Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
LABORATOR DE CREAŢIE / CREATIVE LABORATORY / ТВОРЧЕСКАЯ ЛАБОРАТОРИЯ
Andrei BURAC
Mergi pînă se termină drumul (I)

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL (I)

„Am mult de mers până s-adorm,

Am mult de mers până s-adorm.”

(Robert Frost)

„Metoda biografică ne poate ajuta să înţelegem pe autor, nu opera.”

(N. Steinhardt)

Anno Domini 1970

2 ianuarie

Credinţa mai întâi şi întâi trebuie să fie în noi. Şi atunci nu uităm niciodată s-o respectăm. Nimic mai frumos ca bunătatea. Ea străluceşte! Bunătatea celor buni. Bunătatea celor răi. De la oameni aştept mai degrabă să facă rău decât să facă bine. Eu nu moralizez, eu mă strădui să-i înţeleg pe oameni.

Sunt surprins când citesc: „Normalul este ceea ce găseşti arareori. Normalul este ideal.”

7 ianuarie

Un an întreg am tot visat să mai trăim încă o seară de iarnă la fosta mănăstire Tabăra. Cu atât mai mult în ziua de Crăciun – stil vechi. În sfârşit a venit şi ceasul acesta. Împreună cu Elena, iată că suntem veniţi în ospeţie la cele trei femei, care îşi duc viaţa în credinţă, ca pe timpuri, într-o casă situată în preajma bisericii principale. Cu mare bucurie suntem întâlniţi de Maica Mariamna, mătuşa Elenei, de Maica Tomaida şi de sora monahală Sofia. Ca şi alte maici din casele megieşe acestea îşi câştigă existenţa muncind la fabrica de covoare din localitate.

Câteva ore într-o atmosferă de magie, astăzi pentru noi e un vis. Împreună cu Elena, plini de emoţii, vom revedea încă şi încă o dată vechile covoare, vom răsfoi cărţile vechi religioase, vom admira icoane şi obiecte de altădată. Lucruri încă mai păstrate de aceste femei.

Cu permisiunea, dar şi în prezenţa Maicii Mariamna transcriu într-un carneţel câteva rânduri din cartea Sfintei Tereza de Avila: „Trebuie să consacrăm măcar o jumătate de oră rugăciunii. În fiecare zi. Puteţi să vă rugaţi muncind. Munca nu întrerupe rugăciunea, nici rugăciunea munca. E nevoie nu numai de acest mic efort pentru a urca gândurile către El. Te iubesc, Doamne, am nevoie de tine acum! Aceste nimicuri sunt nişte rugăciuni minunate.”

La o oră destul de înaintată, cu toţii împreună, suntem invitaţi şi în casa Maicii Mavra. O fostă, pe timpuri, dar şi acum dirijoare a corului de maici al mănăstirii. Persoană cu o experienţă în această artă şi la Mitropolia Chişinăului de altădată. Cândva colegă cu renumitul maestru M. Berezovschi şi celebra soprană Maria Cebotari.

După salutările şi felicitările de rigoare cu ocazia sărbătorilor religioase de iarnă, amfitrioana, Maica Mavra, aşezată cât mai comod la clavicordul cu foale, a început să ne vrăjească nu numai cu sunetele vechiului instrument, dar şi cu vocea ei neobişnuit de frumoasă. Cântece de altădată. Astăzi nu numai că interzise pentru noi, dar şi pe cale de a fi lăsate pradă uitării pentru cei care vor mai veni şi după noi. Întorcându-ne înapoi în casa celor trei femei, mai aflu câte ceva despre trecutul Elenei…

Cu câteva zile înainte de deportarea ce a urmat războiului, Elena era venită în vacanţă la mătuşa ei, Maica Mariamna. Acasă, la Drăgăneşti, rămaseră bunica Paraschiva, mama ei Ana, surorile Zinaida şi Larisa, precum şi fratele Victor. Elena desigur era şi ea în listă, dar, negăsind-o acasă, probabil, o crezuseră fugită sau poate şi moartă.

Aceste femei de la mănăstire, aflând despre nenorocirea despărţirii Elenei, o copilă încă, de familie, şi-au luat responsabilitatea de a o ascunde de putere pe parcursul a câţiva ani, mutată tot din casă în casă, prin poduri, până s-au convins că nu mai e niciun pericol pentru copilă din partea puterii.

Tatăl Elenei, Pavel Bontea, fiind şi el considerat un duşman al poporului, a fost judecat şi dus în Siberia încă înaintea deportării.

Crăciun. Stil vechi. Ziua naşterii lui Iisus Hristos. Dimineaţa am rugat paznicul clubului sătesc, cândva biserica fostei mănăstiri, să ne deschidă încăperea. La intrare, miros urât. Multe gunoaie. Pereţi jerpeliţi. Sfinţi cu ochii scoşi… La ieşire, nu pentru prima oară, am văzut crucea mult înclinată de pe acoperişul bisericii… Ştiam de la maici că activiştii satului încercaseră s-o scoată, dar până la urmă nu au mai reuşit, lăsând-o cum o vedeam noi acum. „Iată că stă strâmbă şi crucea pe o biserică, ca atâtea lucruri astăzi, în lumea asta, strâmbă şi ea”, a şoptit cu o voce abia auzită cea mai în vârstă dintre maici.

