Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
BIBLIOLOGI, BIBLIOFILI ŞI COLECŢIONARI / LIBRARIUS, BIBLIOPHILES, COLLECTORS / БИБЛИОЛОГИ, БИБЛИОФИЛЫ, КОЛЛЕКЦИОНЕРЫ
Iurie COLESNIC
Un om al cărţii – Iosif M. Parhomovici

Câteodată, când trec pe str. A. Șciusev, pe lângă casa cu nr. 67, am senzația că va apărea pe prag un bărbat împovărat de gânduri, așa cum mi-și fi dorit să-l cunosc și eu. Și ca să-l întâlnesc încă o dată, trebuie să fac un lucru atât de simplu: să încerc a aduna lumina împărtășită de el pe paginile cărților, risipită în sufletele semenilor, în visele blânzilor săi discipoli. Posibil că numai atunci cele două maluri ale enormei prăpăstii ale uitării s-ar mai apropia unul de altul…
Fire de cronicar, Iosif M. Parhomovici a preferat să stea o viață de om aplecat peste cărți, arhive, corecturi. Fostul lui elev, Nicolae Popovschi, în volumul de memorii Din negura trecutului îl definește astfel: „Era un om de mare noblețe la suflet. Punctual în conduita de profesor, el în lunga-i carieră de dascăl n-a lipsit o singură oră, intrând în clasă îndată cum suna clopoțelul.”
M-a uimit acest pedantism al unui savant ce se străduia să sclipuiască niște pagini de istorie într-o urbe uitată de lume. Căutam disperat niște descrieri ale școlilor eparhiei din Chișinău… Atât de puțin cunoșteam istoria acestor așezăminte de cultură care au existat până mai nu de mult. Am fost nespus de grăbiți în această a doua jumătate de secol încât ne-am dat toată silința să ștergem orice amintire despre existența lor. Țin minte și astăzi ziua ceea de toamnă când mi-a nimerit în mână un volum solid cu descrierea amănunțită a tuturor școlilor și chiar cu o listă mare a absolvenților Seminarului Teologic din Chișinău, cu biografii sumare. Pe frontispiciul cărții scria: I.M. Parhomovici.
Dar să ne întoarcem la paginile lui Nicolae Popovschi: „Iosif Mihailovici a fost celibatar. A dus o viață foarte cumpătată, în muncă fără preget. Religios, mereu ocupat cu cărți, el putea cu drept cuvânt să spună că nu cunoștea decât două drumuri – la biserică și la bibliotecă. Când mi se întâmpla să trec pe la dânsul seara, îl găseam stând în picioare la masa lui de lucru, unde la lumina a două lumânări de stearină, ca un vechi letopiseț, răsfoia arhivele. Vioi în mișcări, plin de suflet, el așa a și rămas până la adânci bătrânețe.
– Câți ani aveți dvs., Iosif Mihailovici? l-am întrebat odată.
– Cred că nu ai nici o mireasă pentru mine, mi-a răspuns el, deci pot să-ți spun că am împlinit 85 de ani.
Peste un an s-a îmbolnăvit de pneumonie și a murit.”
În plan cronologic biografia lui I.M. Parhomovici se citește foarte ușor. S-a născut în 1846, în gubernia Poltava, în familia unui preot ucrainean. Când a împlinit nouă ani, fratele său mai mare, Vasile, pe atunci director al școlii duhovnicești din Chișinău, l-a adus în Basarabia. Aici a absolvit seminarul, apoi și-a continuat studiile la Academia Kieveană.
În 1871, proaspătul absolvent al academiei se încadrează în serviciu la Seminarul Teologic din Chișinău, unde a lucrat ca profesor timp de 35 de ani.
