Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUES / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
(Consemnare: Vitalie RĂILEANU)
Ion Ciocanu: „Sunt din fire un om perfectibil…”

ION CIOCANU: „SUNT DIN FIRE 
UN OM PERFECTIBIL…”

Domnule Ion Ciocanu, eu am citit (am studiat) mai multe volume de critică literară, semnate de Dumneavoastră, de unde am conştientizat că întâlnirea cu cărţile citite vă marchează în mod deosebit. Şi acum, vă rog să-mi răspundeţi la cea mai frumoasă întrebare umană:

– Sunteţi un Om foarte sincer. De ce?

– Sunt sincer din acelaşi motiv din care respir. Ştiu că foarte mulţi oameni sunt „diplomaţi”, şireţi etc. Ştiu, dar nu fac parte dintre aceştia, deoarece nu pot trăi… în două luntri. Cum ai putea spune că un roman e bun, când pricepi că el nu corespunde unei atari calificări? Lipsa de sinceritate ori excesul de sinceritate poate oferi anumite avantaje omului în condiţii absolut specifice ale existenţei, dar nu exegetului literar (sau în altă branşă a creaţiei artistice). Există şi o soluţie oarecum „diplomatică”. În cazuri de forţă majoră taci, nu te implici. Cititorii deştepţi sunt puşi în situaţia să intuiască de ce nu te pronunţi asupra poemului sau romanului elogiat intens de alţi cercetători. A scălda în două ape o carte e un gest urât sau poate încă mai rău. Dacă totuşi acest gest se întâmplă, e cazul ca cititorul să cugete: cât de îndreptăţit e criticul să procedeze într-un atare mod, ce argumente foloseşte el în demersul său, cât de convingător se prezintă etc.?

– Cum s-a conturat destinul Dumneavoastră de critic literar?

– Iniţial am fost angajat, încă în timpul studenţiei, la revista Cultura Moldovei şi scriam articole pe teme diverse, preponderent de ordin cultural (activitatea cluburilor, bibliotecilor, viaţa artiştilor. De exemplu, am publicat două articole despre Nicolae Sulac; unul despre pedagogi din satul de baştină al lui Petru Zadnipru, pe care l-am intitulat Să vii, prietene, la Sauca!). Dar profesorul Ion Racul, tot el prorector pentru studii, a fost categoric împotriva repartizării mele la ziar, ba chiar a insistat să fiu repartizat (de comisia oficială!) la doctorantură. Am fost nevoit să accept doctorantura. Apoi – să activez cât puteam mai bine ca doctorand: examene, munca la teza de doctorat… Am susţinut cu succes teza înainte de termen, la 25 iunie 1965, având publicate la acea dată şapte articole şi cronici literare, între care o replică distrugătoare dată profesorului bălţean Vladimir Şvacikin, care îi prezenta pe absolut toţi poeţii moldoveni ca discipoli influenţaţi de… Vladimir Maiakovski. Replica oarecum „ascunsă” consta în adevărul că cel puţin unii poeţi ai noştri veneau în literatură din Eminescu ori cel puţin din Alecsandri. Or, un atare adevăr n-ar fi fost pus în pagină de nici un redactor la 22 noiembrie 1964! Şvacikin a tot insistat ca redacţia să publice răspunsul său, dar Pavel Darie, responsabil atunci de sectorul literatură, l-a calmat spunându-i că va fi nevoit să-mi ofere dreptul de a-i comenta replica. Atunci am simţit pentru prima oară importanţa, rostul şi chiar farmecul vocaţiei de analist literar. În naivitatea juvenilă de atunci speram să fiu un gospodar bun pe moşia literară în care intram…

– Aveţi autori preferaţi?

– Cred că un răspuns de felul: „Îl prefer pe Eminescu ori pe Creangă, ori – de ce nu? – pe Caragiale” îl descalifică pe un exeget literar serios. Scriitorii mari nu se exclud, ci fiecare dintre ei este mare în felul său unic, inconfundabil, incomparabil. Exegetul de vocaţie îl preţuieşte pe fiecare din motivele concrete pe care i le „furnizează” scriitorul dat şi în măsura în care cercetătorul în cauză l-a înţeles just şi profund. Un exemplu clasic de incomparabilitate a scriitorilor mari e discuţia care apăruse la un moment dat despre valoarea lui Mihai Eminescu şi a lui Alexandru Macedonski. E simplu şi chiar corect să-l preferăm pe Eminescu, fără să-l ignorăm însă pe autorul Nopţilor… sau al rondelurilor care fac onoare întregii culturi româneşti. Putem discuta pe bază de exemple vii, concrete, probante, în deplină cunoştinţă de cauză, până să conştientizăm întâietatea valorică a unui scriitor (Eminescu) faţă de altul (Macedonski), fără să-i contrapunem neargumentat ori chiar greşit, aprioric etc. Drept concluzie: prefer scriitorul care prezintă o carte bună ori chiar excelentă unuia care gândeşte simplist şi scrie agramat, fără intuirea profundă a psihologiei personajelor şi fără o inovaţie certă în privinţa expresiei literare.