La despărţirea de stăpânele casei, lângă fântâna din curtea bisericii, am simţit şi eu o durere în suflet. Probabil, preluată şi de la maicile care stăteau emoţionate şi aproape lipite una de alta. După cuvintele de rămas bun a urmat o pauză lungă şi încordată, când eu cu Elena nici nu mai rămâneam, dar încă nici nu plecam. Ne uitam doar unii la alţii. Fiecare dintre noi rămas în singurătatea minţii sale. Maicile, probabil, la frumuseţile trecutului, dar şi la deşertăciunile prezentului. Iar eu cu gândul că aceste femei, încă pline de puteri şi cu o credinţă în suflete, îşi vor trăi viaţa în continuare ca pe o povară. Mai purtând zi de zi în suflete şi un amestec de frică şi curaj, de-a valma cu multe şi mari noţiuni despre temeliile vieţii omului, despre experienţa umană de veacuri şi veacuri aflate de dânsele din vechile cărţi. Mă gândesc şi la marele adevăr – o religie ne este dată nouă, pentru noi, omului şi în niciun caz invers – adică omul pentru o religie.

Că doar omului, pe parcursul vieţii, de la natură nu îi este dat să îndure atâtea suferinţe sufleteşti, dar să aibă parte şi de bucurii… Ce face viaţa aceasta astăzi cu aceşti oameni… În ce gol sunt ei aruncaţi de alţi oameni?…

În tăcere, pas cu pas, parcurgând pe jos distanţa până la şosea, unde de obicei găseam un transport de ocazie până la Chişinău. Mă tot gândeam şi la cele văzute, auzite şi întâmplate în ospeţie. Dar şi la cele acumulate de mine în suflet pe parcursul anilor despre viaţă şi oameni. Nu mai puţin contemplând şi frumuseţile codrului înzăpezit.

La şosea speranţa noastră de a găsi un transport spre casă până la urmă s-a soldat cu un eşec. Cele câteva maşini care au trecut val-vârtej pe lângă noi erau arhipline cu pasageri.

În ultimii ani, în sinea mea, m-am tot gândit că poate ar fi trebuit să cumpăr şi eu, ca o parte din colegii mei, o maşină. Fie şi una cât de ieftină. Şi pentru astfel de ocazii. Dar de fiecare dată gândurile mele ajung la concluzia că eu trebuie să-mi trăiesc o viaţă cât mai simplă şi mai puţin împovărată de lucruri care mi-ar consuma în van timpul, energia şi emoţiile. Aceste gânduri nu le-am împărtăşit nimănui. Nici măcar Elenei …

Încetul cu încetul a început să se întunece. Nu mai aveam nicio siguranţă că va mai trece vreo maşină de ocazie cu locuri şi pentru noi. Nu ne mai rămăsese altă ieşire decât ori să ne întoarcem înapoi la Tabăra, ori… să cerem azil pentru o noapte la o altă mănăstire – Curchi. Care se afla la doar câteva sute de metri de locul unde ne aflam noi. Şi acest vechi aşezământ religios, cândva încă o rădăcină a vieţii noastre spirituale, acum era închis şi transformat într-un spital de bolnavi psihic. Ori, cum îl mai numeau sătenii de prin împrejurimi – casă de nebuni. Cu atât mai mult cu cât, precum îmi adusesem aminte, medic-şef al acestui spital de la un timp era unul din colegii şi prietenii mei de studenţie.

Numaidecât ne-am şi pornit într-acolo. Ajunşi, am bătut cu pumnii în poarta de metal încuiată. Ne-a deschis paznicul. După ce m-am prezentat ca un coleg al superiorului acestuia, doar peste câteva minute ne-am şi pomenit cu Grişa radiind de bucurie că, după ani şi ani, ne putem revedea.

În câteva cuvinte i-am spus despre motivul rătăcirii noastre pe acolo, la o oră de noapte, iar el în loc să se îngrijoreze ca şi noi, s-a bucurat foarte mult. Probabil, de faptul că vom fi măcar câteva ore împreună, ca pe timpuri. Apoi s-a grăbit să ne propună fără să-i cerem şi o cameră pe noapte.

În drum spre cantonamentul pentru o noapte promis, Elena a manifestat dorinţa de a trece, dacă se poate, şi pe lângă o fostă biserică. „Biserica de vară…”, a spus ea îngândurată, aproape şoptit. Colegul meu şi pe aceasta a acceptat-o fără să ezite. Şi, scoţând din buzunarul hainei un enorm mănunchi de chei, a mai spus că dacă dorim putem şi intra, fiindcă cheile de la intrare le are la dânsul. Dar mare lucru acolo în interior nu prea aveam ce vedea, ne-a spus el. În afară de întuneric şi mirosurile neplăcute de la preparatele chimice depozitate acolo de sovhozul din preajmă, pe care le foloseşte ca îngrăşăminte agricole.