Îmi este greu să mă pronunț într-o formă categorică despre metodele pedagogice ale lui I. Parhomovici. Atunci când din amintirile foștilor seminariști aflăm că el, fiind învățător de istorie, nu le comunica aproape nimic despre istoria ținutului, despre oamenii de cultură ai acestor plaiuri, în gând îl mustram. Dar pe loc îmi schimbam culoarea emoțiilor, descoperind și o altă față a eroului nostru: „Ceva mai aproape de elevi stătea Iosif Mihailovici Parhomovici, profesorul nostru de istorie bisericească.” Iar ceva mai încolo același N. Popovschi ne comunică: „În clasă se știa că două treimi din oră el va face interogații, în timpul cărora va asculta neapărat trei elevi, și ultimele douăzeci de minute va explica lecția următoare. La interogații nu se mărginea la materia lecției curente, ci punea anumite întrebări – aceleași de fiecare dată – și din ultimele patru-cinci lecții, cu privire la părțile esențiale. Întrucât aceleași întrebări se repetau mereu și în aceiași termini, iar răspunsurile se cereau aceleași de fiecare dată, în cele din urmă cunoștințele mai importante se fixau în memorie, rămânând pentru totdeauna. Era o metodă fericită, de la care profesorul nostru nu se abătea niciodată.”
Contul său literar I. Parhomovici l-a deschis pe când se afla la Kiev. Studentul își încearcă pana, publicând articole cu conținut teologic în revistele Voskresnoe citenie și Eparhialnîe vedomosti. De aici încolo timpul vieții acestui savant este măsurat cu numărul cărților citite, cu numărul șpalturilor de corecturi lăsate prin tipografii, cu numărul paginilor de revistă pregătite pentru publicare.
Deosebit de prețioasă mi s-a părut observația lui N. Popovschi, autorul valorosului volum Istoria Bisericii din Basarabia 1812-1918… Ca specialist în problemele istoriei Bisericii, ca om de știință dintr-o altă generație el afirmă foarte sigur: „Pe lângă profesorat, Iosif Mihailovici s-a ocupat foarte mult cu cercetări asupra trecutului Basarabiei în domeniul bisericesc. Putem spune că după Stadnițchi dânsul a fost cel mai mare muncitor pe acest ogor, care a lăsat o mulțime de lucrări, toate alcătuite pe baza materialului din arhivele locale. A studiat activitatea aproape a tuturor arhipăstorilor din Basarabia. Cu acest prilej a dat la lumină o mulțime de documente.”
Dacă ne-am pune scopul să edităm opera științifică a lui I.M. Parhomovici, ar fi nevoie de mai multe volume. Vom aminti denumirile lucrărilor mai importante: Viața și activitatea arhiepiscopului Pavel; Viața și activitatea arhiepiscopului Serafim; Schiță istorică asupra școlilor duhovnicești din eparhia Chișinăului de la 1812 – până la 1913; Schiță istorică asupra misiunii antischismatice și antisectante din eparhia Chișinăului de la 1838 până la 1910; Scurtă schiță despre viața și activitatea Preasfințitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, exarh al Sf. Sinod, mitropolit al Chișinăului și Hotinului (1813-1821) ș.a.
Lucrarea despre G. Bănulescu-Bodoni a fost întrebuințată de Alexie Mateevici la pregătirea studiului său despre acest distins bărbat al Moldovei. Multe pagini de A. Mateevici sunt, pur și simplu, o transpunere în română a lucrării citate mai sus. Și dacă ținem cont de faptul că în lucrarea sa despre școlile duhovnicești ale eparhiei din Basarabia I. Parhomovici îi face o caracteristică frumoasă preotului moldovean, viitorul autor al poemului Limba noastră, putem presupune că între ei au existat anumite relații. Iar fostul profesor nu dădea, pur și simplu, niște avansuri, ci lăsa să se întrevadă că speranțele lui sunt legate și de acest fost seminarist care, cu timpul, trebuia să crească într-un savant și scriitor cu renume.
Aici ar fi cazul să deschidem din nou cartea Din negura trecutului. Căci, autorul ei, N. Popovschi, ne-a copleșit nu numai prin noutatea materialului expus, ci și prin simțul obiectivității. Eroul amintirilor sale trece în paginile de carte cu toate calitățile și păcatele deopotrivă. Nu face excepție nici I. Parhomovici: „Lucrările lui Iosif Mihailovici conțin o sumedenie de amănunte, dintre care multe, la drept vorbind, nu prezintă nicio valoare, dar cuprind și multe acte de mare însemnătate.”
