Biblio Polis - Vol. 60 (2016) Nr. 1  
ARHIVA  
PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / OUR SPIRITUAL PATRON / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ
Octavian ONEA
A propus ori s-a opus B.P. Hasdeu premierii Teatrului lui I.L. Caragiale? (I)

Chestiunea e simplă. Mai puțin complicată chiar decât titlul comunicării. A fost un exercițiu democratic în Academia Română. Unde, ca într’un adevărat mic-mare răsboi, s-a desfășurat teatrul operațiunilor. În care, ținta a fost B.P. Hasdeu, și nu I.L. Caragiale. Da, da, Bogdan Petriceicu Hasdeu! Căruia i s-au luat două piese importante din configurația următoare a jocului: Caragiale și Constantin Dobrogeanu-Gherea. Zicală veche (titlu la Iorgu Caragiale): Nu-i pentru cine se gătește…
Cu toate acestea, incriminatul este – printr-o răsturnare aiuritoare de situații și prin combinații năucitoare de spoturi de lumini și de umbre – tot B.P. Hasdeu! În privința aceasta există, nu o majoritate, ci unanimitate, onorabilelor și stimabililor. În fața căreia, ca simplu cetățean, nu-mi rămâne decât să mă predau. Și predau și subiectul. Viu și nevătămat. Ca nou. Nouț.
Ce spun venerabilii de dinaintea mea? Păi, să vedem! Scurt. Cu sublinierile mele bold și respirări între parantese drepte [ ].
„Caragiale solicită un premiu academic în primăvara anului 1891, presentând spre încununare comediile sale strânse în volum. Raportorul s-a întâmplat să fie Hasdeu. Marele poligraf, neînregimentat politicește [fusese liberal], era totuși un adversar al «Junimii» și a prins ocazia de a lovi indirect în «Junimea» refuzând lui Caragiale premiul ce i se cuvenea. Spirit polemic și luptător pătimaș, Hasdeu nu era capabil să se ridice deasupra afectelor [?!] și să disocieze între valoarea literară a comediilor lui Caragiale [ei, hai, Hasdeu idiot!] și calitatea socială, de aderent literar al «Junimii». Cu temperamentul său de luptător, Hasdeu s-a hotărât să întreprindă o luptă care trecea peste capul lui Caragiale, lovind în Titu Maiorescu, spiritus rector al «Junimii». În ședința de la 14 Aprilie 1891, s-a desbătut, în sesiunea generală a Academiei Române, procesul literaturii comice caragialiene. Potrivit tradiției academice [?], raportul defavorabil al lui Hasdeu nu este resumat în procesul-verbal al ședinței. Care dă numai desbaterile (în Analele Academiei Române, seria II, tomul XII, 1890-1891, Partea administrativă și desbaterile, p. 135-141). Am găsit resumatul raportului lui Hasdeu în revista Familia de la Oradea Mare (2/14 Iunie 1891, nr. 22, anul XXVII, p. 260-262). Hasdeu face un raport defavorabil pentru cele două opere presentate spre premiere, Studii critice de Ioan Gherea și opera dramatică a lui Caragiale: Teatru (1889) și Năpasta (1890). Motivele respingerii lui Gherea nu interesează în cadrul cercetării noastre. După ce referă împotriva Criticelor lui Gherea, Hasdeu «se ocupă mai mult cu Caragiale, imputându-i tendințe antinaționaliste, căci scoate din societatea română numai tipuri imorale. Întreaga opinie publică română s-a indignat când Brociner a persiflat în Nunta din Văleni pe români; ei bine, diferența dintre Brociner și Caragiale este numai aceea că cel dintâi e jidan, al doilea – român.”
Am reprodus atâta cât am găsit în resumatul din Familia. Hasdeu s-a pus pe teren naționalist, condamnând imoralitatea teatrului caragialian. Caragiale era asimilat cu un scriitor dramatic astăzi necunoscut, Brociner, a cărui piesă sus-numită s-a representat la Viena „de măcar treizeci de ori” (N. Iorga, Istoria literaturii românești contimporane, I, Crearea formei, 1934). Excluzând punctul de vedere literar și judecându-i teatrul numai sub raportul pedagogic, Hasdeu avea justificarea unei lungi activități culturale și naționaliste. După Hasdeu, vorbitorul următor, G. Sion, fabulistul uitat, a aprobat concluziunea raportului asupra scrierilor lui Caragiale, încercând a susține numai studiile critice ale lui Gherea.
„Onorurile zilei au revenit lui Dimitrie A. Sturdza, fost de mai multe ori ministru și care peste puțină vreme, ca urmare a decedării lui Dumitru C. Brătianu (1892), avea să se aleagă președinte al Partidului Liberal. Dimitrie A. Sturdza ia cuvântul după Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, care susținuse, cu dreptate, libertatea scriitorului de a-și alege tipurile din societate în vederea concepțiilor sale. Nu aceeași era însă părerea lui Dimitrie A. Sturdza, care unea fanatismul politic cu o strictă rigiditate morală. Dimitrie A. Sturdza imputa lui Caragiale cu severitate lipsa unui fundament moral. Însușindu-și asimilarea scrierilor lui Caragiale cu acelea ale lui Brociner, făcută de Hasdeu, Sturdza făcea procesul lucrărilor literare ale unor alți străini «răuvoitori pentru români», numind-o pe Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu. Atacând cu energie relatările dnei Kremnitz despre țara noastră, Sturdza lovea indirect în Titu Maiorescu. Spre a se arăta îngăduitor, asprul catone uza în rechizitoriul său de argumentul după care unii străini ca Mite Kremnitz și Brociner pot să scrie ce vor despre societatea noastră, câtă vreme unui român ca I.L. Caragiale nu-i este permis acest lucru. […]
Sturdza încheia diatriba sa contra lui Caragiale spunând că va vota împotriva acordării premiului «atât ca român, cât și ca membru al Academiei».
Punându-se la vot propunerea de a se acorda premiul I. Heliade Rădulescu lui Caragiale, resultatul votului a fost: trei voturi pentru, douăzeci contra, în timp ce Gherea a fost respins cu opt voturi pentru și șaisprezece contra.
Din aceste desbateri, a căror însemnătate o socotim istorică, reiese puternica oposiție pe care a întâlnit-o literatura satirică a lui Caragiale din partea forului academic. Partida a fost câștigată de ideologia liberală, mai categoric împotriva criticii junimiste, decât împotriva tendinței socialiste a criticii gheriste. Faptul este deosebit de semnificativ și arată că lupta s-a dat cu mai multă îndârjire în contra frontului intern, conservator, decât împotriva marxismului internațional. Deși Iacob Negruzzi, ca delegat al „Junimii” și representant al lui Titu Maiorescu, probabil absent de la desbateri [de ținut minte!], a pronunțat o admirabilă apărare, adresând un avertisment majorității prin care arăta că Academia nu trebuie să se țină departe de spiritul public și de generațiile tinere ce apreciază meritele lui Caragiale și ale lui Gherea și că nepremierea lor s’ar răsfrânge asupra Academiei ca o dezonoare, mentalitatea academică, pedagogică și moralizantă a dat satisfacție jignirilor aduse de critica junimistă sistemului liberal.” (Cioculescu, Caragialiana, 392-394).
