Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
PROCESUL LITERAR CONTEMPORAN / CONTEMPORARY LITERATURE PROCESS / СОВРЕМЕННЫЙ ЛИТЕРАТУРНЫЙ ПРОЦЕСС
Vitalie RĂILEANU
Un panoramic al apariţiilor editoriale (VIII)

Între poezia unei generații și generația unei poezii
Criticul și istoricul literar Alexandru Burlacu vine din nou în fața numeroșilor săi cititori fideli, segment uman alcătuit din studenți, masteranzi, doctoranzi și colegi de breaslă, cu un deosebit volum de eseuri critico-literare despre poezia generației poeților basarabeni, care a catalizat perioada „ochiului al treilea”, precum a botezat-o academicianul Mihai Cimpoi.
Volumul dat are și un titlu semnificativ – Poeții și trandafirul (Tipogr. „Elan Poligraf”, Chișinău, 2015) care, prin cuprinsul său, unește activitatea actuală a istoricului literar cu vocația de critic, dar și cu talentul artistic, conferind paginilor sale originalitatea și atractivitatea la lectură.
Pentru a putea cerceta cu obiectivitate realizările poetice ale generației date, autorul a pornit, se pare inevitabil, de la o distincție netă: între producători prolifici și realizatori parcimonioși. De aceea, severitatea selecției cantitative nu ni se pare exagerată, în cazul volumului acesta semnat de Alexandru Burlacu, pentru că, și în acest spațiu cultural românesc a existat „un model catalitic și stimulator în cele mai importante metamorfoze și bătălii canonice” (p. 3), precum specifică alcătuitorul.
Panorama lui Alexandru Burlacu, ce alcătuiește cuprinsul volumului Poeții și trandafirul, este desigur așa cum declară chiar autorul ei, una a poeziei aflate în mrejele obsesiei, ale „perfecțiunii, chiar dacă astăzi se mai discută într-o manieră delicată despre anacronismul poeziei noastre” (p. 8).
Punând lumina pe reliefurile de peste medie, Alexandru Burlacu face, prin selecție, să iasă la iveală adevăratul și indubitabilul fenomen al înălțării poeților „ochiului al treilea”.
Vom fi, deci, de acord cu criticul nostru care afirmă că, prin contribuția unor poeți ca Vasile Romanciuc, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Marcela Benea, Leonard Tuchilatu, Iulian Filip, Nina Josu, Ludmila Sobiețchi, Valeria Grosu, Ion Hadârcă, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Eugen Cioclea și Andrei Țurcanu, genul ca și fenomenul devine un foarte suplu și rafinat mijloc de expresie. Cauzele acestor modificări substanțiale se pot găsi într-un efort analitic superior, într-o estetică bine comparabilă cu aceea a unei bune părți din autorii culegerilor de inedite.
O panoramă este totuși nu atât un proces-verbal de constatare, cât o propunere deschisă, o operă în mișcare, work în progress: „Poeții generației «ochiului al treilea» – Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Marcela Benea, Iulian Filip, Nina Josu, Renata Verejanu ș.a. – au mers pe linia artelor poetice ale șaizeciștilor, ceea ce a dat apă la moara exegeților din vremea de pe urmă să-i inculpe de anacronism, kitsch ideatic, timiditate în experimentele poetice. Modelul idilic este, în poezia generației „ochiului al treilea”, un construct imaginar copleșitor și desuet, de altfel, la început poetizat, iar apoi depoetizat, derodat tot de ei. În inerția cutumelor șaizeciștilor, ei continuă „stilistica eminisciană” (Tudor Vianu), elogiază la începuturile lor „omul arcadic” văzut într-un spațiu bucolic utopizat, descoperind treptat condiția tragică a ființei. Modelul fascinant devine Odă (în metru antic), suferința „dureros de dulce”. Locul pastișelor de altădată îl iau „relecturile eminesciene” prin diverse filiere ale marilor interbelici, prioritate având Lucian Blaga” (p. 11), afirmă Alexandru Burlacu, autorul acestui minunat volum de eseuri despre o generație de poeți care au scris, deja, o adevărată pagină a Poeziei basarabene în Istoria literaturii române.