Intraţi în biserică, Elena a luat lanterna oferită de paznic şi mai întâi de toate, a proiectat lumina pe cei doi pereţi de la intrare, unde am admirat câteva frumoase litere latine pe un fundal murdar, apoi am putut vedea două picturi murale: una a Regelui Mihai şi a doua a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române Nicodim Munteanu. Şi doar în clipa aceea eu am înţeles de ce Elena a manifestat anume această dorinţă… Ea încă din fragedă copilărie cunoştea bine şi această mănăstire… Anume de aici, din acest templu religios, în anul 1944 s-a refugiat în România, la Sinaia, fostul călugăr, consătean, coleg de şcoală şi prieten cu Pan Halippa, acum numit părintele Melhisedec. O persoană enigmatică pentru mine. Ani de-a rândul, pe diferite căi, avea o mare grijă să ne trimită număr de număr, revista literară Secolul XX. O publicaţie de literatură universală şi artă foarte preţioasă şi atât de necesară nouă, îndeosebi pentru mine…

După un timp petrecut în biroul colegului meu, tot depănând amintiri despre studenţia noastră de cândva, Elena, la un moment dat, mi-a dat de înţeles că veni şi timpul să ne retragem pentru odihnă. După câteva minute am şi fost conduşi de amfitrion într-o chilie unde, în cuprinsul fostei mănăstiri, locuia cândva un călugăr. Curată şi foarte comodă. Cu o masă şi două scaune – stil de mobilă veche. Cu un pat deja pregătit pentru odihna noastră. Cameră amenajată şi în stilul zilelor de astăzi, cu portretul obligatoriu al lui Vladimir Lenin pe peretele dintre cele două geamuri.

Elena, probabil mai obosită decât mine, de cum şi-a pus capul pe pernă a şi adormit. Am stins lumina. Era cât pe ce să adorm şi eu. De câteva ori. Dar adevăratul somn nu-mi mai venea. Am hotărât să ies pentru puţin timp în curte. Ca să am bucuria de a asculta foşnetele nopţii de la ţară. Cu atât mai mult în toiul unei ierni înzăpezite. Aşa precum mi se mai întâmpla şi în copilărie.

Dar, ieşind afară, în curte, având în suflet un gust amar de singurătate, am putut auzi doar zgomote. Multe şi diferite zgomote produse şi consumate într-o lumină nu a bucuriei, ci una neplăcută şi chiar pentru început supărătoare, izvorâtă dintr-o multitudine de becuri electrice atârnate la întâmplare oriunde.

Pentru început am avut impresia că m-am pomenit într-un soi de noapte a rătăcirii. Într-o rumoare a unei lumi bolnave. Un soi de magie compusă din mici pauze cu linişte, urmate şi de voci umane venite nu numai din largul curţii, dar şi din interioarele vilelor. De acolo, m-am gândit eu, unde cândva, după anumite reguli ascetice, îşi trăiau viaţa călugării. Iar astăzi oameni cu alienaţie mintală. Chipuri umane mintal înfrigurate – femei şi bărbaţi. O rumoare pe care pentru prima oară o auzeam şi eu. Sunete care se asemănau mai mult cu nişte mesaje, parcă trimise şi cerului, îndepărtatelor stele. Un soi de zgomote pentru mine indescifrabile. Produse şi de persoanele din preajma mea care erau într-o permanentă mişcare. Aceste zgomote erau formate parcă şi din bocete abia auzite. Dar şi din ţipete zgomotoase, scânceli, blesteme, lozinci, răcnete, plânsete, rugi, ordine, gemete, rugăminţi, interminabile monologuri rostite în buiestru, văicăreli, sughiţări cu pauze…

Când m-am uitat să văd în atenţia cui eram, nu am văzut decât mai multe persoane de diferite genuri şi vârste, care erau preocupate doar de ele însele, de mişcările lor.

Se întâmplau clipe când mi se părea că aceste persoane rostesc şi ceva anume pentru mine. Da, da. Doar mie. Unui intrus în acest spaţiu, în această noapte, întâmplător rătăcit printre ele. Cuvinte pe care bănuiam că le mai auzisem undeva, cândva. Poate chiar şi în somn. Un soi de limbă veche. Uitată. Poate ceva asemănător şi cu viitoarele vise din somnul meu care aşa şi nu-mi mai venea.

Înaintând tot mai mult în această curte, totodată încercând să mă separ de cele întâmplate, văzute şi auzite din preajma mea, în memorie îmi veniră versurile poetului spaniol Juan Ramn Jiménez. Aşa, mai mult poate un soi de condiţie psihică a singurătăţii…

„A venit întâi pură,

înveşmântată în inocenţă

cu straie bogate

şi, fără să-mi dau seama, am început s-o urăsc.

A ajuns apoi regină

încărcată de podoabe…

Ce trufie strălucitoare şi deşartă!

Dar iată că a început să se dezbrace

şi eu i-am zâmbit.

A rămas cu tunica inocentă dintâi.

Am crezut din nou în ea.

Şi-a scos tunica şi mi-a apărut nudă…

Ah, pasiunea vieţii mele, poezie

nudă, a mea pentru totdeauna!”

Sau câte ceva din Aleksandr Blok:

„Noi murim cu toţii, dar arta rămâne.”

„Nu iubesc decât arta, copiii şi moartea.”

Şi îmi veni şi mie o idee, un gând, o credinţă poate, un zvon venit din cer, că poezia ar trebui să intereseze sau chiar interesează sufletul în toate timpurile. Trupul, încetul cu încetul, putrezeşte. Iar sufletul este nemuritor, cum au spus spiritele alese.