Cronologie. 1889. „În Mai, apariția volumului de Teatru în editura Librăriei Socec (în prefață, studiul lui Titu Maiorescu, despre Comediile d-lui I.L. Caragiale).”
„1890. La 3 Februarie, premiera dramei Năpasta, cu insuccesul Aristizzei Romanescu în rolul Ancăi; cronică favorabilă de d. N. Iorga, în Lupta de la 18 Februarie. Piesa apare la editura «Haimann» și este dedicată d-nei Ana T. Maiorescu.”
„1891. Memorabila ședință a Academiei Române, de la 14 Aprilie; după raportul defavorabil al lui Hasdeu și apărarea lui Iacob Negruzzi, rechizitoriul lui D.A. Sturdza și votul de respingere a volumelor Teatru și Năpasta, prezentate pentru premiul Eliade-Rădulescu (20 voturi contra și trei pentru). Opera teatrală a lui Caragiale este învinuită de imoralitate și tendință antinațională.” (Cioculescu, I.L. Caragiale, 17-8).
„La începutul lui 1890 se joacă și apare în volum Năpasta, care împreună cu volumul de Teatru, publicat cu un an mai înainte, sunt prezentate Academiei Române în vederea premierei. Hașdeu [!] depune un raport defavorabil și, cum Iacob Negruzzi încearcă să schimbe atmosfera, intervine D.A. Sturdza, cu învinuiri precise cât privește tendințele morale și naționale ale operelor prezentate, determinând un vot negativ. Ofensa acestui insucces îl costă desigur pe scriitor, care, după ani de zile, în Epoca din 1897, consacrând un sângeros portret lui D.A. Sturdza (Opere, V, p. 122 și urm.), își amintește de vechea contestație a adversarului său: «Ca membru fac-totum al Academiei, scrie Caragiale, fiind vorba de premierea unei lucrări literare cu caracter umoristic, (D.A. Sturdza) declară violent că asemenea lucrări, nu numai că nu trebuiesc încurajate, dar merită chiar persecutate, fiindcă talentele umoristice și satirice n’au nimic sfânt și deci sunt, nu numai nefolositoare neamului, dar chiar de-a dreptul primejdioase.» Modelul portretului său este arătat ca un om fanatic și nedrept, amestec de habotnicie, jacobinism și neînduplecare inchizitorială, manipulând «calabalâcul de vorbe late, cu cari falsa școală liberală a umplut de cincizeci de ani capetele seci. Cine nu e colectivist ca d. Sturdza, e fanariot, e antipatriot, e dușman al Românismului ș.c.l….»
Reacțiunea este a unui junimist. Va fi crezut totuși Caragiale că junimiștii nu-i vor fi arătat o prietenie destul de activă în forul academic? Fapt este că, după un an, în 1892, Caragiale atacă «Junimea» într’o conferință publică și tipărește articolul Două note, în care Maiorescu este acuzat de a fi schimbat uneori textul poeziilor lui Eminescu și de a fi tras foloase materiale de pe urma editării lor. Învinuirile atât de nedrepte, determinate de un resentiment nestăpânit, introduc ireparabilul în relațiile celor doi scriitori.” (Vianu, Istoria, 286-287).
Intercalez și un vitriolant realist-socialist: „Sunt multe fapte caracteristice pentru dușmănia arătată permanent lui Caragiale de oficialitatea culturală burghezo-moșierească. Printre cele mai semnificative, este respingerea lui de la premiile Academiei.
În ședința din 14 Aprilie 1891 a Academiei Române, se ia în discuție acordarea premiului Heliade-Rădulescu. Printre operele prezentate, erau și cele două volume ale lui Caragiale, Teatru și Năpasta, precum și Criticele lui Gherea.
Raportul lui Hasdeu [!] este de la început ostil și se declară împotriva premierii. Urmând la cuvânt, G. Sion se arată și el împotriva acordării premiului lui Caragiale. Iacob Negruzzi, fostul colaborator al Hatmanului Baltag schițează o palidă apărare, amintind de succesul pe care-l repurtase una dintre piesele scriitorului și cere Academiei «să nu se țină departe de spiritul public».
Dar cel mai tăios și mai violent atac la adresa operei lui Caragiale, îl rostește conducătorul liberal, în diverse rânduri prim-ministru, Dimitrie Sturdza. Discursul său, care, asemenea unei cuvântări electorale din acea vreme, amestecă violența și emfaza cu un ton de pretențioasă teoretizare, este deosebit de interesant pentru poziția pe care o oglindește. «D. Caragiale vine de ne arată societatea românească, ca tipul unei societăți corupte…» […] Și Sturdza sfârșea solemn, arătând că: «Va vota în contra acordării premiului domnului Caragiale, atât ca Român, cât și ca membru al Academiei.»
Votul a arătat că Academia se ralia în bloc atitudinii lui Sturdza. 20 de voturi au respins premierea, față de trei voturi pentru. Aceeași soartă au avut-o Criticele lui Gherea… […]
Faptele acestea sunt elocvente prin ele însele. După cum arată Barbu [T.] Câmpina, «Dimitrie Sturdza și ai lui… presimțiseră în teatrul lui Caragiale o critică ce lovea întreaga lor așezare de clasă și îl condamnaseră ca atare…».” (Iosifescu, 37-38).
„În 1891, volumele Teatru și Năpasta îi sînt respinse de la premiere în ședința plenară a Academiei Române, în urma raportului net defavorabil al lui B.P. Hasdeu și, mai ales, a intervenției dure a lui D.A. Sturdza, care îi acuză scrierile de imoralitate și de denigrare a valorilor naționale. Anul 1892 consfințește despărțirea definitivă de «Junimea», după conferința de la Ateneul Român Gaște și gâște literare și în urma nedreptului articol Două note, în care Maiorescu e învinuit de falsificarea textelor eminesciene, de pe urma cărora ar fi obținut foloase materiale.” (Dicț., 157).
„Luna Aprilie [1891] îi fu blocată sufletește de concurarea la premiile Năsturel-Herescu, de 4000 lei, și premiul Statului Eliade-Rădulescu, de 5000 lei, oferite de Academia Română unor lucrări în limba română și în domeniul literar. Caragiale se prezenta cu Teatru, Ed. II, București, 1890, cât și cu Năpasta, dramă în două acte, București, 1891. Contracandidați: I. Nenițescu, cu Pui de lei; A. Naum, cu Versuri, traduceri; I. Gherea [cum semna atunci C. Dobrogeanu-Gherea; O.O.] cu Studii critice; Smaranda Gârbea (Smara) cu Poezii; Novele; C.G. Dissescu, N. Cantuniar etc.