Noi exerciții literare
Sunt convins că foarte mulți colegi de breaslă, dar și studenți, masteranzi și doctoranzi de la Litere, vor observa cuprinsul proaspătului volum de studii și articole literare, semnat de conferențiarul universitar Elena Țau, intitulat Exerciții de identitate (Chișinău, 2015).
Dacă admitem că lucrarea dnei Elena Țau constituie un gest temerar, tot același lucru îl putem afirma și despre gestul celui ce încearcă să se pronunțe, să confirme o judecată de valoare despre aceste exegeze cu încărcătură de date și idei capabile de a reda „clasicizarea” unor opinii anterioare și chiar de a clătina rutina în receptarea impusă de unii critici literari din acest spațiu cultural românesc.
În acest context, aș vrea să menționez ce ne afirma dna Elena Țau și la orele de literatură contemporană: critica literară ar fi conștiința unei literaturi…
Cuprinsul acestui volum ratifică adevărul imperativic, demonstrând că Elena Țau cultivă o critică delicată. Atentă la nuanțe, abilă în formulări, acoperind uneori neașteptate maliții, cum pielea de antilopă a mănușii mâna subțire și nervoasă care ține un stilet, autoarea volumului de Exerciții… literare nu vrea să rănească, dar nici nu poate opri gestul la jumătate. Câteva nume dintre scriitori (Mircea Eliade, George Meniuc, Ion Druță, Victor Teleucă, Nicolae Esinencu ș.a.) sunt dragi sufletului său.
Cartea cuprinde și studii parte nepublicate anterior, dintre care unele sunt adevărate sinteze critice – Gândirea și aventura imaginației în poezia „ultimului” Teleucă (p. 51-64); Arta compoziției în proza lui Ion Druță (p. 145-153); Fascinația ezotericului (p. 175-179); Paradigme ale exegezei vierene (p. 194-202) ș.a. Stilul cercetătoarei Elena Țau are o limpezime deosebită, judecățile sale de ierarhizare, făcute cu același simț al echilibrului și cu o anumită responsabilitate de definitiv, încheind, de obicei, o analiză discutabilă de idei, cu bucuria descoperirii unor versuri aparte, a unor „bucăți” de proză originală, concentrate, o situează printre cei mai atenți critici literari contemporani de la noi.
Selecția lecturilor sale demonstrează o orientare spre valori sigure, dar și capacitatea de a formula condensat caracterizări, modernizând vocabularul și metodologiile critice autohtone (care este una instinctuală, adaptabilă, rezultat al cunoașterii din interior a poeziei și a prozei, și nu a vreunui program teoretic preconceput și rigid).
Iată câteva exemple de expresive găselnițe critice. Pe marginea romanului Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, cercetătoarea observă că: „[…] Noaptea de Sânziene, fiind o frescă pe fundalul căreia se proiectează câteva iubiri palpitante, se impune totuși înainte de toate ca roman de idei și filozofic. Faptul, evident, se cere pus în legătură cu specificul eroilor, cu funcțiile și semnificațiile atribuite lor. În rol de protagoniști evoluează cu preponderență spirite neordinare, intelectuali înzestrați cu un mod propriu de gândire, care discută intens idei, manifestându-se drept voci ale lui Eliade-filozoful și istoricul religiilor” (p. 89-90).
În ceea ce privește generația șaizeciștilor și șaptezeciștilor deja afirmată a unor poeți de genul și sorgintea lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Victor Teleucă, Pavel Boțu, Liviu Damian, Vasile Romanciuc ș.a., Elena Țau scrie referindu-se, în fapt, la „specificul compoziției oricărei opere literare care este determinat în mare măsură de faptul din ce și cum se construiește ea. Ce și cum se relevă drept o dihotomie care privește, pe de o parte, organizarea secvențială a textului, ca succesiune sintagmatică, iar, pe de altă parte, dislocarea și articularea, inclusiv paradigmatică, a imaginarului (a sistemului de imagini) denotat în discurs” (p. 103), care-l orientează pe cititorul atent „[…] spre miezul emoțional-ideatic al versurilor. E vorba efectiv de o estetică a conciziei asumată de poezia din anii ’60-’70 care se vrea «multă». De altfel, supunând analizei creațiile lirice din acești ani, constatăm că, deși nu lipsesc schelăriile obtuze, artificiale, gata să se risipească, precumpănire covârșitoare au totuși bucățile bine legate, cu articulări clare, riguros supravegheate, cu o alcătuință sobră, precis definită și inteligibilă. Printre acestea se remarcă textele ce se edifică pe rădăcina unui simbol sau a unei metafore globale” (p. 107).