– Încercaţi, vă rog, să vă caracterizaţi scrisul!

– Dar mi l-am caracterizat, în orice caz am încercat s-o fac în volumul Cărţile din noi. Întâi caut să simt adânc nuvela sau romanul cutare, să-i intuiesc originalitatea concepţiei şi formulei narative, deci să obţin ca operele în cauză să devină fapte literare apropiate mie, pentru că numai după o atare trăire / înţelegere a lor să mă străduiesc a le face apropiate cititorilor mei. Reuşesc o atare performanţă ori nu, e de discutat, fără să uităm că realizarea intenţiei exegetului depinde în mare măsură de cititorul exegezelor lui: unul doreşte să înţeleagă ce-i prezinţi, iar dorind, te înţelege, te crede, îţi urmează sugestiile, poate completându-le, altul nu dovedeşte o atare dorinţă, rămâne la opinia sa „personală”, chiar dacă aceasta e una absolut comună, a tuturora (întemeiată sau nu, e o altă chestiune). O anumită complicitate a cititorului e o condiţie esenţială pentru realizarea contactului creator dintre exeget şi adresantul studiului sau al cronicii lui.

– În acest început de mileniu trei mai sunt oameni dezorientaţi de policromia apariţiilor editoriale, nu ştiu ce să citească, iau un autor, dar foarte repede îl abandonează în favoarea altuia, probabil din teama de a nu da greş, ignorând un scriitor de mai mare valoare, mai important. Ce sfat le-aţi oferi acestor lectori?

– Sfatul pe care, într-un fel sau altul, l-am tot dat cititorilor de literatură artistică e că, pentru a te delecta cu nuvele / poeme / romane, e nevoie să fii bine instruit artistic şi estetic, începând din copilărie, de la savurarea cântecelor de leagăn, de la grădiniţă, din şcoală, să-ţi perfecţionezi mereu gustul pentru lectură – prin savurarea operelor valoroase! – până să poţi trage foloase din sugestiile exegeţilor şi să le poţi da o apreciere calificată. Nu numai scriitorii, dar şi cititorii sunt unii talentaţi, alţii – mai puţin talentaţi ori chiar lipsiţi de gust artistic, de simţ artistic, de pregătire artistică…

– Totuşi, când vă exprimaţi opinia despre literatură contemporană adoptaţi, uneori, o atitudine dezaprobatoare…

– Dezaprob invazia elementului indecent, uneori până la scârboşenie, în literatură şi-n genere în artă. Scriitorul de talent poate vorbi despre orice, dar călăuzindu-se de o morală sănătoasă, care nu-i permite să devină bădăran incult şi respingător. Un exemplu concludent mi se pare Ion Creangă, care e admirabil în Moş Nichifor Coţcariul, dar respingător în două povestiri corosive, dintre care uneia niciun părinte iubitor n-ar risca să-i pronunţe cel puţin titlul fără să dăuneze psihologiei şi mentalităţii odraslei sale.

Despre cărţi ca cele intitulate Printre vagoane şi Printre bărbaţi (autoarea îmi scapă) nu scriu în principiu (tăcerea e, în atari cazuri, o modalitate de apreciere a „operelor”, unele distinse cu premii literare oferite de exegeţi la fel de rău educaţi ca şi „romanciera”).

Sunt însă şi opere aparte ori cărţi întregi pe care le-am dezaprobat violent (e, bunăoară, cazul unor „romane” ca Aurul alb sau Livezi în floare, cine le-o mai fi ţinând minte) pentru lipsa de adevăr, pentru viziunea idilică, numită odinioară „poleire” a realităţii. Alte opere şi cărţi întregi (inclusiv de critică literară, ca cea pomenită mai devreme a lui Vladimir Şvacikin) le-am dezaprobat din alte motive, cât se poate de clare în articolele şi cronicile ce-mi poartă semnătura. Sunt şi opere în fond reuşite, care denotă o scădere a puterii de imaginaţie a autorilor sau alte neajunsuri, drept care exegetul e pus în situaţia de a judeca pe îndelete ce e bine şi ce e rău în romanul sau povestirea luat/ă în discuţie.