Românul se grăbi, cum era de așteptat, să facă pronosticuri pentru succesul lui Caragiale și al lui Gherea: «Lucrările prezentate Academiei pentru concurs au fost ezaminate și după cât se crede, premiurile vor fi date d-lor Caragiali și Gherea» [trimite la: Informațiuni. Românul, 9 Aprilie 1891, p. 327; O.O.]. Însă membrii Academiei trăiau în altă durată de timp. Raportul pregătit de Hasdeu și prezentat tot de el era categoric împotriva lui Caragiale și Gherea; intraseră în joc resentimentele sale xenofobe. Dar de ce era împotriva lui Caragiale, care nu-i făcuse cine știe ce inamiciție literară? Nu cumva era o manoperă de culise a lui D.A. Sturdza? Acesta și cu G. Sion se solidarizaseră categoric cu Hasdeu.”
„Se puse la vot; Hasdeu prezida. Pentru premiul Eliade-Rădulescu, la care concurase, Caragiale nu obținu decât trei voturi pentru, 20 erau contra. O decizie care consterna lumea de bună credință. «Operile d-lor Gherea, Caragiale și Dissescu combătute de d-l Hasdeu, cu toată apărarea d-lor Tocilescu, Negruzzi etc., au fost respinse» [trimite la: Ultime informațiuni. Românul, 28 Aprilie 1891, p. 393. Articol de atitudine în Era nouă, nr. 83, 5 Mai 1891, p. 2-4 (Majoritatea de la Academie); O.O.].” (Bucur, 350-1, 359).
Cronologie. 1885. „Februarie 25. Comedia D’ale carnavalului, prezentată la concursul organizat de Teatrul Național, este premiată de un juriu din care fac parte Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, V.A. Urechia.”
„Septembrie 1. În nr. 6 al revistei Convorbiri literare apare studiul lui Maiorescu despre comediile lui Caragiale.”
1889. „Mai 5. Caragiale demisionează din funcția de Director General al Teatrelor. Apare volumul Teatru (în Editura Librăriei Socec), având ca prefață studiul lui Titu Maiorescu, redactat încă din 1885, Comediile d-lui I.L. Caragiale.”
1891. „Aprilie. Cu volumele Teatru (Ed. II, 1890) și Năpasta, dramă în două acte, candidează pentru premiile Năsturel-Herescu și I. Eliade Rădulescu, oferite de Academia Română. După raportul defavorabil al lui B.P. Hasdeu și replica de apărare din partea lui Iacob Negruzzi, urmează rechizitoriul lui D.A. Sturdza și votul de respingere (20 contra și trei pentru).” (Opere, I, p. XLV-VI, XLVIII-X).
„Ca și cum ar fi vrut să arate că poate fi și serios [de ce?, umoriștii sunt neserioși?!, O.O.], Caragiale scrie Năpasta, o tragedie, anticipând naturalismul din marile nuvele. Năpasta a dat cea mai multă apă la moară acelora care l-au bănuit, vorba lui N. Davidescu, de a fi «inaderent la spiritul românesc». Demonstrația lui Davidescu din 1935 (bine demontată de Ș. Cioculescu în Detractorii lui Caragiale), care ducea la ultimele consecințe opinia unor Hasdeu și Sturdza, aceia care au blocat premierea de către Academie în 1891 a unui volum de teatru și a Năpastei, nu pune totuși accentul pe drama (așa o numește Caragiale) din urmă, deși i-ar fi servit de minune prejudecata pe care și-a clădit articolul.” (Manolescu, Istoria, 427).
Recitind, reținem că acel „un volum de teatru” se chema chiar Teatru. Atâta numai că, unii autori au trimis la premiere ediția [I] din 1889, iar alții ed. II, 1890.
Mă întorc acum la o mică istorie. I.L. Caragiale, ca și Mihai Eminescu, a fost membru al Societății „Românismul”, al cărei președinte a fost B.P. Hasdeu. (Un articol de-al meu, cam măricel – 14 pagini – în temă: Au fost Eminescu și Hasdeu în același timp la Societatea „Românismul”? zace, de doi ani de zile, în sertarele unei redacții. Aviz amatorilor.) Erau acolo și colegii săi de la Gimnasiul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, frații George și Grigore G. Tocilescu, cel dintâi fiindu-i coleg de clasă, într-a IV-a gimnasială, în anul școlar 1866-1867, și atmosfera destinsă, plină de voie bună, pe care Hasdeu a știut s-o creeze mereu în preajma sa. Caragiale a cunoscut-o pe Iulia, fiica lui Hasdeu, încă de la nașterea acesteia (2/14 Noiembrie 1869) și mulți ani s-a numărat printre apropiații familiei Hasdeu. În acei ani, Caragiale îl ironiza, într-un săptămânal la care anterior colaborase și Hasdeu, pe Titu Maiorescu – Mandarinul Ti-Li din Cronica fantastică din Ghimpele (din 9 Iunie 1874, semnată Car; Opere I, 655-659, 1669) – semn că societatea chineză din „Satyrul”, revista lui B.P. Hasdeu (1866), era încă vie în conștiința contemporanilor și se putea recolta încă din orezăriile ei.
După ce Caragiale a aderat la „Junimea”, el și-a păstrat independența de comportament și relațiile cu Hasdeu. Dovadă că, după plecarea la Paris a celor două Iulie – soția și fiica lui B. P. Hasdeu – Caragiale este printre apropiații care le transmit complimente. „De la Barițiu, Roman, Caragiali etc. multe complimente. Toți se interesează de studiile și succesele tale, și au dreptate”, îi scrie Hasdeu, Lilicuței, la 30 Martie, st. v., 1882, „căci tu – besarabo-munteano-ardeleancă – ești un fel de esență a întregului neam românesc” (Corespondența Hasdeu – Iulia, 78; anterior, le mai trimisese complimente episcopul Ghenadie Petrescu Argeșiul, la care prânzise Hasdeu, la 16 Noiembrie 1881, st. v.; p. 64).
Și momentul, foarte cunoscut, când, fiind silit să aleagă între postul de director general al Arhivelor Statului (pe care-l deținea) și mandatul de deputat în Camera Deputaților (fusese ales la Craiova, în Noiembrie 1884), Hasdeu și-a luat adio de la Cameră, printr-un discurs-spectacol, în care a stârnit hazul auditorului (de notat că unele dintre „persoanele” din Parlament se vor regăsi și în Academie, în 1891) apelând la o replică a lui Trahanache, din actul III (scena VI) al Scrisorii pierdute. Scrisoarea tocmai se jucase de nouă ori la Teatrul Național. Iată: „Îmi permit, domnilor, să trec peste laudele personale, ce-mi adresează aci d. Stătescu, laude care-mi aduc aminte un pasagiu din comedia d-lui Caragiali, pasagiu care zice: «Onorabile, dă afară pe stimabilul.» D. Stătescu, făcându-mi atâtea elogiuri, se adresează către d. Chițu și-i zice: «Onorabile, dă afară pe respectabilul» (Aplauze, rîsete)” (Monitorul Oficial, nr. 12, 4 Decembrie 1884; apud: Caragiale, Teatru, 599). Aducerea lui Caragiale în Parlament – nici n-a fost nevoie să-i numească titlul piesei, fiind suficient să spună „comedia d-lui Caragiali” – era totodată și un „certificat de calitate”, pe care Hasdeu înțelegea să-l acorde mai tânărului, dar marelui său confrate, ca pe un monumentum aere perennius, ridicat în forul aleșilor națiunii. Ca o dovadă că teatrul caragialian era deja memorabil. Data este de reținut: Luni, 3/15 Decembrie 1884.