Despre resursele și valorile analiticului în nuvelistica lui Nicolae Esinencu (unul dintre marii prozatori basarabeni contemporani) putem citi în paginile 168-174, unde autoarea insistă argumentat: „Reconfirmându-și statornic apetența pentru umor, ironie, ludic și aluziv, scriitorul Nicolae Esinencu în același timp nu admite să‑și restrângă recuzita limbajului la aceste mijloace de expresie. De la o carte la alta el manifestă o voință fermă de a-și singulariza discursul, nu o dată prin recurs la gesturi teribiliste, iar în ultimă instanță de a-și singulariza și limbajul. În consecință, în mai multe volume, mai ales de nuvele (Era vremea să iubim, 1977; Nunta, 1980; Tunul de lemn, 1988; Gaura, 1991, ș.a.), îl descoperim preocupat de construirea viziunii / perspectivei, de insolitarea strategiilor ilocutorii, de punerea în valoare a resurselor analiticului și a sugestiei psihologice.
Menționând aplecarea lui Nicolae Esinencu pentru analitic și psihologic, se cuvine să precizăm că aceste modalități rămân totuși la el complementare, scriitorul nepropunându-și în mod intenționat să facă o proză de analiză psihologică în sensul strict al cuvântului. Radiografia situațiilor, a comportamentelor, a mișcărilor sufletești și de conștiință este realizată doar intermitent și în principal sumar, pe cale referențială, adică prin trimiteri la ceva neexprimat în text, trimiteri determinate de factura tramei și a vorbirii personajelor, de izotopia elementelor semnificante” (p. 168).
Fără îndoială că am mai putea poposi și asupra altor comentarii, dar îi rezervăm plăcerea și cititorului avizat, care va constata, sperăm, că Elena Țau rămâne a fi sensibilul comentator de poezie și proză pe care de atâta timp îl citim și studiem.
Volumul dat – Exerciții de identitate (culegere de studii și articole) – este unul dintre care pune statornicia în temeliile unei culturi prin cinstea și obiectivitatea care o caracterizează.
Poezia sub auspiciile Patriei
Steliana Grama este poeta Cuvântului și Dragostei eterne, însă creația ei mai poate fi identificată și cu poemele dedicate Patriei care sunt o memorie vie.
Când vorbim de meleag străbun, de neam, de cei dragi ne amestecăm cu versurile din volumul Să ne păstrăm coloana vertebrală (versuri de Patrie; ediție îngrijită de Claudia Slutu-Grama (mama poetei), Ed. Pontos, Chișinău, 2012), astfel suntem invitați să cutreierăm dealurile cu nimburi îmbietoare, cu oameni demni care evocă istoria acestui neam – Rugăciune: „Dă, Doamne, să fim un popor, / Dă, Doamne, să fim o credință, / Din apă, din lut și din dor, / Dar fără zbucium și suferință. / Dă, Doamne, să vie rugina / Pe lanț și pe arma de foc, / Și morții să vadă lumina, / Și viii să aibă noroc. / Dă, Doamne, o Libertate,/ Istoria-ntreagă să fie, / Dă, Doamne, un pic de dreptate / Pe mult pătimita mea glie. / Dă, Doamne, o țâră de ploaie / Și roade pe-aceste țărâne; / Trecutul ni-i plin de văpaie, / Însă ce va fi mâine? / Dă, Doamne, un sfânt Viitor, / Dar fără de suferință, / Dă, Doamne, să fim un popor, / Dă, Doamne, să fim o credință!”