Și tot despre el, în alt loc: „Blând din fire și îngăduitor, Iosif Mihailovici în sprijinul acesta tratează și subiectele, așa încât multe fapte și personaje la el sunt lipsite de lumina istorică adevărată.
– Nu prea pricep eu lucrările dvs., îi spun eu odată lui I.M. Parhomovici.
– De ce? Ce anume nu pricepi?
– Cu mult interes am citit monografiile dvs. despre arhipăstorii basarabeni, stăruiam eu să-i lămuresc ideea mea, căutând o formă mai moale, dar nu știu cum toți prea seamănă unul cu altul, toți sunt la fel de buni, la fel de plini de sinceră și adâncă credință, toți binevoitori, evlavioși… Și ei doar au fost oameni… Cred că aveau și ei păcatele lor… Cred că nu semănau chiar atât unul cu altul… Dvs., Iosif Mihailovici, sunteți prea iertător, prea bun la inimă!
– Dar cum puteam eu să vorbesc despre cineva dintre arhipăstorii noștri, stăruia cu multă inimă să mă lămurească bătrânul profesor, dacă toți ei aveau atâta bunăvoință față de mine?! Cum puteam măcar un cuvânt să scap contra preasfințiților noștri?!…
Relațiile personale, bineînțeles, nu prezentau un motiv suficient pentru a denatura realitatea istorică și nu putea îndreptăți lipsa de obiectivitate, rămâne însă necontestat meritul lui Parhomovici, că a dat publicității un enorm material din arhive cu privire la viața locală, și meritul lui e cu atât mai mare, că dânsul a fost un om străin pentru pământul Basarabiei.”
Și totuși, partea cea mai de preț în firea omului rămâne a fi noblețea și nicidecum slăbiciunile. Ele, în fond, îndeplinesc rolul ce revine umbrei în pictură. De aceea, să subliniem că, fiind și subiective, lucrările lui I.M. Parhomovici prezintă astăzi un interes deosebit. Astăzi noi ne-am pomenit total rupți de la o realitatea istorică relativ apropiată ca timp. Deci, putem sparge gheața trecutului numai prin mijlocirea unor asemenea scrieri în care amintirile personale, materialele de arhivă și ritmul de letopiseț se împletesc cu sufletul savantului. Orice etapă istorică este o experiență socială, un capital moral care nu poate fi și nici nu trebuie să fie dat uitării. În caz contrar, ne pomenim înconjurați de golurile negre ale uitării…
Câțiva ani în urmă am „îndrăznit” să pomenesc numele lui I. Parhomovici într-un articolaș. Și pe loc un savant de la Academie mi-a făcut din deget dojenitor. Chipurile: „Ce faci? Tipul a fost redactor la Chișiniovskie eparhialnîe vedomosti!”
Și nu numai atât. I. Parhomovici a fost un membru activ al Societății istorico-arheologice bisericești, a făcut parte din comitetul pentru editarea Analelor societății, s-a aflat în fruntea muzeului de obiecte vechi bisericești. Și tot el a fost acela care a susținut aspirațiile naționale ale moldovenilor basarabeni – moment important pentru acea grea răscruce a epocii.
Necrologul tipărit în revista Viața Basarabiei conține un rezumat al unei vieți pline de zbucium: „Moartea lui I.M. Parhomovici, în vârstă de 86 de ani, n-a fost pe neașteptate, pentru cunoscuții și prietenii lui, tuturor însă ea le-a produs o mare durere sufletească.
Fire blândă, plină de optimism neobișnuit, om de probitate exemplară, foarte modest în cerințele lui personale, cu-n suflet de rară noblețe, I.M. Parhomovici s-a bucurat de un sincer respect din partea tuturor acelora care au avut ocazia să-l cunoască sau să colaboreze cu el.”
Într-o zi de ianuarie a anului 1932 l-au coborât într-o groapă de mormânt la cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău. De acum încolo nimeni și nimic nu-l mai putea despărți de pământul Basarabiei, care i-a fost atât de drag…