Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUES / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
(Consemnare: Tamara GORINCIOI)
La sfat cu un Moromete de la Andruşul de Sus

LA SFAT CU UN MOROMETE 
DE LA ANDRUŞUL DE SUS

Nicolae Todosă, ca un ţăran ce este, extrage din tot ce face bucuria de a descoperi şi a descifra glasul pământului. Deşi e un intelectual, este prin excepţie şi un ţăran de viţă veche, ţăranul total care se simte legat prin rădăcini adânci de pământul strămoşilor. Venit parcă din Moromeţii lui Marin Preda, pentru el pământul are alte conotaţii în afară de lupta pentru supravieţuire, satul lui de baştină, Andruşul de Sus, fiind începutul tuturor începuturilor, o scenă vie care se transformă într-un imago mundi.

Considerându-se, înainte de toate un plugar, deşi este absolvent al Tehnicumului de Mecanizare din Hânceşti şi al Universităţii Agrare din Chişinău, deputat în primul Parlament al R. Moldova, autor al volumelor de poezie şi schiţe Valea Dragă, Nicolae Todosă, este, cum avea să-l caracterizeze într-un eseu Mihail Gheorghe Cibotaru, „omul care ne ştie şi lacrima, şi nesomnul, şi durerea. E un bărbat vrednic cu faţa ca glia, aspră şi blândă, cu cugetul şi voinţa neclintite, ca stejarul”.

Acest crez persistă şi în poezia-testament Eu sunt plugar din volumul Valea Dragă – vale-n şuşumele, apărut în 2012… „În osul meu nu caut os domnesc, / nici de boier, / Sunt din acei ce pâinea cresc / Eu sunt plugar şi sunt creştin / Cu gând la Domnul pâinea cresc, / Că-aşa mi-i neamul, neamul meu, / Pe-ntreg Pământul Românesc.”

„Nicolae Todosă de la Andruşul de Sus, Cahul, scrie parcă ar ara. Ca şi cum n-ar ţine în mână pixul, ci coarnele plugului. Parcă răstoarnă brazde, atunci când aşterne rândurile pe file”, afirmă vizavi de volumul de versuri Valea Dragă… poetul Nicolae Dabija.

O altă mare pasiune a sa sunt poemele scrise în piatră – este ctitorul unor bijuterii de bisericuţe de la Chircani şi Cucoara, construite în stil medieval, născute iniţial în inima şi imaginaţia sa, iar apoi zidite în cerul albastru şi imens al sudului Basarabiei. Neîndoios, Nicolae Todosă ar putea fi lesne prototipul unui roman despre condiţia emblematică a ţăranului, a fermierului nostru de la ţară. Or, având o ţărişoară agrară, tot el, Măria Sa Ţăranul, ne-ar putea readuce pe linia de plutire.

* * *

– Dle Nicolae Todosă, de unde veniţi? De unde vi se trag rădăcinile?

– Cred că nu vin de nicăieri. Când mă gândesc la buneii mei îmi pare că suntem aici de când Dumnezeu a făcut lumea. Din lutul acestui pământ. Domnul a avut grijă să dea har şi frumuseţe acestor locuri. Iar omul, pământeanul, se trage la pământ, seamănă cu pământul, se întoarce la pământ şi iar se naşte din acelaşi pământ.

– Vă consideraţi ţăran, plugar, dar faceţi şi poezie?

– Da, înainte de toate mă consider ţăran de la coarnele plugului. Sunt plugar, deşi mi-a plăcut dintotdeauna cuvântul, literatura. Poezioara aceasta am scris-o lucrând la pământ. Aş fi putut ajunge şi la capitală, sunt inginer, Dar totuşi, mi-a fost predestinat să rămân aici, la ţară, să continui tradiţia strămoşilor mei. Am trăit în ograda tatei, aici m-am născut şi am rămas să trăiesc lângă mama, în casa părintească. Sunt bucuros că şi nepoţii mei s-au născut în ograda bunicilor lor, lângă Valea Dragă.