În continuare, tot mai des ştergându-mă pe la ochi, ca să pot vedea mai clar cele întâmplate la o oră atât de înaintată a nopţii într-un spital de psihiatrie, conştientizam că cele văzute aici se deosebesc radical de cele văzute de mine în alte spitale. Cu altfel de pacienţi, pe care îi tratam şi eu ani de ani, oameni care erau în grija mea ori a colegilor mei.

Înaintând în interiorul curţii, vedeam doar persoane care păreau a fi tot timpul în mişcare, totodată fără să ajungă undeva. Un grupuleţ de femei şi bărbaţi a defilat şi în imediata apropiere de mine, făcând impresia că, intenţionat, nu mă observă. Defilau şi rosteau un fel de lozinci sau poate nişte ordine absolut nemaiauzite de mine.

Mişcarea aceasta uneori mi se părea şi un joc de-a vezi-mă-şi-nu-mă-vedea. Or poate şi un soi de răsucire a sufletelor în aşteptarea izbăvirii de o suferinţă. Atât de mult aşteptată şi dorită de aceşti oameni. Un soi de vociferare uitând. Sau poate nişte aduceri-aminte?

Bărbaţi şi femei de diferite vârste, cu ochi rătăciţi în afara timpului, în afara realităţii imediate, din preajma lor.

Ca om, dar şi ca medic, mă străduiam din răsputeri să văd aceste persoane nu numai ca pe nişte suferinzi, dar pur şi simplu şi ca pe nişte fiinţe umane.

Mi se păru oarecum straniu că în largul acestei curţi nu am observat nici un doctor ori vreo asistentă medicală. Sau măcar un paznic. Unul care să supravegheze suferinzii. Atunci mi-am amintit şi de profesorul Nacu, din studenţie, care ne tot repeta: „Începând cu crepusculul serii şi până la cel al dimineţii, pacienţii noştri se înviorează şi duc un soi de viaţă cu totul aparte decât noi.” Iar după o pauză, privindu-ne mai atent, mai adăuga: „Dacă nu greşesc cumva. Decât noi, cei sănătoşi.”

Tot îndemnat de vocile indescifrabile, mi-am dat seama că am făcut înconjurul mai multor vile. Dar şi al celor două biserici. Până când m-am pomenit lângă poartă. Ştiam sigur că era încuiată. Nu numai noaptea, dar şi ziua. Aici, femei şi bărbaţi apropiindu-se, încet-încetişor, parcă şi emoţionaţi, loveau de câteva ori cu pumnii în metalul porţii. Dar nu aşteptau să le vină şi un răspuns. Tot atunci ei se întorceau. Şi plecau. Cedându-le locul pentru aceleaşi bătăi în poartă altora. Peste un timp, am observat că aceleaşi persoane veneau şi din nou repetau aceleaşi acţiuni…

„Bat în poartă nu ca să li se răspundă. Sau să li se permită o ieşire. Bat şi ei, aşa, măcar nopţile, în uşa altei lumi, de care au fost separaţi. De cele mai multe ori fără voia lor. Poate cu intenţia de a le comunica mesaje celora de dincolo. Celora rămaşi acolo, în jungla vieţii. Mesaje că şi ei sunt vii. Există. Dar într-o altă lume. Una a lor.” Avu-i impresia că aceste gânduri mi le şopti cineva în spatele meu, cu o voce parcă de nicăieri.

Nu m-am întors să văd dacă era cineva. Şi ceea ce auzisem era spus pentru mine. M-am gândit că nu ar trebui să fac acest lucru. Aş putea să sperii pe posesorul şoaptelor. Ş-apoi, poate mai pot auzi încă ceva, din cele ce eu nu ştiu. Despre viaţa nocturnă a acestor fiinţe umane.

Peste un timp aşa se şi întâmplă. Fiindcă o altă voce parcă şi mai înfundată spuse: „Să nu vă pară prea categorică expresia noastră – jungla vieţii. În alte timpuri se mai spunea şi pustiul vieţii. Sunt şi noţiuni religioase, folosite cândva şi de călugării acestei foste mănăstiri.”

La un moment dat, mişcarea nocturnă a mulţimii de oameni încetini brusc. Apoi chiar se opri. Motivul probabil era, precum am văzut şi eu, apariţia mai evidentă a trei bărbaţi din mulţime. Doi dintre care, după ce s-au lipit cu spatele de poartă, l-au ajutat pe al treilea să se urce pe umerii lor. Acela îşi drese vocea. Îşi scoase de pe cap şapca şi îşi întinse mâna. Un soi de „tot înainte” cunoscut de toată lumea. Vrea să imite un orator de la mitinguri, m-am gândit eu. Rostea un monolog tot păsăresc, desigur neînţeles nu numai de mine, dar şi de acei care imitau pe ascultătorii. Iar când se opri, probabil terminând ceea ce dorea să spună ascultătorilor, straniu lucru, nimeni nu l-a aplaudat. Toată lumea părea îngândurată, parcă mai mult preocupată de cele auzite din spusele oratorului. Nu se clinti nimenea din loc.

