Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUE / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
Andrei BURAC
Taine şi destăinuiri despre litere şi cuvînt

A.B.: Stimate domnule Alexandru Lungu, se spune că odată rostite, cuvintele nu dispar, ci compun o altă lume, în univers. Ce credeți despre această virtuală înveșnicire a cuvintelor?
A.L.: Această ipoteză asupra puterilor rostirii și a supraviețuirii universale a cuvintelor trebuie privită, după a mea părere, ca o frumoasă metaforă aproximând un adevăr afirmat în graba unei generalizări îndoielnice.
Nu orice rostire e sortită unei statorniciri. Depinde cine, cum și ce cuvinte rostește. Vorbăria, pălăvrăgeala, comunicarea strict informativă cad, de la bun început, în afara rostirii. Lumea noastră e dominată de cuvinte efemere, de vocabule ce se vestejesc cu o repeziciune dezolantă, de cuvinte al căror sens este trucat sau doar în aparență existent. Discursul politic este exemplul cel mai elocvent de pseudo-rostire, dar nici alte manifestări orale sau scrise ale „vieții publice” nu rămân cu mult în urmă. Cuvintele cui izbucnesc dintr-un sâmbure de veșnicie și ridicându-se într-una din cele șapte sfere cerești, alcătuiesc lumi și universuri înveșnicite deasupra vorbăriei care ne împresoară?
Sunt cuvintele marilor poeți, ale înțelepților ce-și pun gândirea în slujba Binelui celui neclintit și mai sunt cuvintele unora dintre sfinți, ale celora ce cunosc zborul spiritului și nu se lasă adormiți în tocirea dogmelor. Din aceste cuvinte se formează lumi și universuri dăinuitoare, care se află deasupra-ne iluminând împlinitor lumea, hărțuită de haitele răului, în care ne-a fost sortit să viețuim. Asemenea străluminări sunt lumea homerică, spațiile pithagoreice și platonice, universul dantesc, nebuloasa spirituală a lui Maimonide, aureola vie a lui Francisc din Assisi (cel ce vorbea limba păsărească), lumea shakespeariană, universul eminescian, ca să nu amintesc decât unele dintre podoabele de aur ale omenirii.
A.B.: Texte influențate de Dumnezeu… Texte cerești… Texte umane… Care, după opinia Dumneavoastră, au fost instrumentele cu care Dumnezeu a creat lumea, literele sau cuvintele alcătuite din litere?
A.L.: Lumea nu a fost făcută de Creator înlăuntrul Său. Dumnezeu, pentru a avea un spațiu în care să așeze după voie Lumea, și-a schimbat pretutindenea (fără a și-o micșora) retrăgându-se în Sine. Un fel de exil interior, prin care a apărut haosul primordial în care a acționat vrerea divină. Ordinea în naștere din haos.
Că Dumnezeu a folosit la facerea lumii litere și cuvinte mi se pare neîndoielnic. Trebuie însă să nu uităm că literele și cuvintele Sale sunt departe de a fi identice cu cele ale omenirii. Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, iar omul a creat litere și cuvinte după asemănarea (imaginată) a celor divine. Inspirate de Nemărginire, literele și cuvintele noastre trăiesc în mărginirea condiției umane. Facerea inițială a pământului, care „era fără chip și pustiu” (dar începuse să existe), s-a înfăptuit prin litere. Ceea ce numim astfel au fost un fel de prime nuclee ale creației, pe când „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Confluența acestor nuclee-litere a dat suflării divine haina strălucitoare a Cuvântului. Creația s-a împlinit prin rostire („și a zis Dumnezeu: Să fie lumină!”) și prin dăruire de nume („și a numit Dumnezeu lumina ziuă și întunericul l-a numit noapte”).
Și în imaginea lumii noastre rostirea constă din cuvinte în mișcare, iar dăruirea unui nume este actul esențial al creativității umane, fapt evident cu precumpănire în poezie. Mi se pare minunat că în limba română unele cuvinte poartă în sine rădăcini și rezonanțe legate strâns de Creația divină. Însuși cuvântul vine la noi cu vântul, adică printr-o suflare. Ori Cuvântul prin care s-a alcătuit lumea a purces din suflarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte rostirea, conferind cuvintelor mișcare și stârnindu-le iradierea creatoare, poartă în sine și răsunetul puterii de a da rost celor create. A rosti și a rostui cresc, în limba noastră, din aceeași tulpină.