Capacitatea poetei de a admira, de a trăi memoria poporului său este nelimitată și se face simțită și pe cuprinsul acestui volum – Suflet de poet: „Și știm prea bine viața asta cum e, / Și știm prea bine cât ne-a mai rămas, / Și totuși, nu uitați că – ceas de ceas – / Se roagă pentru Dumneata o lume; / Se roagă la Icoane, cum pe vremi / Ni se rugau străbunii și părinții / Și e de-ajuns la Patul Suferinței / Doar printr-un gest sau geamăt să ne chemi. / Și vom veni – noi, sutele de mii, / Ce Versurile-ți știm ca pe-o Spovadă, / Și cine are suflet, să ne creadă / Că-n loc de Rugi rostim doar Poezii. / Vi le cunoaștem – toate – pe de rost / Și ne-au intrat în os, în nerv, în sânge, / În inima ce, iată, ni se frânge, / Gândind la Anii Sfinți prin care-am fost. / Și ne-am zbătut, si-am încercat – prin luptă – / Frumoși și tineri, să-ți urmăm Cuvântul… / Și azi, adesea, știe doar pământul / De-un vis zdrobit sau de-o aripă ruptă!”
Extrem de consecventă, Steliana Grama ne mărturisește mereu această aspirație devorantă pentru mântuirea acestui neam: „Câte idei la noi, neîmplinite, / În Ceruri sus, ele sunt împlinite? / Da, mare, puternic e Dumnezeu, / Dar El e născut tot din neamul meu! / Zidul din față nu mai pare străin – / El e din neamul nostru, daco-latin! / Cea ce se-ascunde cu el, Sfânta Dreptate, / Sper că ne-o da în sfârșit Libertatea. / … Zidul în lături se dă și racheta / Iute, pornește spre casă, ca o cometă. / Da, mare, puternic e Dumnezeu, / Dar El e născut tot din neamul meu!!!”
Aceste versuri ritmează cu voluptate și într-un univers himeric, cu luminile și cu umbrele, cărora poeta le acordă o valoare simbolică, de bine și de rău, delectând cu viziuni paradiziace – Nu credem imposibilei minuni: „Și-n vise facem genuflexiuni, / Născuții pe tărâmuri basarabe, / Istoria ne-a pus în patru labe / Și-am fost atât de mândri și de juni! / Înlănțuiți pe veacuri lângă roabe, / Urmașii unei mândre națiuni, / În vise facem genuflexiuni, / Născuții pe tărâmuri basarabe. / Ne scoatem viitorul la tarabe / La poarta unei case de nebuni, / Ne vindem cartea cea de rugăciuni / Și limba: sau en gros, ori pe silabe – / Născuții pe tărâmuri basarabe / Nu credem imposibilei minuni.”
Aspirația mereu mărturisită, aproape în fiecare vers, de a sparge limitele care ne încătușează, este copleșitoare și angajează întreaga existență și condiție umană: Antiautonomii: „Se vrea o împărțire-n două / Cu cei aduși încoa’ de vânt, / Dar Țara are-a ei hotare, / Care au fost, vor fi și sunt! / Și vântul tot mai tare bate, / Și-aduce fumul de furnal, / Ce ne distruge sănătatea, / Că-i un înapoiat vandal. / Și fumul cela se depune / Peste țărâna-cernoziom, / Și mi se fură al meu nume,/ Și Omul nu mai este Om! / Au vântul poartă marea vină / Sau fumul de furnal? Atunci / Să facem bolta mai senină, / Ca lacrima l-ai noștri prunci. / Să lichidăm, să facem noi / Și fără pagube, uzine, / Și vântul nostru va avea / Miros de mare și de pâine… / Nicicând o împărțire-n două / Cu cei aduși încoa’ de vânt, / Căci Țara are-a ei hotare, / Care au fost, vor fi și sunt!”
Am putea crede că poeta rătăcește într-o altă dimensiune a timpului trecut sau prezent, însă căutând să dezlege marile taine și nedumeriri, Steliana Grama ne luminează – Să ne-nchinăm, oameni!: „Să ne-nchinăm soarelui care ne încălzește, / Și pâinii smolite ce ne hrănește, / Îngenunchem în fața mamei care ne crește / Și-a bunului tată ce ne iubește. / Să ne-nchinăm meleagului nostru natal, / Limbii materne în care vorbim. / Și păcii – tezaur universal, / Întotdeauna țării în care trăim!”
