuzul dragostei, amintim de tragedia Medeea. Totuși, în poeziile sale eul creează imagini paradoxale: „Rechini îndrăgostiți, / Îndrăgostiți de singurătate, / Ca ceasurile”. Singurătatea se prezintă îndrăgostită de noțiunea de timp care este la fel de feroce ca un rechin.
Al treilea capitol al cărții înfățișează Cariatidele mitice din templul poetic al lui Arcadie Suceveanu. Ne-am propus să urmărim coordonatele GPS-ului propriilor senzații ale lui Arcadie Suceveanu, pornind de la însemnările V. Fonari: ,,Pe harta propriilor senzații poetul își determină structura pluridimensional, îmbinând abil elemente chimice, structuri economice și pledoarii romantice”. Ca să ne convingem de acest lucru vom relectura versurile: ­„…viața mea – un aliaj ciudat / De vis industrial și dogmă visătoare.” Eul parcă își face un examen de conștiință în manieră ludică și laconică.
Paragraful Revalorificarea simbolică a mitului Don Quijote în lirica lui Arcadie Suceveanu ilustrează tenta de modernitate suceveneană care constă în deplasarea accentelor: „Dau în arendă morile de vânt / celor ce cred, mai cred, încă-n mistere, / Și-n schimb deschid la margini de cuvânt / Un bar de noapte cu scripcari și bere”. Din idealul cavaleresc de a schimba lumea, moara devine un element ce cheamă spre revoltă împotriva timpului, care subjugă condiția umană, în timp ce hanul capătă o conotație persiflantă devenind bar, unde se pierde credința în înaltele idealuri.
În altă ordine de idei, Arcadie Suceveanu este numit „ucenicul lui Homer”, întrucât „carnația și decarnația sunt conjugate cu sensibilitatea” – așa cum afirmă autoarea cărții în cauză, talentul de a scrie în manieră originală, astfel încât să producă o stare de șoc asupra cititorilor, a salvat de fiecare dată poezia lui A. Suceveanu de monotonie.
NEVERMORE – un punct de tangență diversificat individual de Victor Teleucă, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu este cel de-al patrulea capitol, prin care V. Fonari își propune să găsească o conexiune între viziunile celor trei autori. Astfel ne convingem de veridicitatea opiniei prof. Gheorghe I. Manolache: „Desemnul unor experiențe neomoderniste, inaugurate, cu precădere, în arealul liricii basarabene contemporane, marcate de chimia schimbărilor de paradigmă, va fi (re)făcut de V. Fonari după modelul unui puzzle, proiectat odată cu regula impusă de / prin ,,nouvelle critique”. De bună seamă, esența lucrării recenzate rezidă în dexteritatea autoarei V. Fonari de a distinge diferitele abordări ale miturilor antice din perspectiva celor trei autori menționați în titlul cărții.
Finalmente, menționăm că prin Proiecții ale mitului în creația lui Victor Teleucă, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu, criticul literar Victoria Fonari a reușit să deschidă noi piste de receptare a miturilor antice coagulate în literatura basarabeană a timpului nostru, fapt pentru care merită toată aprecierea și recunoștința noastră.