– Pe cine, din scriitorii citiţi recent, i-aţi remarca?

– Pe Nicolae Esinencu cel din romanul Vin chinezii! nu-l uit nicidecum, chiar dacă l-am citit acum câţiva ani. Pe Mihail Gh. Cibotaru n-am să-l uit niciodată, m-a fascinat prin măiestria cu care prezintă o autentică vijelie în sufletele unor personaje nimerite într-o cumplită vijelie naturală (romanulVijelia l-am citit în 2013). Cel mai recent roman care m-a tulburat profund şi despre care de asemenea am scris elogios se intitulează Satul de graniţă al lui Alexandru Şchendrea. Mai numesc aici nuvela Dacul a Silviei Ursache, două romane interesante ale lui Ion Iachim, alte două pânze epice ale lui Ion Anton, un poem neordinar, Mollis Davia, al lui Victor Teleucă şi câteva cărţi de poezie ale lui Tudor Palladi marcate de o gândire metafizică ce tinde să te transporte imaginar în spaţii şi-n medii nefrecventate de alţi autori…

– Sunteţi mereu de veghe, fiind cu ochiul pe revistele literare. Nu atestaţi faptul că majoritatea cronicilor literare, a recenziilor şi prezentărilor promovează un laudatio?

– Orice laudatio e justificat în cazul în care e meritat de fondul moral şi social, filozofic etc. al operei respective. Exegeze despre un roman ca Un moldovean la închisoare ori un poem ca cel intitulat Cu mortul în spate (ambele ale lui Nicolae Esinencu) pot fi discutate sub unele aspecte, dar nu pot fi decât nişte laudatio în fond.

– Ce cuvinte aveţi despre generaţia din care faceţi parte?

– Nu mă eschivez să răspund la întrebare, dar generaţia din care fac parte nu e nici pe departe omogenă, ca să poată fi caracterizată succint. Din generaţia mea face parte Mihai Cimpoi, pentru care am foarte multe cuvinte de apreciere înaltă ori chiar superlativă, dar şi Valeriu Senic, pentru care am cuvinte elogioase în măsura în care a fost un exeget inspirat al Doinei eminesciene (Dumitru Matcovschi i-a publicat, în Nistru, un întreg studiu despre capodopera eminesciană), dar – pe de altă parte – un demolator al Leonidei Lari şi al altor autori talentaţi care însă nu corespundeau preferinţelor lui ideologice, insuflate şi încurajate stăruitor de un alt ins din generaţia mea, Vasile Stati, care a degradat până la autor al „faimosului” în epocă Dicţionar român-moldovenesc.

În altă ordine de idei, generaţia din care fac parte e una de sacrificiu, crescută în ani de război stalinist-hitlerist, de deportări masive, de colectivizare forţată, de ignorare principială a literaturii române clasice şi interbelice şi a fost pusă în situaţia de a rezista, de a se cultiva în domeniile îmbrăţişate, de a evolua, de a se afirma care cum şi cât a reuşit…

– Profesor universitar, director al Editurii „Hyperion”, director general al Departamentului de Stat pentru limbi, critic şi istoric literar. Sincer, care dintre aceste ocupaţii o preferaţi (a-ţi preferat-o!) mai mult?

– În cazul fiecărei „ocupaţii” am tins să lucrez cât am putut mai bine, ceea ce fac şi în prezent.

– Domnule Ion Ciocanu, sunteţi la o frumoasă vârstă şi la un prestigiu care vă îngăduie să contemplaţi cu (ne)linişte moştenirea literară şi cea publicistică pe care o lăsaţi succesorilor.

– Remarca din urmă nu e întrebare şi aş putea s-o las fără comentarii. Dar tocmai trecerea sub tăcere a vorbelor Dumitale m-ar nelinişti. Adevărul e că nu mă consider nici pe departe satisfăcut de cele realizate. Sunt din fire un om perfectibil, unul care tinde mereu spre alte realizări, poate chiar spre alte orizonturi literare, culturale, chiar dacă, realist fiind şi ştiindu-mi lungul nasului, îmi dau seama că vine timpul să-nvăţ şi eu „a muri vrodată”…

– Vă mulţumesc din suflet pentru aceste clipe de revelaţie confesivă!

Dialog realizat de Vitalie RĂILEANU