O obsedantă imagine biblică a bunătății, utilizată împreună cu alte resurse poetice, ca mijloc de expresie, este alăturată, în volumul Să ne păstrăm coloana vertebrală, străbunului Nistru, într-un simbol al Moldovei – Nistru: „Nava-cometă zboară sinistru – / Pe o planetă piere un Nistru. / Vreți să salvați de un ministru / Și de nitrați râul meu Nistru?! / Caut frenetic – dar în registru / Nu e înscris râul meu Nistru. / … Voi, măi băieți, cei din visare, / Care sunteți în cerul mare? / Fost-a un vis greu și sinistru – / Curge-n Moldova râul meu Nistru.”
În pânza sfâșiată a apei se dezvăluie, în metaforă finală, un întreg și cutremurător destin exprimat prin verbul A fost: „A fost Pământ, / A fost Cuvânt, / A fost un Cer, / Plin de mister. / A fost Trecut – / Acuma-i mut, / Fără Cuvânt / Și fără lut. / A fost un Nume – / Frumoasă lume; / Dădu un somn / Peste un domn, / Peste nemoarte / Și neom. / A fost un Grai, / A fost un Plai; / A fost un dor / De viitor. / A fost Dreptate / Și Libertate, / Fără războaie / Și armate. / Au fost de toate – / Unele chiar ciudate. / Verbul «a fost» / Are vreun rost? / Aș vrea să știu: / ’N acest pustiu / Se va ivi / Verbul «va fi»?”
Poemele incluse în cuprinsul volumului Să ne păstrăm coloana vertebrală: versuri de Patrie, sunt o chemare de a întreține o permanentă stare de mândrie față de Țară și Neam, care nu cunoaște hotare și legi. Poeta noastră stelară își asumă responsabilitatea să sape la izvoarele primare a cuvântului, până ce atinge sensurile lui latente, neînregistrate de dicționarul uzual, convinsă că numai în straturile acestea adânci se află adevărata poezie, spre care se îndreaptă cu fața spre noi – cititorii fideli.
Crina Popescu – poeta care-și confesează temperamentul
Tânăra și originala poetă Crina Popescu ne demonstrează, sporind argumentul, se pare că avem privilegiul de a trăi în spațiul unei necontenite efervescente poetice și pe măsură ce o generație ne oferă ramurile sale cele mai înmugurite, iată că alte promoții de tineri poeți (citește și poete!) apar în miez de primăvară – la fel de poetică (sic!), – aducând cu ei nu numai o renovată încredere în menirea și noblețea poeziei, dar și un fior proaspăt, fresh, cum ar zice criticul literar Alexandru Burlacu, care ne justifică, să sperăm că această sugestivă și misterioasă mitologie a sensibilității omenești își va menține încă vreme îndelungată sevele tinere și pline de rigoare.
Ziceam că poeta Crina Popescu vine și ea din semnul acestei generații, aducând cu sine nu numai puterea vitalistă, dar și cea senzorială, avidă de senzații pline și originale (Ziduri peste scări, p. 11): „Alerg prinsă de pământ / Precum ceara de lumânare / Și totul în jurul meu ar respira / cu aerul zidurilor din scări. / Mai reci ca sângele pietrei, / Mai nevăzute ca noaptea din întuneric, / Zidurile acestea sunt pretutindeni și nicăieri. // Se-ntâmplă deseori să văd ziduri în nori / Pe care cu privirea le strivesc câteodată / Ca linia de orizont ce separă cerul de apă. / Iar când în lumină disting / Zidul de scară și scara de zid, / Mi s-ar părea că eu însumi sunt / Meșterul ce-a preschimbat / Gloria munților pe un ochi de pământ.” La cel de-al treilea volum de versuri, Crina Popescu își ascultă în continuare vocea, își confesează temperamentul: este evident că nu poate scrie altfel decât scrie și decât simte, fără niciun adaos, oricât de dezirabil ar părea aceasta dacă privim lucrurile din afară. Autenticitatea simțurilor sângelui poeziei și cuvintelor sale e garantată de puterea, în sine, a unor viziuni și metafore (de obicei, întrerupte