Oratorul iar îşi începu monologul, cuvântarea. De data aceasta cu şi mai mare patos. Mai urmă o pauză. Tot cu o tăcere absolută. Şi anume în acest moment, fără să-mi dau bine seama ce se întâmpla acolo, aşa, mai mult pentru a mă implica, am bătut rar de trei ori din palme. Spre mirarea mea, după aceste câteva aplauze rare a urmat ceva cu totul neaşteptat pentru mine. Cei doi, în mare grabă l-au ajutat pe al treilea să coboare de pe spatele lor şi împreună, ţinându-se unul pe altul de mâini, au rupt-o la fugă spre una din vile. Iar publicul ascultător, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi-a reluat mişcarea spre poartă şi bătăile în metalul acesteia.

Eram oarecum tulburat, căci, fiind un intrus, m-am implicat nitam-nisam şi am bătut din palme … Ceea ce în nici un caz nu trebuia să o fac. Nu-mi rămânea altceva decât să-mi reiau drumul aiurea printre aceste atât de neînţelese de mine la acel moment fiinţe umane.

După un timp mi-am dat seama că eram lângă uşa „bisericii de vară”, precum o numise Elena.

Mi-am amintit şi de dorinţa ei de a intra neapărat, la o oră de noapte, în interiorul prost mirositor al acestei biserici părăsite.

Îmi trecură prin memorie şi spusele ei precum că părintele Melhisedec (Putină) anume din această mănăstire fusese refugiat în anul 1944 la mănăstirea Sinaia din România. Tot de la Elena ştiam că această persoană era născută în satul Cubolta, nu departe de Bălţi. Ca şi renumitul, înainte de război, publicist şi om politic Pan Halippa…

Undeva departe, la orizont, se făcură văzute şi primele semne ale crepusculului matinal, în aceeaşi clipă când de mine, în mare grabă, se apropie cineva. Era o femeie într-atât de înfofolită, încât abia i-am putut vedea faţa. M-a apucat de braţ şi respirând des şi greu mi-a spus: „V-am recunoscut din prima clipă… Când aţi intrat cu soţia şi cu doctorul Bazarnâi în curte… Ştiu cine sunteţi… Doctor… Chirurg… Vă mulţumesc încă o dată din suflet pentru binele pe care l-aţi făcut copilului meu. L-aţi scos din gura morţii şi l-aţi pus pe picioare… Toată noaptea am pândit ocazia de a vă preveni… aşa… ca să nu ne audă nimeni… Să nu împărtăşiţi cuiva ceea ce aţi văzut aici… în noaptea asta. Că aici printre bolnavi mai există şi unii sănătoşi… Mult mai sănătoşi decât cei sănătoşi. Dar… vă caută şi soţia. Iată… vă strigă…”

Am auzit-o şi pe Elena. Am şi văzut-o. I-am făcut un semn că sunt în curte, nu prea departe de ea. Dar concomitent îmi stăruia în urechi încă o voce: „Doar din mila Domnului pot fi sănătos. Un simplu om numit doctor nu mă poate însănătoşi. De ce mă ţin închis aici? Într-o fostă mănăstire, astăzi casă de nebuni?…”

Dimineaţa, la despărţire, i-am mulţumit colegului pentru ospitalitate. Iar printre altele l-am mai întrebat, dacă a avut vreun caz de evadare a vreunui pacient din acest spital. Mi-a spus că nu numai că nu a evadat nimenea niciodată, dar că are probleme cu externările. Nimeni dintre aceşti bolnavi nu doreşte să părăsească de bună voie spitalul.

Şi l-am mai întrebat dacă îşi aminteşte de timpurile pe când eram în anul cinci la facultate, la practica de la spitalul de psihiatrie de la Costiujeni… Cum într-un apus frumos de soare am cunoscut un pacient, de profesie scriitor… Pe nume Ion Vasilenco. Care scrisese şi publicase în Cultura Moldovei din anul 1963 un eseu despre Constantin Stere. În care se pronunţase pentru reabilitarea acestuia şi editarea operei lui. Iar ca rezultat acel scriitor, sărmanul, s-a ales de la stăpânire cu o condamnare publică şi… o internare obligatorie în spitalul de psihiatrie. Aşa… pentru un tratament mai special.

Colegul şi prietenul meu Grişa Bazarnâi nu numai că nu uitase întâmplarea, dar şi-a mai amintit şi despre faptul cum acel mare cărturar şi scriitor pe durata zilelor tratamentului ne-a vorbit şi nouă, curioşilor studenţi ai altei instituţii de învăţământ, despre clasicii noştri Eminescu, Hasdeu, Negruzzi, Bălcescu, Conachi, Slavici, Delavrancea, Mateevici ş.a.

Abia în drum spre casă mi-am dat seama că ambii, şi eu şi Elena, eram prea obosiţi după lunga şi greaua călătorie… O călătorie nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Iar eu mi-am mai amintit cum în copilărie bunica pe linia mamei – Aculina – ne tot spunea nouă, nepoţilor, când o vizitam, că şi aici pe pământ fiecare om poate avea un rai al lui. Dar el trebuie să-l caute, să-l tot caute până să-l găsească.