A venit apoi momentul Premiului din 1885 al Direcției Generale a Teatrelor. Direcția Generală a Teatrelor anunțase concursul pentru o piesă originală, în Monitorul Oficial din 12/24 August 1884. Concursul era dotat cu un premiu de 1200 lei și avea ca termen scadent data de 30 Decembrie 1884 (Opere, III B, 1116). Am mai spus-o și altădată (Ploiești, urbea Scrisorii, 7-8) că, în momentul anunțării concursului, I.L. Caragiale avea gata D’ale carnavalului. Ar fi presentat-o bucuros la concurs – cum s-a și întâmplat, de altfel – dar era musai să termine O scrisoare pierdută, pe care o începuse mai înainte, fără a-i fi găsit însă sfârșitul. Astfel că, în așteptarea aflării soluției celei mai bune (nu finale), scrie D’ale carnavalului. Că-z doar tot era el foncționar la Regia Monopolurilor Statului. Pe șantierul său de lucru, D’ale carnavalului este un intermezzo între corpul și sfârșitul Scrisorii pierdute. Aflându-se într-o excitație a creierului (teoria lui Maiorescu), poate cea mai de vârf, a creației sale teatrale, și pentru a nu-și pierde ritmul și tonusul, Caragiale se destinde din dilematica tortură, făcând loc antrenantei farse a Bărbierului.
Sigur că se va insista cu întrebarea: „Bine-bine, dacă avea deja scrisă D’ale carnavalului, de ce n-a presentat-o la concurs în termen și a solicitat o amânare, determinând împingerea termenului cu o lună și jumătate?” Din motiv de Scrisoare pierdută. El își dădea seama că realizase o capodoperă și că trebuia să se concentreze întâi asupra ei: terminarea finalului (nu, nu este o tautologie!), lectura la „Junimea”, premiera și un număr cât mai mare de spectacole la Teatrul Național, eventual și la Iași, și la Craiova. Succesul Scrisorii ar fi netezit drumul spre premiu, calcul ce s-a dovedit destul de exact. De altă parte, simțea nevoia să țină o vreme piesa „la umbră”, ca să translăm propriile-i cuvinte. (Dau aici, de unde le-am luat: „Când încheie cea din urmă frază, meșterul se apropie de mine, adună foile risipite, aruncate una peste alta, le strânse cu grijă și le încuie în saltarul mesei. Apoi îmi zise zâmbind: – Așa; astea trebuie să stea acum la umbră, și-om vedea ce se poate scoate din ele.” Șt. O. Iosif, Cum scria Caragiale. Amintire, în Flacăra, nr. 16, 1912, apud Amintiri, 106. Caragiale îi dictase lui Iosif, așa cum va face cu ciracii săi și Nichita Stănescu.) Apoi, în sfârșit, s-o presinte cu alai la „Junimea”.
O scrisoare pierdută s-a jucat la Teatrul Național de 16 ori: Marți, 13/25 Nov. 1884 (I), Joi, 15/27 Nov. (II), Duminică, 18/30 Nov. (III), Marți, 20 Nov./2 Dec. (IV), Joi, 22 Nov./4 Dec. (V), Duminică, 25 Nov. / 7 Dec. (VI), Marți, 27 Nov. / 9 Dec. (VII), Joi, 29 Nov. / 11 Dec. (VIII) și Duminică, 2/14 Dec. 1884 (IX), Marți, 4/16 Dec. (X), Duminică, 9/21 Dec. (XI), Duminică, 23 Dec. 1884/4 Ian. 1885 (XII), Marți, 1/13 Ian. 1885 (XIII), Joi, 17/29 Ian. (XIV), Luni (deși, ziua mi se pare curioasă; Onea), 25 Martie / 6 Aprilie (XV) și Marți, 23 Aprilie/5 Mai 1885 (XVI) (Massoff III, 165). Câtă vreme spectacolele s-au derulat într-un ritm amețitor, lui Caragiale i-a fost imposibil să se mai apropie de Bărbierul său.
Trebuie spus că oficialitățile, până la miniștrii Instrucțiunii publice, Gheorghe Chițu întâi, Dimitrie A. Sturdza, apoi, i-au fost aproape și i-au făcut și moftul de a amâna data concursului teatral.
Întrebarea este: Pe cine rugase Caragiale să intervină pe lângă Gheorghe Chițu, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, de la 23 Iunie 1884 (Guvernele, 59), să amâne concursul de teatru? Pe Hasdeu – cu care se afla încă în bune relații –, la rândul său bun prieten cu Gheorghe Chițu – sau pe Maiorescu? Sau, și pe unul și pe celălalt?
Mai degrabă pe Maiorescu. La el la „Junimea” se ducea să-și citească piesele de teatru, în Convorbirile literare și le publica, la el la masă prânzea uneori.
Dumneavoastră ce credeți? Hm!… Aici cineva mă întreabă: „– De unde știi d-ta că Maiorescu vorbea cu Gheorghe Chițu?” – De la însuși D-l Maiorescu. Nu zice el, de un 8 Martie (82): „Seara Academie, discuție cu Chițu, care seara mai totdeauna e beat.” (?) (Însemnări, II, 48). Și apoi, nu Chițu – ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, de la 23 Iunie 1884, – îl reintegrase pe Maiorescu la Universitate?: „Vineri 12/24 Oct. 1884. Ieri [am] primit adresa Ministerului Cultelor No. 11866 din 10 Octomvrie 1884 pentru reintegrarea mea ca profesor definitiv, și anume la Facultatea din București, pentru Logică și Istoria Filosofiei secolului al 19-lea.” (Îns., II, 267). Anterior, la 15/27 Oct. 82, și D. A. Sturdza, ministru de externe atunci, îi vorbise, la Academie, despre reîntoarcerea „la Universitate. Mi-a spus că a vorbit de asta cu actualul ministru al cultelor, [P.S.] Aurelian”; p. 131. Dar Chițu, care, la 31 Mai 1876, îl chemase și pe Hasdeu să reînceapă cursul la Universitate, a fost mai eficient.)