înainte de punctul unei dezvoltări cursive), care fixează atenția cititorului atent (Recunoștința, p. 20): „Acum va trebui să-nvăț doar drumuri, / Ce duc spre cer, spre dragoste, spre moarte. / Și cu atâtea gânduri care jertfă cer / Voi învăța să nasc iubirile în carte. / Doctrina mea e-un leagăn de poeme / Ivit din mintea dulce a visului refren / Și doar atunci când tristele-mi înalță cruce / Știința mea-i ecoul din pieptul unui tren / Și-mi mai rămâne acum doar să iubesc / Pe cei ce-au scris pe drumul meu speranță, / Că voi rămâne sclav de gând și-atunci / Când îmi voi scrie versul cu litere de moarte.” Poate detestă emfaza de orice fel și nu se poate exprima decât în formulări abrupte, repezi, care creează o impresie de încordare, dar și de ciudată răceală (Vânt pe mare, p. 10): „Și unde s-au ascuns clipele… / Când pe valul mării, pe pietre fierbinți, / Alergam după pălăria purtată de vânt / Și nu știam că omul e asemenea în timp. // Nu știam că orice pas înainte e un minut uitat / De secunda care abia se naște. / Nu știam că vântul din nori câteodată / Scutură argintul de pe fruntea dumnezeiască.” Această nedumerire, aceste dubii, această răceală pusă în execuție (poetică desigur!) ține locul conștiinței artistice, al elaborării intelectuale, îndeplinind, prin ea însăși, o funcție purificatoare, atât de necesară în poezie și-n orice altceva…
S-ar părea că dominant erotică, poezia Crinei Popescu respinge obișnuitele mijloace de seducție feminină, după cum se dispensează și de notele unei alinări / alintări juvenile, de ajuns răspândite în lirica tinerilor autoare; având, în schimb, o încărcătură, o pondere a misterului erotic, înlăturând de la început suspiciunea de înscenare pro-domo, ca și pe aceea de artificialitate, de inconștientă afectivă (Scrisoare pe aripi de vultur, p. 72): „Mă întreb de ce mi-i sufletul trist și singur în astă lume, / Tu mă-ntrebi de ce cuvântul strânge-n ochii lui furtună, / De ce mi-i hârtia marea ce-i de-a pururi regină / Peste inimile care scriu cuvântu-n vers de rugă?! / Azi când mintea mi-i adâncul îngropat cu țărm de aer / Numai pasărea ce zboară peste drumuri funerare / Simt că-n cerul meu ridică cuiburile pentru iarnă / Ca un meșter singuratic ce-și înalță casa-n lacrimi. / Iar când depărtarea lin mă-ndeamnă să leg inima cu spini, / Tu-mi zâmbești uitând sărutul de la Turnul Severin. / Și te-ascunzi ca piatra rară printre valul de-ntuneric, / Încât nopțile-mi par astăzi mai senine ca eterul.” Probabil astfel percepe poeta noastră relația ce încearcă a se stabili, însă ea… nu acceptă supunerea, poeta – vine ea mai întâi, cu un spirit impetuos, de independență și mândrie. Însă…, nici aceasta nu anulează vibrația de afectivitate. Aparent, monumentele dure și viziunea severă a lucrurilor, care, în fond și dau puterea specifică versurilor Crinei Popescu, sunt mai curând expresia unei sensibilități dilatate, ale unei simpatii pătimitoare, dar mecanica instinctului are în ea însăși o gravitate care transfigurează situații altfel riscante (Reculegere, p. 120): „Aduceți-mi cântecul din pieptul amiezii / Ce-și duce în struna-i de aur cântarea / El bate ca fiara la porțile vremii / Și cheamă zăvorul din nopțile albe! / Turnați-mi peste frunte ruga din pustiuri / Să-mi umezească verbul umplut cu ieri și astăzi, / Să curgă peste mine ninsorile de ploi / Ca-n ochiul unei lacrimi s-adoarmă plânsul meu. / Aduceți-mi aminte când împleteam în frunze / Coroane de apusuri cu flori de cântec tânăr, / Eu cu atâtea vise ce le-am crescut la rându-mi / Să vadă învăța-voi și ochiul de lumină”, insistă poeta.