– Apropo, Valea Dragă se pare că e ca un personaj viu, ea purtând şi numele volumului de poezii şi schiţe…

– E valea copilăriei mele. Acum, cu părere de rău, nu mai este… Au distrus-o sovieticii. Acolo era moşia bunicului meu. Îmi amintesc cu nostalgie, dar şi cu mult drag cum în copilărie bunicul Toader îmi punea trăistuţa în spate, mă lua de mânuţă, mă aducea în Valea Dragă şi îmi dădea cireşe. În volumul de schiţe am o povestioară intitulată chiar aşa: Trei viişoare, trei vii pe cale le avea bunelul. Acum nici cele vii, nici Valea Dragă nu mai sunt. Am întrebat-o odată pe bunica de ce se numeşte astfel. Mi-a zis că încă pe vremea turcilor tot aşa se numea, că e Valea Dragă dintotdeauna. Ca să vezi, turcii nu au distrus-o, au venit alţii mai osmani ca turcii şi au şters-o de pe faţa pământului. L-au ucis pe bunelul, i-au luat viile.

– Ce s-a întâmplat?

– În 1947, bunicul nimerise pe lista neagră, pentru că era gospodar. Atunci el a plecat de acasă, umblând fugar ca să nu moară în Siberia. Avea 70 de ani. Într-o iarnă a plecat şi nu s-a mai întors înapoi. Bunica Mărica, la care ţinea foarte mult, a rămas singură. Ea nici o dată nu i-a spus tu, i se adresa Toader matale. Şi atunci, când bunicul a plecat de acasă, urmărit de autorităţi, pentru a scăpa de deportări, bunica i-a zis: „Toader matale, unde te duci, ai 70 de ani, eşti în vârstă, să nu cazi pe undeva.”

I-a promis că se va întoarce, dar nu s-a mai întors. Tatăl meu, Ion, era primul fecior al lui bunelu’ şi eu primul nepot. Bunelul nu a avut studii, carte, dar avea acea înţelepciune nativă pe care o are ţăranul nostru. Această înţelepciune era însoţită de credinţă şi suflet în tot ce făceau. Tatăl a venit calic de la război, iar pentru că bunelul era considerat „culac”, ni s-a luat toată pâinea şi tot ce mai aveam. A murit de foame. Avea doar 37 de ani. Poate că astfel a scăpat de chin. Pe atunci aveam 11 ani. A fost un noroc al nostru că am supravieţuit. Foamea este probabil cea mai mare caznă. Chiar şi acum, peste ani, în vis, nu pot să scap de durerea foamei… Eram supăraţi pe tata că el a murit şi ne-a lăsat să ne chinuim. Dar mama a fost o femeie vrednică şi puternică. De la ea am învăţat ce este corectitudinea, omenia, disciplina, curajul, demnitatea. Eu, ca primul copil, am fost şi primul învăţat cu munca începând de la păscutul bobocilor până la munci mai bărbăteşti. Mama Sofia este şi va fi pentru noi un model de viaţă, de cuminţenie, în primul rând.

– De unde aveţi acest simţ al românismului, al dragostei de neam?

– Sunt născut din acest neam, aşa cum am mai spus, sunt ţăran şi nu-mi caut rădăcini alese. Îmi pare exagerat când unii se bat cu pumnul în piept că ar proveni dintr-un neam nobil, din răzeşi, de la Ştefan cel Mare. Eu sunt copil al neamului nostru şi pentru mine e foarte mult spus. Toţi suntem copiii acestui neam şi trebuie să ne distingem prin ţinută, prin acţiuni că suntem nobili, nu prin fudulie… Bunicul meu Toader avea şase hectare de pământ, care aveau hat drept în Prut. Două le-a moştenit tata, două un frate de al lui şi două şi le-a lăsat lui. Ţin minte pe când eram copil mergeam şi mă bălăceam în apa Prutului. Când a venit hoarda, s-a pus sârmă ghimpată, dar nu au putut să o tragă prin sufletele noastre. Ei ne-au adus durere, dar nu au reuşit să ne despartă. Sufletul nu poate fi supus, deportat sau arestat. Apa Prutului nu se poate despărţi în două. Prutul are două maluri care au unit şi unesc fraţii.

– Cum v-aţi apropiat de literatură?