Şi despre mătuşa Iustina mi-am amintit – una din cele nouă surori ale lui taică-meu. Cum de fiecare dată când o vizitam scotea tocmai din fundul lăzii o fotografie a regelui Mihai şi ne-o arăta, tot spunându-ne: „Ia uitaţi-vă ce rege frumos avem… am avut…”

Intellectus… Experienţa generaţiilor precedente de intelectuali… Ştiinţa… Arta… Cultura în general, această totalitate a valorilor materiale şi spirituale create de omenire, inclusiv de oamenii acestor meleaguri… Cea mai de preţ avere a fiecărui neam, fenomene ce ne pot da strălucire vieţii noastre, fericirii noastre.

Înţelepciunea, care pe parcursul istoriei, de fiecare dată, la un moment dat, intervine şi salvează lumea de la o pieire definitivă. Cartea. Cărţile. Nu toate. Cărţile noi, mai vechi şi foarte vechi ale generaţiilor de scriitori, care s-au perindat pe parcursul istoriei, unde putem găsi şi idei care abat omul, oamenii de a porni împotriva propriei fiinţe. Sau pagini unde nu se încurajează, nu sporesc răul în lume.

Cărţi unde putem citi despre sângele şi căldura vieţii, care pot opri bestialitatea omenească. Despre stricăciunea care a venit în lume prin pofte. Lumea asta care devine din ce în ce mai complicată şi criminală… Sau despre artist ca un adorator al vieţii. Ca un plus de ură. Despre animalul sălbatic care se ascunde în om.

Ce ar trebui să moştenească un om din moşi-strămoşi… Ce ar trebui să lase omul ca moştenire celor care vor mai veni după…

Tradiţiile intelectuale ale oamenilor atât de chinuitor formate la această răscruce de neamuri şi pe acest pământ. Codul lor genetic, periodic, din ce în ce mai îmbunătăţit şi transmis din generaţie în generaţie, care poate deveni şi mai puternic. Cod format în ani şi ani, unii foarte grei. Al micilor şi al mai marilor proprietari de pământuri. Gospodari din moşi-strămoşi cu averi frumoase, exemple şi pentru alţi gospodari de aici şi celor veniţi de aiurea.

Şcoli, licee, universităţi, biserici şi mănăstiri – rădăcini spirituale ale vieţii noastre. Un copil al unui plugar născut într-un cătun, încă neştiutor de carte, poate pentru prima oară descoperi frumosul, dar şi magia artelor: cuvântul rostit, muzica, pictura, arhitectura, acolo, în codrul de cândva de la Tabăra, Curchi…

Preoţi din familii de preoţi. Pedagogi din familii de pedagogi. Doctori din familii de alţi doctori… Oameni de creaţie. Unii cu studii şi în alte ţări ceva mai civilizate, cu mai mari şi mai vechi tradiţii în domenii.

Oameni, cu părere de rău atât de puţini în orice generaţie şi aici printre noi, dintre acei care poate măcar din când în când se întreabă dacă sunt şi ei buni de ceva. Măcar atât cât înaintaşii lor. Bineînţeles, nu neapărat dintre acei cu aşchie divină care ating desăvârşirea în profesia aleasă.

Şi prezentul… Ceea ce am văzut eu cu Elena şi în această călătorie, şi în aceste zile. Doar nişte urme, nişte semne parcă special şi de destin lăsate nouă ca o amintire a vieţii întrerupte a oamenilor de cândva… Oameni născuţi tot aici, şi ei cu aceeaşi energie telurică în fiinţa lor ca şi noi. Oameni de nu prea mult timp fugiţi de groaza celor întâmplate în miezul secolului pe care îl trăim. Alţii ucişi în război sau morţi de foamea de după acel război. Săpând prea adânc şi în noi, cei rămaşi în viaţă din întâmplare. Sau deportaţi de noua putere în Siberia. Duşi cu forţa la nişte munci în taigale sau în mine subterane. Până la o cădere în adânc, în mizerie, umilinţă şi boală. Munci necunoscute de dânşii, nici de moşii şi strămoşii lor. Munci istovitoare până la alungarea umanităţii din om. Familii întregi, copii, tineri şi bătrâni, care au cunoscut nefericirea. Exil pentru câteva generaţii. Martori care au văzut omoruri, sânge. Prea mult sânge, o violenţă neîndurătoare. Închisori… Lagăre… În numele a ce? Al cărui adevăr??? Oare de ce până şi cerul a fost atât de neîndurător cu oamenii acestor meleaguri… Din ce lume o fi venit acei oamenii peste noi, care nu mai cred în păcat. Persoanele căutate şi exterminate, oriunde s-ar afla, erau numite duşmani ai poporului. Ai poporului din care făceau şi ei parte. Născuţi din acest popor, crescuţi şi educaţi tot în sânul lui. Fiind până la acel moment al catastrofei umane fruntea acestuia. Oameni cu o bogată experienţă a vieţii, anexată şi la studiile pe care cu mare trudă şi sârguinţă le dobândise. Oameni cu un cod genetic, ştiinţific vorbind, format şi moştenit de la moşii şi strămoşii lor. Oameni cu o bogăţie psihică şi mentală de nesecat. Oameni fără norocul de a transmite această preţioasă avere altor generaţii, adică nouă.