Tot Maiorescu a obținut de la Dimitrie A. Sturdza – noul Ministru al Instrucțiunii Publice, în locul lui Gheorghe Chițu, de la 2/14 Februarie 1885 (Guvernele, 59), și personaj-cheie în Academia Română, al cărei secretar general, pe o perioadă de șapte ani, până în 1891, mi se pare că tocmai era (las aici un punct slab) – să-i desemneze în Comisia pentru premiu, din partea Academiei, pe Maiorescu însuși, pe Alecsandri și pe Hasdeu. Ca un reporter în acțiune îi transmite Caragiale, scârța-scârța pe hârtie, lui Petre Missir, Vineri, 22 Februarie / 6 Martie 1885: „Iubite Petrache, […] se’ntâmplă că, deși din unsprezece piese, zece sunt nu proaste, ci de-a dreptul imposibile, nule, absurde [ia uite termen!, n.n. O.O.] (în fine nu sunt piese, sunt altăceva fără nume până acuma în literatură), iar a mea este foarte bună, arătând chiar un progres vădit în technică asupra Scrisorii, – deși, zic, lucrurile stau astfel, sunt totuși amenințat să caz, pentru că dd. Stăncescu, Alecsandri ș.c.l., cu un ton de adevărată furie strigă mereu că piesa ar fi bună, dar nu e literară și morală. Și apoi d’aci trage-i! că Teatrul, mai ales la un popor tânăr ca al nostru, trebuie să fie o școală ș.c.l. – Ars-o fi ars focul școala noastră de la patuzsopt.
Înțelegi dar cu câte trebuie să lupt aici, având toată dreptatea și, având făcută o piesă, care dacă nu ți-o plăcea ție, să nu-mi dai nicio țigară! Se-nțelege că să nu caz nu s-ar prea putea lesne; pentru că ar fi prea groasă de tot; dar întârzierile, dar șicanele, dar amenințările și lecțiile de morală teatrală ce mi se aruncă când pieziș, când direct, de maeștri[i] examinatori, desigur nu sunt plăcute lucruri. Într-o soțietate însă ca a noastră, trebuind să aibi și puțintică răbdare, tac și rabd cu gândul că are să vie odată și ziua mea.
Dintre membrii Academiei s-au chemat, în comisia examinatoare, Maiorescu, Hasdeu și Alecsandri. Titu, care este entuziast de Bărbierul și care contează sigur pe Hasdeu (căci acuma Hasdeu merge cu noi de când cu plecarea lui Chițu și exoflisirea-i din Cameră), mi-a promis că el și Hasdeu fiind pentru piesa mea, conul Vasilică va trebui să se întoarcă la calea cea bună. Astfel dar, mâine seară, Sâmbătă, la Titu, față cu Hasdeu și Alecsandri au să se citească câteva din piese, între cari și a mea. Impresia colectivă a auditoriului fiind desigur bună va fi hotărâtoare asupra lui Cconul Vasilică. (Oinvidie – citește mă rog ție printre rânduri)” (Caragiale, Corespondență, 325-326).
De Cconul Vasilică avea de ce să se teamă Caragiale. Momentele din 17/29 Martie 1884 și 29 Martie / 10 Aprilie, de la „Junimea”, erau proaspete. I-a și povestit, prin 1905, lui Paul Zarifopol, „că Alecsandri nu-l putea mistui, nici pe iel, nici pe Eminescu. La «Junimea», Caragiale a zis o dată tare, în presența lui Alecsandri, la cetirea unor versuri din Eminescu: zeci de mii de galbeni să fi dat, nu ai fi găsit în literatura românească înainte de Eminescu versuri așa de frumoase. (Căci un altul zisese mai înainte: sute de galbeni s-ar fi plătit în literatura românească mai veche asemenea versuri. Alecsandri zâmbise semnificativ la vorbele aceste. Atunci Caragiale făcu cu glas tare replica de mai sus.)” (Apud Cioculescu, Caragialiana, 510). Numai că Alecsandri, aflat în amurgul vieții și așteptând concertul de veci din lunca Siretului și trecerea șirurilor de cucoare pe deasupra conacului său de la Mircești (se va stinge din viață la 22 August 1890) – ani buni ambasador la Paris și stăpânind bine diplomația – a preferat să nu răspundă intempestivului dramaturg din generația a treia a teatrului românesc. El representând-o pe cea dintâi.
Succesul prevăzut de Titu Maiorescu a fost garantat.
Pentru concurs, D’ale Carnavalului avea mottoul Alegro, care era ca o transperantă retrasă de pe un geam transparent. „«Secretul» în ceea ce privea numele autorului era «à la Polichinelle»”, comentează Ioan Massoff (III, 169), care dă și o fotocopie a procesului-verbal scris de Vasile Alecsandri:
„Proces-verbal
Juriul pentru ecsaminarea pieselor presentate la concursul – propus de Dir. Generală a Teatrelor pentru anul 1885, a constatat că până la termenul publicat de 15 fevr. 1885, s-au trimis 11 piese, dintre care una cu titlu[l] de Pamfiliu [pamflet] Mestecăilă a fost esclusă din causă că nu era anonimă. – Din cele 10 remase juriul, după ecsaminarea tuturor, a decis a da premiul Comediei în trei acte, întitulată D’ale Carnavalului cu moto Alegro. –
25. fevr. 1885
V. Alecsandri,
Gr. G. Cantacuzino, T. Maiorescu,
B.P. Hasdeu, V.A. Urechia,
Gr. Ventura, C.I. Stăncescu
[Semnături autografe; apostilă sus]: Primit 25/9 februaru 1885 / R No. 138
[Apostilă pe margine]: Vezi lucrarea la No. 146-85” (Massoff, III, pl. I v, după p. 224).
Ca să servească lecția de civilitate până la capăt, Alecsandri, care era cel mai în vârstă dintre membrii juriului, se oferise să scrie el, ceea ce a și făcut, neputând fi refuzat de ceilalți. Or, tocmai vârsta l-ar fi scutit, dacă nu și îndelungata și bogata sa activitate literară, pe el cel dintâi, să facă oficiul de copist. Dar, prin gestul său, știa că lasă Teatrului și culturii române o filă pilduitoare, filă însumând mai multe și de apreciat semnificații.
Momentul premiului Academiei, din 1891, nu este cu nimic diferit de cel al premiului pentru teatru, din 1885. Cu deosebire numai că Academia nu se formaliza și nu impunea secretizarea numelor autorilor. Trioul HCM (Hasdeu – Caragiale – Maiorescu) putea să funcționeze la fel de bine și acum. Am putea spune chiar quartetul, dacă îl introducem în ecuație și pe D.A. Sturdza. În familia căruia, trebuie să o spunem, Maiorescu se bucura de o apreciere cu totul deosebită. – Numai una. (Coșbuc.) „Sâmbătă 2 Iunie [1884], la ora 10 seara la ministrul Sturdza, cu familia, până la ora 12, voroavă, [făcut] cunoștință cu contesa Tornielli, cu ministrul plenipotențiar grec Dragumis.” (Îns., II, 247). Ș-inchi una. (Unchiu Nicușor.) I se furase lui Maiorescu pălăria la Curtea de Apel. Joi, 17/29 Oct. 85. Fără drept de apel. Așa că s-a întors acasă cu capul gol. Bârfe. Lumea șoptește, vuiește: acesta-i criticul pe care o să-l spânzure Mihai Beniuc; când va crește. (Nu, nu se născuse încă Beniuc, care, cu psihologia lui animală, turba că în primul lui deceniu de viață, trebuise să fie contemporan cu Maiorescu. Și cu alții. Mulți alții, mai mult.) „Tot orașul plin [de svonul] că am [în]nebunit. (M-me Zozo Sturdza: «Ași înțelege să fi [în]nebunit Carp, dar M[aiorescu] nu.»)” (Îns., II, 313). – Numai că, spre deosebire de 1885, când Maiorescu nu știuse cum să-l atragă mai bine de partea sa, acum nu va ști cum să facă mai mult ca să-l îndepărteze (și să-l ațâțe astfel acut împotriva lui Caragiale; exact pe dos față de 1885) dovadă atacurile la care era supus Cconul Mitiță Sturdza în Constituționalul.