A dărui nume înseamnă a statornici desfășurările toate ale lumii, de la macrocosmos la microcosmos, adică de la Univers la om. Ziua și noaptea și-au statornicit crugul primindu-și numele prin rostirea divină. Pe tărâm uman, existența oricărui lucru sau fenomen e condiționată de matca numelui dăruit de om. Îngerii și demonii, bucuria și jalea, piatra și apa, stelele și mlaștina, arborii și șerpii, emblemele și umbra, toate pe lume nu există decât prin numele lor și nicidecum în afara numelui.
A.B.: În coșmarul lingvistic ce le-a fost dat de către o neagră soartă mai multor popoare din fosta URSS, unele cu o vechime destul de mare în istoria civilizației europene, intelectualii se întrebau până și în ce limbă vorbea Dumnezeu. În ce limbă credeți că vorbea Dumnezeu? Părinții Bisericii și unii sfinți consideră limba ebraică limba primordială a umanității.
A.L.: Dumnezeu vorbește toate limbile lumii noastre și ale tuturor lumilor. Eu vorbesc cu Cel de Sus, bineînțeles, prin intermediul îngerilor, limba română. Credința că Dumnezeu vorbea, la Facerea lumii, limba ebraică este legată de apariția și vechimea miraculoasă a alfabetului ebraic. Până la cutezanța nesăbuită a Turnului Babel, întreaga omenire, urmașă a lui Adam, cunoștea și folosea o limbă unică, probabil, dar nu sigur, numai vorbită. S-ar putea ca limba unică, cea de dinainte de Babel, să fi fost ebraică sau o formă precursoare a sa. Mulțimea de limbi ieșite din încurcătura babeliană au început apoi, de-a lungul a foarte multe milenii, să-și caute întruchiparea într-o existență scrisă. Se iviră astfel „semnele” scrijelate în lut sau în piatră, un fel de traduceri grafice ale noțiunilor elementare. Pentru un ou se „scria” chiar un ou, pentru un om o schiță cu un cap și două picioare. Drumul până la litere era neînchipuit de lung. Istoria scrierii, scrisă și rescrisă de zeci de ori, arată că drumul acesta a fost parcurs cu pași mici și a fost animat de un răbdător proces de abstractizare. Pictogramele („semnele” inițiale), pentru a putea reprezenta nu numai obiecte, ci și idei, s-au alăturat una alteia ori au dobândit o încărcătură simbolică. Astfel, imaginea unei păsări alături de un ou semnifica „fecunditate”, două linii încrucișate evocau „conflictul”, „dușmănia”, iar două linii paralele „prietenia”. Cu timpul, cu ajutorul „contextului”, alăturarea pictogramelor a făcut ca multe dintre ele să poarte semnificații multiple. De pildă, semnul unui picior se putea citi „a merge”, „a sta în picioare”, „a transporta” etc., în funcție de semnele ce-l precedau sau îl urmau. Mai mult decât un progres, o adevărată și fecundă evoluție s-a produs prin fonetizarea pictogramelor, adică legarea unui sunet al limbii vorbite de un anumit semn grafic. Astfel s-a deschis drumul spre scrierea adevărată și, mai departe, spre alfabet. Primele alfabete rudimentare, amestecând încă pictogramele cu semnele devenite litere, se află în descoperirile arheologice din Sumer și Egipt. Apoi a apărut o scriere cuneiformă, un alfabet nedesăvârșit încă. Se consideră că întâiul alfabet, din care au pornit mai târziu altele, este cel fenician, necuneiform, vechi de cel puțin 4000 de ani. Celelalte alfabete – grec, latin sunt mult mai „tinere” (2400-2700 de ani), iar cel arab și cel slav au apărut în primele secole ale erei noastre.