Răzvan Voncu și (re-)deschiderea modalităților criticii literare contemporane
După ce s-a complăcut și nu s-a compromis cu atâtea studii, recenzii și prezentări din literatura română basarabeană, tânărul critic literar Răzvan Voncu iată că scoate acest volum – contra expertiză – intitulat Poeți români de azi (vol. I, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2015), unde include și șase (sic!) – autori basarabeni: Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Emilian Galaicu-Păun și… Nicolae Spătaru, deși, în al său Epilog răsturnat, ar mai fi dorit (aluziv, desigur, spus de autor) să mai includă și alți scriitori, atât de basarabeni…
Din lecturile din presa periodică, dar și din cele de pe Facebook sau blog, volumul este întâmpinat violent-polemic, ca însăși afirmându-și, aproape sfidător, ambiția de a se despărți de orice forme tradiționale ale discursului critic…
Ne surprinde, de fapt, în gestul lui Răzvan Voncu, ca și în cazul novizității acestei critici, plăcerea profesorului universitar sau al criticului literar, desigur, pentru experiment, precum și intenția schimbării radicale (a fundamentului) literaturii române.
Răzvan Voncu pleacă de la o premisă reală în fond: dintre toate genurile literare, critica literară s-a modificat cel mai mult…, însă a rămas singura cu un discurs (semi-)închis, singura care mai păstrează formele retoricii din ambiția de a-l convinge pe cititor despre sensul propus asupra unei opere (citește – proză, poezie, eseu etc.).
Răzvan Voncu (re-)pune, astfel, problema de a găsi modalitățile prin care discursul acesta închis s-ar putea (re-)deschide, cuprinsul volumului ne convinge.
Critica literară nu trebuie să furnizeze opinii și certitudini, deoarece „unul din locurile comune cu mare frecvență în istoria noastră literară spune că literatura română este o literatură de poeți. Cu alte cuvinte, este o literatură ale cărei mituri și repere valorice primordiale provin, preponderent din sfera liricii. Indiferent cum este rostită această aserțiune, cu dragoste, cu înțelegere sau cu nemulțumire, exemplele par să o confirme”, argumentează Răzvan Voncu, făcându-l pe cititor responsabil de propria lectură.
Este inadmisibil ca un critic literar să‑și pună numai întrebări pentru care are răspuns. În mod esențial, discursul critic e întrebare. Deci, și o îndoială… Schimbarea ar fi posibilă (și este posibilă) prin transferul terminologiei din… muzică în discursul critic, noile tehnici fiind (în opinia autorului nostru, sic!): repetiții de teme, disonanțe, atonalisme etc. Toate acestea configurează sistemul unei critici noi, similară, de exemplu, compozițiilor muabile ale lui Stockhaus.
Cheia soluției, pe care ne-o propune Răzvan Voncu, e ingenioasă, dar retorica discursului nu poate fi suprimată integral, deoarece disonanțele sau atonalismele, introduse în refacerea cuprinsului dat, nu vor fi (nu este – sic!) suprimate integral. Căci disonanțele ori atonalismele, introduse în rețeaua demonstrației, înseamnă – în cele din urmă – colaționarea unor opinii paralele cu acea a criticului care o practică.
Cititorul (în cazul nostru studentul, masterandul, doctorandul, cercetătorul literar etc.) trebuie să opteze pentru una dintre ele, fără a avea sentimentul libertății totale în fața textului operei, a poeziei, în discuție.
Oricum, Răzvan Voncu vrea să ne „elibereze”, democratizând adică discursul sau referința critică, readucându-ne la maxima acceptare a lui T.S. Eliot și Ezra Pound.
Răzvan Voncu, prin studiile, cronicile și recenziile sale, rămâne astăzi, în acest spațiu cultural românesc, un pretext pentru exersarea unor noi tehnici de cercetare a poeziei românești contemporane, dar, pe măsură ce înaintezi în lectura poeziei cutărui sau cutărui autor, descoperi și imaginea caleidoscopică și parodică a acestui scriitor…
Un poet brazilian editat la Chișinău – José Eduardo Degrazia
Am fost plăcut surprins când un cititor al Bibliotecii „Onisifor Ghibu” m-a întrebat dacă n-am citit un volum de versuri, intitulat Geometria iubirii, semnat de poetul brazilian José Eduardo Degrazia, traducere din limba portugheză de Nicolae Dabija (Chișinău, 2015). Să fiu sincer, am o părere aparte față de traduceri. În cazul dat, viziunile mele au fost date peste cap. Cunosc și acțiunea poetului Nicolae Dabija de a deține capacitatea, de a surprinde spiritul creativ al minții umane, deoarece doar prin intermediul ei pot fi transmise, în modul cel mai eficient și creativ, valorile spirituale ale diverselor culturi. În cazul nostru este vorba de cultura braziliană, din mediul căreia vine și poetul José Eduardo Degrazia. Scriitorul Nicolae Dabija s-a condus de un alt principiu al său (enunțat la o frumoasă întrevedere cu tinerii de la Liceul Teoretic „Petru Rareș”, din or. Soroca, în toamna anului 2010) că, traducătorii reușesc să transmită o parte din esența poeziilor traduse numai cu condiția că ei înșiși să fie poeți, poeți buni, dar și în cazul dat se produc, mai de grabă, noi poezii, decât cópii identice – poezia mai înseamnă și ceea ce nu se pierde chiar și prin traducere.