Titu Maiorescu rămăsese în nota sa personală. (Cum altfel?!) El fusese ministru în guvernele Theodor Rosetti 1 și Theodor Rosetti 2, de la 22 Martie 1888 la 26 Martie 1889 (în Guvernele, 62, eronat: 22 Martie), și în Guvernul General Manu, de la 5 Noiembrie 1889 la 15 Februarie 1891 și năzuia să ajungă din nou în prisacă. Onoarea de a lucra o oră cu Regele Carol I, în fiecare Lune, și fagurii guvernamentali, fiind deliciile cele mai dulci pentru el. Nu întâmplător, când aflase de la Alecsandri că lucra la o dramă despre Ovid[iu], îi scria acestuia (între altele, căci îi expune un plan amănunțit, ca și când ar fi fost comanditarul piesei): „Act. II. Favoarea generală și alți amici, ca Maximus, Hyginus, Cotta, Rufinus din Curtea lui Augustus îl aduc în apropierea Cesarului. August, fabricant și el (în tinerețe) de versuri mult mai licențioase decât Ars amandi a lui Ovid, se învârtește la bătrânețe în conversație cu Ovid, dar rămâne tiran prepuitor în inimă.” (Îns., II, 214).
Iată câteva spicuiri din Însemnările sale zilnice:
„Marți 22 Martie / 3 Aprilie 1888. Astăzi, la 5½ după amiazi, am jurat în mânile Regelui Carol ca ministru de Culte și ad-interim la Domenii.”
Miercuri 6/18 Aprilie 1888. „Luni la 4 Aprilie prima audiență la Regele. El mi-a spus că [pe] toți persecutații politici ai Ungurilor vrea să-i chieme aici ostensibil, să se știe că-i protege, ar vrea și pe Slavici și pe [generalul] Traian Doda” (Îns., III, 89-90).
Joi 23 Iunie / 3 Iulie 1888 la Sinaia cu Anicuța la dejunul Regelui cu bătrânul Duca de Nassau, unchiul Reginei și [cu] adjutantul său Contele Metternich, Tinca Golescu, Juca Bengescu etc. Rege[le] și Regina foarte amabili cu Anicuța” (Îns., III, 95).
Duminecă 7/19 August. „Sinaia consiliu de miniștri” (Îns., III, 106).
„Joi 18/30 Aug. 88. La 7½ dim. plecat la Sinaia. La 1,55 cu tren expres la Predeal cu toți miniștrii, Mitropol[itul]-Primat etc. spre a întâmpina pe Rege și Regina, cari au sosit la Predeal la 2,40’, apoi împreună la Sinaia” (Îns., III, 108).
Sâmbătă 3/15 Sept. 88. „Miercuri sara și Joi ziua Sinaia, cu Anicuța și toți miniștrii (afară de A. Marghiloman) în vagon-salon. La Sinaia dejun la Palat” (Îns., III, 110).
Joi 22 Sept. / 4 Oct. 1888. „Dimin. primirea Prințului de Wales la gară, sfințirea nouelor ape la Cișmegiu și dejun la Palat cu el” (Îns., III, 112).
„Vineri 28 Oct.88. La 7½ dim. plecat la Sinaia (ningea, apoi soare în București, dar iarnă), la 11¾ în Sinaia dus cu trăsura Regelui la Castel Peleș, unde odaie pregătită pentru mine, textul mesagiului cetit cu Regele. La dejun Prințul de Wied, Consulul general din Geneva Bamberger etc. Regina cetit traducerile ei în nemțește din Leconte de Lisle și Théoph[ile] Gautier. – La 5 dus cu trăsura Regelui la gară, viscol de zăpadă.”
1/13 Noiemvrie. „Deschiderea Camerei la 12 ore cu Rege[le] și Prințul de Wied. Regina încă la Sinaia. Mesagiu aplaudat. Bună impresie” (Îns., III, 117).
„Sâmbătă 17/29 Dec. 88. S-ta Elisabeta. Ziua Reginei. La 11½ Consiliul de Miniștri la Regină. Petite tenue, Regele fără cordon, prin urmare noi în frac, cravată albă, însă sau fără decorații (ca Gen. Manu) sau numai cu Steaua română (ca Carp). Eu aveam din eroare și cordonul” (Îns., III, 122).
Sâmbătă, 14/26 Ianuarie 89, Maioreștii sunt „iarăși la balul Reginei în Sala Eforiei. Regina foarte amabilă”.
Duminecă 29 Ian. / 10 Febr. 1889. „Ieri sară și azi peste zi discutarea projectului meu de lege a Instrucțiunei la mine acasă cu Odobescu, Dobrescu (Argeș), [profesorul secundar Zamfir] Herescu, A[nghel] Dimitrescu, Stemill [= Ștefan C. Mihăilescu] și membrii Cons[iliului permanent] (Hasdeu, Vitzu, [D.A.] Laurianu, Odobescu) (Îns., III, 128-129).
„Duminecă 5/17 Fevr. Dîner la Carp. Coutouli, Georges Philippescu, Wallwitz etc.” Sara, „soaréa de teatru la Jacques Lahovary în presența Regelui și Reginei. Miniștrii străini etc.” „Anicuța foarte bine, elegantă, modestă, foarte gentilă și gentilă lumea cu ea. Ea dusă la supeu de ministrul italian Curtopani, eu ducând la masă pe nevasta ministrului german de Bülow.”
Joi 9/21 Fevr. 89. „Sara bal costumat la Gr. Suțu, și Regele, și Regina.”
Luni 13/23 Fevr. 89. „La 7½ masă la General Manu în oroarea Anicuței (Ho­oricks, Gachet, G. Philippescu cu nevasta, Ion Marghiloman cu nevasta, Ch. Pherekyde cu nevasta etc., 18 pers[oane]. Apoi ½ oră la balul lui Chrisovelloni.”
Miercuri 15/27 Fevr. 89 (ziua sa de naștere).„Sara [la] 7½ dîner la Coutouly, ministrul Franței. La dreapta lui Anicuța, la stânga d-na Durutti, născ. Xantho, lângă care eu; Gen[eralul] Florescu, Știrbei, Marghiloman, Col[onel] Popescu etc.”
Joi, 16/28 Fevr. 89. „Sara la balul Curții și la supeu.”
Sâmbătă 18 Fevr. / 2 Martie 89. „La 11 ore pentru ½ oră la balul «Obolului» în Sala Eforiei. Foarte elegant și animat. Regele și Regina, miniștri străini.”