Am creionat aceste repere istorice asupra scrierii pentru a scoate în evidență locul oarecum aparte al alfabetului ebraic. Chintesență a abstractizării grafice, cele 22 litere poartă o dublă semnificație, fiecare dintre ele având și o valoare numerică. Fenomenul e prezent și în alfabetul latin, având însă un caracter limitat și convențional; numai câteva litere latine marchează un număr rezultat al unei „comodități”. În alfabetul ebraic legătura dintre litere și număr, străină aplicațiilor directe și imediate, trăiește în și dintr-un „sistem” de o complexitate inepuizabilă. Valoarea numerică a fiecărei litere nu-i este atribuită acesteia din urmă după criterii raționale. Nașterea și existența lor sunt simultane, ele fiind o entitate indestructibilă ce include un sâmbure de mister. Numărul trăiește în și prin literă, litera în și prin număr. Această permanentă logodnă face ca alfabetul ebraic să dăruiască, pe lângă citirea curentă, o „citire” secundă (dar nu secundară), mai întinsă și mai adâncă, dezvăluitoare de mistere. O parte a Kabbalei literelor, numită numerologie, constă tocmai din această „citire” secundă, deschizătoare de inepuizabile revelații. Nu e locul aici pentru precizarea principiilor numerologiei. Notez doar că apariția computerelor a dus la o desfășurare spectaculară a numerologiei. Cabaliștii contemporani au obținut noi și foarte interesante interpretări și pătrunderi în misterul fără de capăt al Scripturii și al altor scrieri.
Locul aparte al alfabetului ebraic nu se datorează numai particularității unice despre care am vorbit. Este grăitor faptul că, în vreme ce în toate istoriile scrierii (am la îndemână vreo zece cărți) celelalte alfabete sunt prezentate și analizate într-o succesiune cronologică și evolutivă relativ unitară, alfabetul ebraic plutește în enunțarea unor date ce pot fi asemănate cu nisipurile zburătoare. Perioada apariției sale rămâne nelămurită: unii se feresc să se pronunțe, alții afirmă existența celor 22 de litere în vremea când abia prindeau formă alfabete rudimentare ce cuprindeau între 80 și 250 de „litere”. Nu lipsește nici părerea că scrierea ebraică ar fi un alfabet „târziu”, ivit doar câteva secole înaintea erei noastre. Aceeași nesiguranță, călătorită prin argumente fragile, dacă nu chiar fanteziste, domnește în încercările de a stabili o filiație și o evoluție a alfabetului ebraic.
Împletirea tuturor acestor împrejurări a dus la credința că alfabetul ebraic nu s-a format în istorie, ci a fost dăruit de către Cel de Sus poporului ales. Un alfabet sacru în slujba unei limbi sacre. În lumina celor spuse și a celor scrise este foarte probabil că Dumnezeu vorbește de preferință ebraica.
A.B.: Vă rog să binevoiți a comenta următorul text: „Dumnezeu poate fi considerat în sine sau în manifestarea sa. În sine înaintea oricărei manifestări, Dumnezeu e o ființă nedefinită, imprecisă, invizibilă și inaccesibilă, fără o atribuție precisă, asemănător unei mări fără țărmuri, unui abis fără fund, unui fluid fără consistență, fără a putea fi cunoscut în vreun fel și, prin urmare, de a fi reprezentat printr-o imagine, fie prin vreun nume, o literă sau chiar un punct. Cel mai puțin imperfect din termenii ce-i putem folosi e Nesfârșitul, Nedefinitul, sau en soph, cel care n-are margini, sau ayin, Nonexistentul, Neființa. Din momentul când Dumnezeu se manifestă el devine accesibil, poate fi cunoscut; numele ce i se dă, se aplică la fiecare manifestare sau exteriorizare a ființei sale. En soph și ayin se manifestă în zece moduri prin sau în sefiroturi. Fiecare dintre acestea, Coroana, Înțelepciunea, Inteligența, Mila, Forța, Frumusețea, Victoria, Gloria, Temelia și Regalitatea, constituie un mod deosebit de revelație sau de consemnare a en soph-ului și îngăduie a-l numi. Fiecare cerc, limitare sau determinare a en-soph-ului este o sefira… Kabbala îl mai închipuie pe Dumnezeu sub forma lui Adam celest, Adam Cadmon, și plasează sefirot în fiecare din membrele sale, aplicându-le legea contrariilor și legea sexuală.”