În viaţă, după acel calvar pe aceste meleaguri, a rămas doar (vorba din străbuni) pleava-plevuşca poporului, înarmaţi doar cu tăcerea – o strategie de supravieţuire. Ca şi în alte timpuri pe parcursul istoriei, pleava poporului a fost doritoare, firesc, de a supravieţui, pentru o altă continuitate a vieţii umane. Poate şi pradă viselor despre un viitor, altul, o continuitate a neamului acestor meleaguri. Oameni, la un moment dat, cu o unică avere – doar cu braţele şi priceperea lor de a munci, care şi aceştia îşi vor trăi în continuare viaţa mirosind a sânge. Un soi de a trăi un „adevăr crud al nenorocului de a fi om” printre alţi oameni.

Şi fericiţi copiii din acele timpuri, care au mai avut şi pe ici-colea măcar câte un învăţător, cu ceva carte până la război, care îi îndemnau să studieze, să obţină anumite profesii şi meserii. În rest, ceilalţi învăţători, sub a căror oblăduire îşi făceau studiile începătoare, erau tineri şi ei, cu câteva clase terminate în plin război, după care abia dacă ştiau tabla înmulţirii sau să scrie şi să citească literele chirilice.

Binecuvântată fie profesia de doctor! Poate cea mai veche, mai grea şi mai obositoare, precum sufleteşte, aşa şi trupeşte. Pe care eu mi-am ales-o, dar şi părinţii mei m-au îndemnat s-o studiez şi s-o practic.

Doctorul, în practica căruia la orice oră de zi ori de noapte are în faţă doar Omul. Care suferă şi caută ajutorul lui. Fie el, acel Om, împărat sau bufon, stăpân sau rob, bogat sau sărac, bun sau rău, prieten sau duşman, doctorul vede în el doar Omul care suferă şi îl ajută pe oricine fără de nici o excepţie, fiindcă el doctorul a mai fost învăţat să creadă în inima omenească, că doar acolo există adâncite rădăcinile marilor adevăruri primare precum durerea, mândria omenească, dar şi onoarea.

Ajunşi acasă, după vreo două ore de odihnă, am ascultat la radio muzică de Igor Stravinski (Petruşka). Apoi, cu o inimă pustie, clipă de clipă, în tăcere, am mai urmărit şi o îndelungată coborâre strălucitoare a soarelui.

Un doctor zi de zi trăieşte viaţa printre suferinzi (sunt cazuri – şi printre muribunzi), şi ca om el nu are posibilitatea să-şi exercite chemarea (vocaţia) de a fi şi el fericit ca alţi oameni, chiar dacă şi este înzestrat cu această trăire intensă a bucuriei, cu clipe, aceste stări de mulţumire sufletească deplină.

* * *

Din paginile pe care le-am citit în aşternut, mi-a furat sănătatea somnului o replică scrisă de I.L. Caragiale: „Suntem cum am fost şi teamă mi-e ca nu cumva tot aşa să şi rămânem.” Oricum, cineva a mai spus: „Viaţa este o comedie pentru cel care gândeşte şi o tragedie pentru cel care o simte.” „Lumea întreagă este sub stăpânirea Celui Rău.” (Ioan 5:19)

Iar eu aş mai îndrăzni să adaug că omului nu-i stă bine să vadă numai cum arată lumea în ochii lui, dar poate e mai important pentru dânsul cum arată şi el în ochii acestei lumi.

* * *

Scriitorul englez George Orwell, în romanul său Ferma animalelor, scrie că „mulţi oameni nu se simt bine într-o ţară străină, decât dispreţuindu-i pe băştinaşi.”

* * *

M-am obişnuit să nu judec semenii. Nici pe cei buni, dar nici pe cei răi. Această trăsătură s-a datorat şi formaţiei mele de medic.

* * *

Cel mai preţios dar moştenit de noi sunt instinctele. Trebuie să le ascultăm, să avem încredere în instincte. Dar orice om, încă de mic copil trebuie să ştie că pe baza instinctelor mai are de însuşit şi alte dominante ale caracterului: nobleţea, naturaleţea (firescul), demnitatea, virtutea (înţelepciunea, curajul, cumpătarea, dragostea).

* * *

Cu cât mai mult îi citesc pe marii scriitori, cu atât mai mult învăţ că un scriitor, indiferent de genul literar pe care-l practică, trebuie să intre cât mai adânc în cuvinte, dar şi cât mai des. Fiindcă nu cuvintele sunt importante, ci înţelesul lor. Un scriitor trebuie să aibă o bucurie înnăscută a cuvintelor.Chiar şi dacă ar folosi şi nişte cuvinte care i-ar arde până şi buzele. Am eu oare acea bucurie?

Un scriitor trebuie să scrie despre seminţia omenească, ce a acumulat ea bun, omenesc, pe parcursul istoriei până astăzi, când acest scriitor trăieşte şi ce poate bucura, despre bunătatea semenilor printre care îşi duce şi el viaţa într-o pace şi într-o bunăstare civilizată, fără revoluţii şi războaie. Despre experienţa dobândită şi de acest scriitor, despre meditaţiile lui.

Nu o singură dată, încă din copilărie şi tinereţe, am observat cum omul nostru, moldoveanul, tânăr şi bătrân, fără să se uite, vigilent ca de obicei în astfel de situaţii, în stânga şi în dreapta, înăbuşă în sine, cât poate mai adânc, sentimente extrem de periculoase precum ura şi răzbunarea.