Miercuri 1/13 Martie 1889. „Dimineața Regele piquirt cu mine, fiindcă n’am fost nici Lunea trecută la ora de lucru, ci m-am scuzat prin adjutant” (Îns., III, 131-135).
„Luni 13/25 Mart. Dîner la Palat, toți miniștrii și tot corpul diplomatic cu nevestele, vro 68 [de] pers[oane].”
Miercuri 15/27 Martie. „Sara până la 12½ balul studenților la Teatru, Regele și Regina, Carp cu D-na, Marghiloman, apoi Lahovary, D-na Mitza Nicu Filipescu cu mama sa, Coralie, Zozo și Mitică Sturdza, D-nul și D-na Vitzu și Haret” (Îns., III, 137).
Joi 23 Mart. / 4 Apr. 89. La 8 ore [seara] prânz la ministrul englez Sir Frank Lascelles și Lady Lescelles și nepoata miss Bell, în onoarea noastră. Gigi [= Anicuța] foarte gigi. – La 10½ la Consiliul de miniștri, tevătură de vorbă (Îns., III, 139).
Miercuri 29 Martie / 10 Aprilie 1889. „Pe la 2½ eram acasă, la 4½ m’am dus cu Anicuța la Regina (frac, cravată albă, fără decorații, dar miniștrii străini cu stea) la o lectură a ei. Plin de lume; și Ghermani, Marghil[oman], Elisa Știrbei, Goluchowaki cu d-na, Bülow cu d-na, Curtopani, Vlassov cu doamna, Capitain Müller, Feridon-Bey, Mme Mano, Lahovary cu Simca, Mme Cornescu cu fata etc., etc., Caragiali cu nevasta, Jean Miclescu cu nevasta, C. Miclescu, – o sumedenie de lume, nu încăpea în salonul ei cu galeria de lemn, în salonul [de] alături spre «seră» iar plin” (Îns., III, 141-142; bold – O. Onea).
„Joi 8/20 Iunie 89. La dejun [Traugott] Tamm și Caragiali. Tamm inteligent, frumos, cu tact. Foarte bună impresie. Traducerea Scrisorii pierdute bună. El viitor Prof[esor] la [Universitatea din] Kiel, dacă va izbuti cu disertația lui de habilitare” (Îns., III, 156; bold – O. Onea).
Dar, am anticipat puțin. În 1889, Caragiale era încă în relații excelente cu Maiorescu. Maiorescu îi prefațează volumul de Teatru, apărut în Mai la Editura Librăriei Socecu, și se gândește, desigur, la premiul Academiei în următorul an, 1890. Prefața Comediile d-lui I.L. Caragiale începe furtunos: „O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D’ale Carnavalului – cine dintre cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? Mulți cunosc pe cea dintâi, mai toți pe cea de-a treia și câțiva pe celelalte. De meritat, toate merită să fie cunoscute și, după părerea noastră, lăudate – toate patru fără excepție.” (Teatru, V).
Mentorul „Junimii” se gândește să aranjeze lucrurile cât mai bine. Cred că nu este întâmplătoare asocierea, în obișnuita călătorie de vacanță a Maioreștilor, din Iulie 1889, cu G.I. Ionescu-Gion, despre care se știa că B.P. Hasdeu și-l dorise ginere. Mai mult, Gion, cronicar teatral la Românul și redactor la Revista nouă a lui B.P. Hasdeu, era prieten și cu I.L. Caragiale. Pentru orice eventualitate, Maiorescu sconta pe faptul că Hasdeu nu i-ar fi refuzat lui Gion nicio rugăminte. Însă tocmai când Maiorescu și Gion voiajau prin Ungaria, Austria, Germania și Elveția – își dăduseră întâlnirea de pornire la Turnu-Severin, Sâmbătă, 1 Iulie, la orele 3½ dimineața, Gion venind acolo împreună cu Constantin Rădulescu-Motru – Caragiale, acum redactor la ziarul junimist Constituționalul, ca să arate că și el călărea pe cai mari (tot aștepta, de vreo patru ani, fabuloasa moștenire a Momuloaei, vara primară a mamei sale, decedată în Noiembrie 1885), trântește o Cronică fantezistă, în numărul din 23 Iulie / 4 August 1889, având ca subpuncte: „Românismul”. – Primele arme ale unui academician. – Quantum mutatus… – Banchet plenar. – Cestiune importantă. – Un june entusiast. – Un bust! – „Columna lui Traian” și altele. Semnată Falstaff, cronica este de un umor cel puțin îndoielnic și de o neașteptată umoare la adresa lui B.P. Hasdeu. Lăsăm la o parte alăturarea lui Hasdeu cu obscurul, acum, și anticul ministru „Gună” (George) Vernescu (prima dată la Justiție și Culte, în Guvernul Constantin Bosianu, 1865; în Guvernul Lascăr Catargiu, Martie-Noembrie 1889, la Finanțe; Guvernele, 38, 62), dar enciclopedistul era lovit pe tărâmul cel mai scump minții lui: Românismul. Hasdeu, care pusese pe frontispiciul ziarului Columna lui Traian, deviza „Românism în democrațiă. – Democrațiă în Românism”, a fost uimit să citească insanitățile fostului românist: „La 1867, se înființase în București o societate națională sub denumirea de «Românismul», care avea oarecare mică sforicică de legătură cu Școala Bărnuțiană și cu Fracțiunea, antidinastică, din Iași. […]
Pare-mi-se [poftim!], domnul Hasdeu era prezidentul [exact, O.O.], sau cel puțin viceprezidentul [ironie] «Românismului» – Quantum mutatus…! – pe atunci ilustrul academician pipăia încă terenul vieții publice; nu era destul de stabilit încă asupra siguranței succesului Etimologiei, Filologiei, Semasiologiei și Linguisticei, unde nici control, nici concurență nu încap deocamdată.” (Infamie! Ce-l împiedica, pe Caragiale, să se avânte el în acele domenii și să-i facă o serioasă concurență?! Pe el, sau pe alții. Deocamdată chiar Hasdeu se preocupa să lase în urma sa o școală românească filologică solidă, trimițându-și elevii peste tot în Europa: la ceea ce se cheamă astăzi perfecționare.) Ca și când ar fi fost de față – în antiteză cu titlul de Cronică fantezistă, infirmat astfel – Caragiale narează momentul în care, la un banchet în grădina Schlatter, lângă Cișmegiu, „după mai multe toasturi, pline de fierbinte eterofobie și de înalt șovinism, se puse séance tenante următoarea cestiune «importantă» onoratei adunări generale: «Care să fie emblema societății Românismul»?” Prevală propunerea unui „june bucureștean – fiul unui băcan bulgar – foarte aprins la față [… :] Bustul lui Traian călare!!!”, care „s-a votat în unanimitate prin aclamație – iar d. Hasdeu, isbit de inspirația junelui, a scos numaidecât Columna lui Traian. Aceea a fost și ea la început călare, pe urmă a mers pe jos, până când n-a mai mers deloc. Nu e vorba, a stat ea, dar au mers altele!” (Opere, III, 399-400). Jalnic.