Acest text este smuls dintr-o lucrare a lui Boucher și pretinde a fi principiul de bază al Kabbalei.
A.L.: Textul „smuls” din oarecarele Boucher este o descriere foarte săracă și schematică a Arborelui sefirotic, emblemă cabalistică mult grăitoare, care nu poate fi apropiată și însușită decât dacă este re-trăită în neîncetata sa mișcare. Ca întreaga Kabbală, Arborele sefirotic nu este nicidecum un sistem dat, imuabil în arătarea sa, ci o transmitere figurată a unei propuneri de a păși pe calea cunoașterii universului și a legăturilor dintre divin și omenesc. Cale care nu pre-există; ea trebuie croită de cel care primește propunerea și căruia nu i se indică decât un „flux”, o direcție, un adevăr parțial dezvăluit, dar bun călăuzitor.
Simbol primordial, element mitic arhetipal, arborele însoțește dintotdeauna ființarea omenirii. El este afirmarea vieții însăși, prin el cosmosul devine vizibil și se deschide posibilitatea „citirii” legăturilor dintre lumea de jos (pământeană) și cea de sus (cerească). Arborelui paradisiac, care l-a precedat pe Adam, îi urmează numeroși alții, populând imaginația omenirii cu semnificații înrudite, dar nu identice. Ei poartă nume deosebite. Semnalez doar câteva: arborele cosmic, cel al șamanilor sau druizilor, arborele christic, cel alchimic, cel al „trezirii” lui Buddha ș.a.m.d. De multe ori se folosește cu intenție generalizatoare denumirea de Arborele Vieții. Arborele sefirotic este împlinirea cea mai bogată și dăruitoare a Arborelui Vieții. Teosofia iudaică a folosit pentru înfățișarea lucrării divine un ansamblu de zece elemente, denumite sefirot (plural de la sefira), așezate într-o anumită ordine pentru a forma Arborele sefirotic. Fluxul, anima, mișcare ce animă Arborele, face ca fiecare sefira să se afle în permanentă și reciprocă relație cu celelalte nouă. Astfel, Arborele este Unul și multiplu, integrând sacrul și profanul, clipa și veșnicia, Divinul și viața omenească, macro- și microcosmosul. Kabbala sefirot constituie un sistem de relații între concepte formale a căror semnificație nu provine, în ultimă instanță, decât din aceste relații. Originea acestui sistem se declară explicit ca rod al trăirii metafizice și mistice a unor vizionari iluminați. Dar, precum arată unele comentarii contemporane, învățământul sefirotic este apoi prezentat ca o cunoaștere a cărei înțelegere nu solicită decât capacitățile intelectuale ale „primitorului”, fără ca acesta să fie obligat să participe el însuși la experimentele vizionare originare. În acest fel este posibilă proiectarea formalismului sefirotic la unul sau altul din domeniile (psihologic, social, istoric, moral) ale vieții umane, ca o grilă de lectură, permițând descoperirea unui sens.