Iar un moş de-al meu, ajuns la inocenţa omului bătrân, într-o astfel de situaţie mi-a spus: „Cel de Sus, ne spune prin Cărţile Sfinte că a te răzbuna şi a urî sunt mari păcate, care pot duce omul la pieire…”

Iar alt ţăran, şi mai în vârstă decât moşul meu, după o pauză, a mai adăugat: „Şi aici Dumnezeu a avut grijă de noi, moldovenii, o boaghe de oameni… O aşchie din alte popoare creştine… Că, de altfel, dispăream mai demult ca fiinţe omeneşti. Numai cine nu a dat buzna peste noi… Şi tătarii, şi turcii, şi ruşii, şi nemţii… Popoare mari, puternice şi bine organizate…”

Şi moşul a reluat: „Lumea e plină de oameni care n-au făcut niciodată nimic, pentru că n-au ştiut să-şi ducă nicio treabă la capăt. Au ştiut doar să-i omoare pe alţii în războaie şi să le ia pe degeaba tot ce au agonisit.”

* * *

Ţăranii noştri din vremuri străvechi sunt oameni care trudesc până la moarte în măruntaiele pământului. Îşi duc viaţa de mici copii printre bulgării de pământ.

* * *

Se întâmplă că am clipe războinice în viaţa mea cu propriile mele instincte.

* * *

Nu numai în oraş, dar şi la ţară descopăr din ce în ce existenţa a tot mai mulţi şi mai mulţi oameni condamnaţi la băutura alcoolului. De altfel, şi diferite soiuri de băutură contrafăcută sau, cum i se mai spune – poşircă. Un soi de băutură slabă şi de proastă calitate.

În copilărie, îmi amintesc bine, se bea doar un vin natural făcut de fiecare gospodar. Şi foarte rar, o votcă. Aproape niciodată, coniac. Sau bere.

Vin consumau cei maturi, de la caz la caz: când păşea pragul casei un oaspete drag, la o nuntă, la un botez, la o cumătrie…

Pe taică-meu, de profesie vinificator, nu l-am văzut nici măcar o singură dată în stare de ebrietate.

Lupta vieţii devine din ce în ce mai grea.

* * *

Spre deosebire de bolnavii mei, dar şi de alţi oameni, eu ştiu să fiu bolnav cu discreţie.

* * *

Curajul fiecărui începător în cultură şi artă se bazează pe curajul, credinţa şi faptele predecesorilor…

Reproduc în acest caiet câteva rânduri dintr-o nuvelă semnată de un scriitor francez: „Nu aveau dreptate, el iubea pictura, o iubea pe Louise, copiii, pe Rateau, pe încă vreo câţiva prieteni şi nutrea o mare simpatie pentru toată lumea. Dar viaţa e scurtă, timpul zboară ca vântul, iar energia lui Jonas avea şi ea o margine. Era greu să pictezi lumea şi oamenii şi, în acelaşi timp, să trăieşti în mijlocul lor. Nu putea nici măcar să se plângă sau să explice cuiva toate acestea, căci se pomenea bătut pe umăr: „Socoteşte-te fericit! Gloria se plăteşte!”

Am eu idealuri printre predecesori pe care m-aş putea baza? Mai presus de orice să prefer luciditatea, claritatea şi, bineînţeles, adevărul.

* * *

La poetul francez Charles Fountain – promotor al ideii iubirii ideale, de sorginte neoplatonică, citesc: „Nici o pace cu cei răi!” Dar atunci cum am fi ştiut noi despre bine, bunătate, bineţe, oameni buni? Cum ar şti omul că în interiorul sufletului sunt atâtea rezerve nebănuite de bine? Mă întreb eu, nu pentru prima oară.

De la părinţii mei am învăţat să mă strădui din răsputeri, să nu mă supere răutatea oamenilor. Să mă bucure mult bunătatea lor.

* * *

„De legile iubirii nimeni şi niciodată nu s-a putut salva.”

„Sentimentul este dorinţa şi dorinţa este iubire.”

Doar să iubeşti pentru a fi fericit încă nu este suficient, cred eu… De ani de zile printre colegii mei medici am şi persoane care din răsputeri încearcă să devină şi savanţi, să facă şi ştiinţă. Tot mai mult mă conving că nu ar trebui să mă iau şi eu după aceştia… Deşi au fost cazuri când şi mie mi s-a propus, mai ales că aceste propuneri le-am avut de la unii din foştii mei profesori: N. Ţăbârnă, N. Testemiţanu, Z. Gorbuşina

Ştiinţa care mă atrage pe mine este de altă natură. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu alte gânduri. Am alte idei. Alte nuanţe în scopuri. Alte speranţe. Altfel văd cerul, când ies dimineaţa din casă… Sunt acelaşi şi totodată altul, învăţând…

Mereu altceva voi memoriza pentru viitor… Dar nici de nemurire nu sunt fulgerat. Va rămâne şi aceea ce poate voi fixa pe albul hârtiei până şi în tăcerile nopţii – o mărturie a vieţii mele, aşa cum am perceput-o la momentul dat, cum am înţeles-o, cum o înţeleg, cum am simţit-o, cum o simt…

Şi în niciun caz pentru a mă da huţa în leagănul gloriei pământeşti, care ştiu bine că este atât de repede trecătoare.

Andrei BURAC