Gestul absolut gratuit al lui Caragiale a șocat. Aflat în Italia, Duiliu Zamfirescu transpune acum un gând al dramaturgului: „Sunt vremuri în care e o datorie să fii ticălos, cum zice Caragiale” (Castellamare di Stabia, 11 August 1889, Duiliu, p. 45; sublinierea expeditorului). Iar într-o altă scrisoare, tot către Maiorescu, trimisă din Roma, la 11 Octombrie 1889, Zamfirescu folosește termeni aspri: grosolănia lui Caragiale… infinita nestatornicie a simțirilor sale, slăbiciunile acestei inteligențe, fondul fără niciun punct de reazim… fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună… (Duiliu, p. 28). Firea sa lucrase împotriva lui însuși. Și poate nu este rău să ne aducem aminte de caracterisarea pe care i-a făcut-o Maiorescu, în chiar acel timp (8/20 Octombrie 1889, București, ca răspuns la frământările lui Duiliu Zamfirescu): „Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una din cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, electric, bună memorie, momente, în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din causa acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc. Știu adecă caracterul lui…” Emanoil Bucuța, editorul scrisorii, întrerupe și pune puncte de suspensie, zicând în notă: „Urmează o caracterizare prea tare, ca să poată fi redată” (Duiliu, 307).
Știu adecă caracterul lui… După cum gândea Maiorescu, Cronica fantezistă era O scrisoare de adio de la premiul Academiei. Iar Caragiale nici n-a mai îndrăsnit să presinte volumul de Teatru pentru premiere. Însă nu așa gândea și Hasdeu. După moartea Iuliei (17/29 Septembrie 1888, București), Hasdeu intrase în altă fază a vieții, îndreptată spre Dumnezeu, spre problemele mari ale existenței (titlul volumului său, Sarcasm și ideal, 1887-1896. Ultimii nouă ani de literatură, Bucuresci, Editura Librăriei Socec, 1897), fază în care nu prea se mai sinchisea de atacurile la adresa sa. Diatribele sale se îndreaptă acum numai asupra Imperiului Habsburgic și asupra Rusiei, care stăpâneau o parte din provinciile românești: Transilvania și Basarabia. În rest, gânduri de armonie și de înțelegere balcanică: „Fericirea mea cea mare este, că rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la desbinare, ci îndeamnă la înfrățire. Toate popoarele balcanice, românii, grecii, albanezii, serbii și bulgarii, ne apar acuma ca o singură familie strîns înrudită, ca un συμπόσιον de frați, de veri și de cumnați.” (Strat și substrat. Genealogia popoarelor balcanice. Introducere la tomul III din Etymologicum Magnum Romaniae, Bucuresci, Socec, 1892, XXXVII). Compatrioților care-l supără se mulțumește numai să le presare, abia peste câțiva ani, zacherline – prafuri de pureci. În această fază se va consuma, în 1895, semeața publicare a detractării din Convorbiri literare a lui P.P. Carp la adresa piesei Răsvan și Vidra, ca adaos de Prefață la ediția a IV-a a acesteia.
În privința Teatrului lui Caragiale, nefasta Cronică fantezistă înțepenise lucrurile într-un impas. A fost nevoie iarăși de abilitatea lui Maiorescu. Dacă propunerea a venit din partea lui Maiorescu, sau din partea lui Caragiale (puțin probabil), sau chiar din partea lui Hasdeu, nu ne batem capul. Feciunt meliora potentes. Cert este că, anunțându-se premiile Academiei pe 1891, apare o extensie-regresie (!) referitoare la cărțile de literatură, prevăzându-se a fi admise nu numai cele din 1890, ci și cele din anul precedent, 1889! Este limpede sau, este limpede numai pentru mine, că această neobișnuită prevedere lua în calcul posibilitatea admiterii și premierii volumului din 1889 al lui Caragiale. Iar acest calcul nu putuse fi conceput, și în niciun cas pus în circulație, fără acceptul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Peste care, cel puțin în acel timp, nu se putea trece în Academia Română. Mai ceva ca la nenăscutul și neprevăzutul, pe atunci, Mărășești.
Hasdeu renunțase o vreme la catedra de la Universitate – unde-i lăsase să-l suplinească pe Lazăr Șăineanu, întâi, și pe Ioan Bianu, apoi – și se ocupase de cercetarea caietelor și de editarea operelor fiicei sale. Din care a publicat un volum de versuri, în 1889, și un al doilea, în 1890, și tot în 1890 și un volum de Teatru. El s-a făcut tot mai simțit și în Academie, unde a condus mai multe ședințe și a continuat lucrul la Etymologicum Magnum Romaniae – Dicționarul limbei istorice și poporane a Românilor, definitivând și publicând, în 1890, fascicula a III-a din volumul II, ARICIU – AȘTÉMĂT.
În ședința din 23 Martie 1890, ținută sub președinția sa, s-au ales comisiile pentru acordarea premiilor în sesiunea generală din 1891. Hasdeu a fost ales, alături de T. Maiorescu, V.A. Urechia, N. Quintescu, A. Papadopol-Calimach, Episcopul Melchisedec, P. Poni, Gr. Cobălcescu și Dr. D. Brândză, în Comisiunea de nouă membri pentru cercetarea publicațiunilor cari se vor presenta la concursul premiilor Năsturel-Herăscu și Eliade-Rădulescu pentru 1891. Primii trei citați au fost alături și la acordarea premiului pentru D’ale Carnavalului, în Februarie 1885. Aveau, adică, aderență la Caragiale. În plus, cel puțin Hasdeu, dramaturg el însuși, știa că un volum de teatru nu poate fi publicat – „așa ceva mai rar, bobocule” – în fitece an. Motiv de respect și de maximă toleranță din partea sa.
Dar mai era un personaj, fără de care regulamentul premiilor nu putea fi modificat: Dimitrie A. Sturdza, secretarul general al Academiei. Că i se va fi comunicat lui Sturdza adevăratul motiv pentru care se cerea o derogare de la regulament – așa cum fusese el statutat până atunci – nu putem ști. Ar trebui să vedem cum au funcționat relațiile dintre Sturdza și Caragiale în acea perioadă, ceea ce este un subiect care, nefiind abordat până acum, ar complica prea mult această comunicare. Și ne-ar ține și pe noi în loc – „tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc!” – căci ne-ar lua ceva timp să scotocim prin jurnalele timpului. Scotoceală fără de care subiectul nu poate fi resolvat mulțumitor. Fiindcă impresia mea – și mi-am format această impresie frunzărind, în mare grabă, ca ploieștean reaclimatizat ce sunt, la Biblioteca Academiei, Constituționalul – este că, în jurnale mai sunt încă articole, articolașe și notițe datorate lui Caragiale și nerelevate până acum. (Nu „inedite”!!!, cum scriu și zic unii gramatici.) Barem în Constituționalul.
(Va urma)