Universalitatea cabalistică se arată atât de darnică, încât permite „citirea” oricărui fenomen, real sau imaginar, inclusiv a fenomenelor aparținând științelor „obiective” și exacte. Desfășurarea spațială a Arborelui sefirotic are o structură analogă, cu aceea a ADN-ului, element genetic fundamental al lumii animale și al omului. Toate principiile de bază ale ciberneticii sunt cuprinse în dinamica Arborelui sefirotic. Exemplele ar putea continua, dar închei schița despre Kabbala sefirot cu gândul că Einstein se afla oarecum într-un spațiu cabalistic când a exclamat: „Dumnezeu nu dă cu zarul!” Amintesc că alături de Kabbala sefirot s-au dezvoltat și manifestat și alte curente cabalistice. Cel mai bogat dintre ele se ocupă preponderent de lumea limbajului, de cifre și de litere, având drept țel cunoașterea Numelor divine prin exerciții spirituale, deci apropierea de Dumnezeu, dincolo de abisul ce-L desparte de om. Acest curent constituie Kabbala literelor, iar marele său animator și împlinitor a fost fascinantul și neîntrecutul Abraham Abulafia, spirit neliniștit și patetic, cel carele, pornit din Spania, a trăit prin Sicilia, Italia, Grecia, Malta, înființând în toate aceste locuri, ca și în țara sa de baștină, înfloritoare școli cabalistice. În afară de desăvârșirea Kabbalei literelor, a compus poezii și a lăsat în puținele manuscrise ce s-au păstrat, ca prin minune, transcrieri ale unor mesaje divine. De aceea, Kabbala cultivată de Abulafia poartă și denumirea de Kabbală profetică. Între Kabbala sefirot și cea a literelor există confruntări contradictorii, dar nu relații de excludere, ele fiind mai degrabă complementare, precum arată unul dintre străluciții discipoli ai lui Abulafia – Gikatilla (Spania, sec. XIII) – în celebra sa scriere Porțile limpezimii. Oricum, Kabbala literelor iradiază, peste secole, o vitalitate cel puțin la fel de strălucită ca mereu înnoita actualitate a Kabbalei sefirot. Mi se pare chiar că instrumentul preferat de lucru al cabaliștilor contemporani este tocmai Kabbala literelor. Poate că impresia mea se bizuie, în bună parte, pe întâmplarea unor lecturi recente. Numărul cărților consacrate Kabbalei este exorbitant, astfel că pentru un simplu iubitor al său este cu neputință a încerca o lectură exhaustivă. S-a brodit însă ca, în ultima vreme, să fi avut plăcerea unor lecturi deosebit de interesante și de sugestive studii consistente despre psihanaliza freudiană, despre filozofia lui Nietzsche și despre jocul de șah, dezvăluind interpretativ legături (ne)surprinzătoare și foarte strânse între aceste „sisteme” atât de diferite și Kabbala literelor.
Câtă vreme curentele cabaliste au respectat cu strictețe tradiția transmiterii exclusiv orale („de la gură la ureche”) a învățăturii lor, Kabbala nu a depășit spațiul spiritual iudaic. Un timp după ivirea și răspândirea, pe atunci foarte înceată, a primelor scrieri cabaliste (Zohar fiind opera fundamentală), a luat naștere Kabbala creștină. Începând din secolul XV asistăm la apariția, aș spune explozivă, a cabaliștilor creștini și a operelor lor, multe dintre ele strălucite și de neuitat. Nu e aici locul să creionez măcar o schiță a istoriei Kabbalei creștine, mă mărginesc a nota doar câteva nume de cabaliști și de opere: Pico della Mirandolla (900 teze; Apologia), Reuchlin (De verbo mirifico; De arte cabalistica), Trittheim (Polygraphia; Chronologia mystica), Paul Rici (Isagoga; De caelesti agricultura), Gilles de Viterbe (Libellus de litteris sanctis et hebraicis), Giorgi di Venezia (De Harmonia mundi), Guillaume Postel, traducător în latină al Zohar-ului (De orbis terrae concordia). Această înșiruire ar putea fi necrezut de mult prelungită.
Se înțelege că diferitele forme de manifestare ale Kabbalei creștine nu sunt identice cu Kabbala iudaică, dar esența lor e comună. Cred că apariția și înflorirea Kabbalei creștine este recunoașterea unor rădăcini (de multe ori ignorate sau negate) și consfințirea faptului că spiritualitatea creștină este o continuare a celei iudaice.
Kabbala, deși pornește din religie și păstrează legături cu aceasta, se bucură de o „independență” fermă și indubitabilă. Orice religie se bazează pe dogme, formulează legi și pronunță porunci. Kabbala nu cunoaște asemenea îngrădiri. Orice religie este un sistem închis și o încremenire. Cabala înseamnă „tradiția” deschisă fără încetare, modalitate de aflare a unor căi noi. Datorită acestor deosebiri, unii cabaliști sunt tratați ca eretici de către Sinagogă și Biserică. Abulafia a fost anatemizat de rabinii ortodocși, Pico della Mirandolla, condamnat de Papă, a fugit în Franța, dar nici acolo n-a scăpat de închisoare.