– Acasă, în biblioteca mea, pe lângă literatură română clasică şi universală, am adunat toate cărţile de debut ale scriitorilor noştri autohtoni: Nicolae Dabija, Leonida Lari, Iulian Filip; aveam, desigur, şi cărţile unor maeştri ca Grigore Vieru şi Ion Druţă. Fratele meu Petru (actualmente vicerector la Universitatea Tehnică din Chişinău – n.n.) îşi făcea doctorantura la Moscova, de unde îmi aducea cărţi în limba română. El mi-a făcut pe atunci un cadou rar şi fără de preţ – Dicţionarul limbii române contemporane. Noi, cei rămaşi la ţară, eram ataşaţi de lectură, de carte, ca să putem supravieţui. Astfel, opuneam rezistenţă faţă de regim. În faţa cuvântului trebuie să fii cinstit ca în faţa pâinii…

Un model de scriitor şi de moralitate, dragoste de neam a fost şi mai este, cred eu, Ion Druţă. El ne-a chemat să fim împreună, să ne cunoaştem rădăcinile, să nu ne uităm tradiţiile. Prin piesele sale Casa Mare, Păsările tinereţii noastre, Clopotniţa, prin romanele sale Frunze de dor, Povara bunătăţii noastre, Biserica Albă, ne-am unit în jurul cuvântului lui. Am fost la toate spectacolele după piesele lui Ion Druţă. La premiera spectacolului Clopotniţa de la Teatrul „Luceafărul”, aveam bilet în primul rând. Mi-a făcut rost un prieten regizor de la Cahul. Vroiam să-l văd pe Druţă, ce face în momentele culminante când eu plâng… L-am surprins în momentul când toată sala plângea, am văzut cum a ridicat uşor mâna şi-şi ştergea lacrimile… Dar nu a ridicat-o oricum, dar aşa cum o ridica bunelul, atunci când ţinea coasa în mână. Un alt scriitor care a făcut o adevărată revoluţie în gândirea generaţiei mele a fost Cinghiz Aitmatov, cu romanul O zi mai lungă decât veacul. Am citit acest roman interzis de la un cunoscut de la raikom. Era publicat în revista Novîi mir. Legenda mancurtului, care făcea aluzie la genocidul cultural la care au fost supuse popoarele din URRS, a prins repede şi ne-a dat de gândit şi nouă, moldovenilor, care ne-am pomenit dezrădăcinaţi, mancurtizaţi. Am prins dragostea de literatura română şi datorită unui prieten de al meu, care făcuse liceul la români. Acesta, fiind licean, a ocupat un loc de frunte la un concurs de literatură, câştigând o valoroasă bibliotecă. Când au venit sovieticii, o ţinea ascunsă în pod. Câştigându-i încrederea, mi-a dat să citesc cărţi de acolo şi astfel să-i pot descoperi pe Alecsandri, Eminescu, Arghezi, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu. Ulterior, a început să-mi aducă literatură română fratele de la Moscova. Dar de unde nu am adus eu cărţi româneşti – de la Kiev, Cernăuţi, Lvov, Odesa…

– Acasă, în Andruşul de Sus, aţi găzduit mai multe personalităţi. Cum l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru?

– L-am întâlnit prima oară la facultate, pe când eram student, la un recital de poezie. Eram tineri amândoi. E un poet pe care îl citeşti uşor, ca pe o apă cristalină, pentru că a scris cu suflet şi durere de neam. A fost ca nimeni altul al nostru, a cântat ca nimeni altul mai frumos mama, verbul, plaiul. L-am cunoscut şi din Literatura şi arta, la care eram abonat. În acel an, 2000, împlineam 70 de ani. Curăţam la vie. Şi atunci mi-a venit ideea. În februarie Grigore Vieru, la fel, împlinea un jubileu, eu – în septembrie. Ştiam că nu a fost încă la Cahul şi atunci mi-a venit ideea să-l aduc la Universitatea din Cahul, la o întâlnire cu cititorii. Până la urmă mi-a reuşit, am avut sprijinul rectorului, al altor patrioţi din Mişcarea de eliberare naţională, îndeosebi al dlui Mihail Gheorghe Cibotaru, alt scriitor de frunte de la noi, prieten bun cu poetul.