Ei bine, iată că pe această cale, a traducerilor, cititorilor noștri li s-a oferit posibilitatea să savureze cuprinsul / conținutul volumului Geometria iubirii de José Eduardo Degrazia, un poet adevărat, un poet al tuturor disponibilităților liricii de dragoste, nefixat încă în vreo formulă a lecturilor noastre, dar cu perspectiva aprofundării căilor parcurse (Familia, p. 52): „Cine sunt eu? / Din ce țară vin / bătăile inimii mele? / Mă cheamă Porto Alegre, / un loc unde soarele / se scufundă în râu. / Mă cheamă Santa Maria, / o gară de trenuri / prin care n-a trecut niciun tren. / Mă cheamă Rio Negro din Uruguay, / care trece pe lângă Calvedlo, / locul de unde a venit bunicul Salvatore / ca să întemeieze / din niște creste de munți / ideea unei familii.” Desigur, dacă am opera o reacție tipologică, s-ar pronunța totuși câteva direcții ce revin mai insistent, direcții care focalizează în orbita mai multor poeme de dragoste, ele putând fi considerate ipostaze definitorii ale scrisului său (Geometria iubirii, p. 20): „În glastră / o floare, doar una: / apune și ea / odată cu luna. / Secunda se teme / să fie, / dragostea / este geometrie.” Evident, în mod fatal, în creația unui poet care posedă mai multe voci se vor face simțite ecouri disperate pe fundalul insistent al glasului interior, originar.
Poezia lui José Eduardo Degrazia este un pergament sufletesc, ce rezumă un itinerariu spiritual, care nu poate fi despărțit de locul în care a fost scris (Poem, p. 39): „Îți voi lăsa aceste poeme / scrise pe ceruri cu stele / care sunt setea mea, / vinul meu, / palatele mele, / ruinele mele.” Circumstanțele exterioare cer un rol bine definit, deoarece ele marchează atitudinea, adeziunea sau replica. Cutare poem se naște ca răspuns la cutare eveniment sau este urmarea firească a unei opoziții (Pereții pictați, p. 85): „Pictez o stea / pe peretele alb / și ea parcă-mi spune: / uite-te la mine! / uite-te la mine! / Singurătatea mea atunci / prinde să întrebe: / unde este dragostea / dragostea mea neîntâmplată? / Iar întrebarea / rămâne fără răspuns / numai ea / – steaua – / citește răspunsul / în lacrimile mele.”
Lectura atentă a volumului Geometria iubirii de José Eduardo Degrazia, în traducerea poetului Nicolae Dabija, dovedește că pe întregul său cuprins, scriitorul brazilian nu face altceva decât să ne propună noi și noi imagini dintr-un vast scenariu al Geometriei iubirii în care se urmărește, cu năucitoare tenacitate, desfășurarea deosebitului proces pe care autorul și-l intentează sieși (Silabe, versuri, poeme…, p. 103): „Cuvintele, prin zile de azi și de mâini, / ca niște atelaje trase de câini. / Către ce? Către unde? / Cine întreabă? Cine răspunde? / Cuvintele sunt în afară de vreme. / Silabe, versuri, poeme.” Astfel, capetele de acuzare, se suprapun cu marea temă existențială – tema dragostei – care obsedează spiritul creator al poetului brazilian José Eduardo Degrazia: (Dragostea este un râu, p. 102): „Dragostea este ca un râu: / cine-l poate ține-n frâu? / Dragostea este ca o apă: / cerurile-n ea se adapă. / Intru-n astă apă amară: / să mă nasc a doua oară.”