Aș încheia această scurtă incursiune în lumea Kabbalei cu un citat din medicul, alchimistul și filozoful Paracelsus: „Kabbala, după mine, este universală, îmbrățișând lucrările întregii lumi, sau particulară în ceea ce privește lucrările rațiunii individuale.”
A.B.: Sunteți un poet cu un „simț” deosebit al limbii. Oamenii scrisului cunosc, în general, și alte limbi decât cea maternă: unii dintre ei ajung să se întrebe dacă există pe lume o limbă perfectă. Care ar fi părerea Dvs.?
A.L.: Între mine și limba română există mai mult decât un flux de simțire reciprocă. E o simbioză binecuvântată care-mi dăruie împlinirea unui sens major al ființării. Sunt un rob fericit al limbii, dar în același timp un stăpân statornic și neiertător al ei. Cred că poezia, cea care-și merită numele și-și împlinește rostul reprezintă inima și duhul fiecărei limbi. Ce înfățișare și ce puls sonor ar avea, de pildă, franceza fără Ronsard și Baudelaire, italiana fără Petrarca și Dante, româna fără Eminescu și Ion Barbu?
Sunt sigur că întrebarea dacă există o limbă perfectă este un fel de nucă în perete, pornită nu numai dintr-o confuzie de termeni, ci și din ignorarea realităților lingvistice. Nimic din ce-i omenesc nu este, de fapt, întru totul perfect. Fiecare limbă, pe căile sale și purtată de propria suflare, tinde spre și se apropie de perfecțiune. Un „clasament” obiectiv al apropierii limbilor de perfecțiune ar fi artificios și, în cele din urmă, absurd. Fiecare limbă desfășoară una sau mai multe calități majore, care-i sunt specifice: germana are instrumentele cele mai fine pentru mânuirea subtilităților filozofice, franceza a născut și hrănește gândirea carteziană, ebraica este limba cea mai bogat încărcată cu daruri metafizice etc.
Pentru mine, firește, cea mai apropiată de perfecțiune este limba română. Acest simțământ profund subiectiv nu umbrește prețuirea celorlalte limbi. Limba noastră este încă relativ tânără, are rădăcini adânci, dar și ramuri pe cale de înmugurire și virtuale înfloriri. Viguroasă fără înnodări anchilozante, statornicită, dar păstrându-și minunate deschideri mișcătoare, sonorități neașteptate și miezuri stârnitoare de noi înțelesuri „mult e dulce și frumoasă” limba ce ne călătorește prin trecerea acestei lumi. Nu uit că de vreo jumătate de veac limba română a fost rănită prin infiltrarea unei ideologii nefaste cu țăndări de lemn și încercări de schilodiri nemernice. Fenomen întristător a cărui stingere va cere un răstimp destul de lung. Toată vremea i s-a opus însă și continuă să-l înfrunte, existența limbii românești curate și nevătămate. Fără a fi singurii, poeții au fost și rămân garanți de frunte pentru creșterea luminoasă a limbii române. Și mă bucur foarte că majoritatea poeților din Basarabia și Bucovina, atâți cât mi-a fost dăruit să-i citesc, se arată vrednici și uneori străluciți mânuitori ai unei limbi menite dăinuirii biruitoare.
A.B.: Credeți că există undeva un centru spiritual și intelectual al înțelepților lumii?
A.L.: După părerea mea n-ar exista nici unul, nici mai multe „centre” ale înțelepciunii. Cred mai degrabă că există locuri răspândite în lungul și-n latul lumii, în care viețuiesc și dăruie lumină cei ce merită a fi numiți înțelepți. Omul sfințește locul. Înțelepciunea este o rara avis și de multe ori este luată în seamă cu întârziere. Înțeleptul este cu precumpănire un singuratic și, de multe ori, nu are discipoli (în sensul curent al cuvântului). În cele mai multe cazuri lumea nu se hrănește decât din lăsata înțeleptului. Informaționalul se asimilează printr-un proces de învățare, înțelepciunea nu este informațională și nu se învață. Am putea-o numi o semănare care dă roade târzii. Lumina semințelor sale răzbește încet și rămâne o vreme tăinuită. Să căutăm cu osârdie bucuria împăcată a descoperirii acestor roade târzii.
(1996)