La Cahul, Grigore Vieru a venit însoţit de Mihai Cimpoi, Andrei Strâmbeanu şi de cântăreţii de muzică populară Mihai Ciobanu şi Gheorghe Gherghelaş. A fost o întâlnire emoţionantă, o adevărată sărbătoare de suflet. La masa festivă de la un restaurant, când în sală s-a aflat că e prezent Grigore Vieru, ni s-au alăturat cu toţii la sărbătoare, s-au cântat melodii pe versurile sale, între care minunatul cântec Casa părintească nu se vinde. Atunci Gr. Vieru a spus ceva deosebit, afirmând că sufletul neamului din Basarabia e la sud, fapt ce ne-a încălzit inimile, ne-a înaripat.

A doua întâlnire cu Grigore Vieru a avut loc la aniversarea a 90-a de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, la o slujbă din Biserica de la Chircani, oficiată de un sobor de preoţi de la Mitropolia Basarabiei. A venit însoţit de un alt mare poet al neamului nostru, Nicolae Dabija. Biserica era plină de copii. A fost un moment foarte frumos şi emoţionant. Când poeţii au început să citească versuri, copiii din clasele mici i-au rugat să le declame şi să le cânte ei versurile ştiute pe dinafară.

– Sunteţi ctitorul bisericii din Chircani?

– Da. La construirea Bisericii „Sf. Ilie” din Chircani am lucrat vreo 12 ani, după pensionare fiind timp de şase ani şi zidar, cu un salariu de 300 de lei. Pe atunci eram preşedintele gospodăriei ţărăneşti din localitate. E un sat sărăcuţ, dar cu oameni cu suflet mare. La început, mi-am asumat cheltuielile pentru proiectare, iar mai apoi, au contribuit cu toţii, cei din partea locului. Multe lucruri frumoase am văzut în viaţă, dar elanul, unirea oamenilor, aşa ca la construcţia unei biserici, nu cred că există ceva similar. Cu certitudine, este un loc dumnezeiesc. Oamenii de aici sunt deosebiţi. Am fost în multe ţări, am văzut sute de biserici şi mănăstiri. În România am fost mai târziu. Am fost în America, în Turcia, Germania, Bulgaria, Grecia, Italia, am văzut biserici mari şi maiestuoase, dar ele nu au nimic din frumuseţea şi farmecul celor româneşti. Locuri mai frumoase şi mănăstiri ca nişte bijuterii ca peste Prut nu ai să găseşti nicăieri în lume. Ele ne reprezintă ca suflet şi neam. Peste tot unde am fost am cules câte ceva şi astfel am plăsmuit proiectul bisericii din sat. De altfel, e o biserică ce o înălţasem în mine, o purtam în suflet şi vroiam să o transpun în realitate în sat la mine. Înainte de a începe construcţia, am fost la Iaşi, unde se află bisericuţa „Sf. Nicolae”. Aveam deja schiţa lăcaşului, dar trebuia să coordonez măsurile. Recent, familia mea, suntem 22: cinci copii, trei gineri, două nurori şi 10 nepoţi (sau opt ingineri, patru profesori şi restul nepoţei de vârsta şcolară) ne aducem contribuţia la înălţarea lângă Cahul a unei mănăstiri… Dar aceasta e o poveste aparte…

– Când găsiţi timp să scrieţi, sunteţi fermier, aveţi gospodărie mare şi griji la fel de mari?

– Gândurile, cuvintele îmi vin atunci când lucrez la pământ. De aceea, nici nu port telefon mobil, ca să nu fiu deranjat în intimitatea mea, în gândurile, meditaţiile mele. Ce poate fi mai frumos decât să curăţi via, să pui sămânţa în pământ, să ari, să treieri… E ca o poezie nescrisă. Contribui la acel proces etern de renaştere şi refacere.

– Vă mulţumesc pentru aceste confesiuni care, cu certitudine, vor interesa şi vor emoţiona mai multă lume.

Consemnare: Tamara GORINCIOI