Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
DIALOGURI MAGISTRALE / CREATIVE DIALOGUES / ТВОРЧЕСКИЕ ДИАЛОГИ
(Consemnare: Ghenadie NICU)
Val Butnaru: „Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să aibă libertatea de a-şi apăra un punct de vedere”

VAL BUTNARU: „EU CRED CĂ FIECARE DINTRE NOI TREBUIE SĂ AIBĂ LIBERTATEA DE A-ŞI APĂRA UN PUNCT DE VEDERE”

Val Butnaru nu mai trebuie prezentat: se ştie foarte bine, de mult şi, practic, de către toată lumea, că e un om de presă. Topeşte în sine (sau în imaginea pe care numele, odată pomenit, o evocă) pe editorialist, analist politic, director de ziar, director de televiziune şi, totodată, îţi impune şi o postură care parcă nu prea are contiguitate cu presa în ansamblul ei, cu ipostazele celelalte: cea de director de teatru. Nu l-am trecut pe listă pe dramaturg şi romancier. Într-un rînd, pe cît ştim din presă, a candidat – sau a fost propus – la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Toate aceste ipostaze vorbesc, în primul rînd, despre o largă şi, în condiţiile noastre, condiţii care îţi impun tot mai tiranic specializarea, o aproape neverosimilă disponibilitate. Am răsfoit după o mai bună documentare prin revista Orizontul, la care făcea cîndva, în anii de tinereţe, publicistică, m-am uitat şi pe cîteva dintre numerele fostului organ al Parlamentului, Sfatul Ţării, unde a funcţionat în calitate de redactor-şef adjunct. N-am nimic cu referire la publicistica acestui excelent jurnalist, model foarte bun de stil conceput să transmită expres, într-un regim aproape de urgenţă. Şi model, totodată, ceea ce priveşte calitatea ideilor, a bunului lor simţ. Dacă am citi cvazitotalitatea articolelor ieşite din acest condei, am întrezări, neîndoielnic, şi o anume viziune asupra lucrurilor, un sistem de concepte sau de principii care, spre onoarea autorului, nu s-au modificat substanţial între timp; doar s-au nuanţat şi rafinat.

M-a interesat, fireşte, ce părere are un om de talia sa, cu o experienţă incontestabilă în materie de înfiinţare şi conducere de publicaţii, despre jurnalismul de azi şi cîtimile de libertate de care se pare că mai beneficiază. Reţinem ideea perfecţionării continue a ziaristului (care trebuie să citească zilnic!) şi cam paradoxala respingere a figurii ziaristului cu personalitate, mai bine zis, a rolului nefast pe care acesta l-ar fi jucat. Nu ne-am permis să intervenim în discursul transcris de pe bandă, decît minim, fiindcă aşa sincopat şi marcat din loc în loc de fireştile, în cazul exprimării orale, mici incoerenţe şi rupturi de logică, interviul se constituie, în fundal, şi într-un portret al omului din clipa dialogului: lucid şi privind adesea de la mare altitudine lucruri cărora, lipsiţi de experienţa – creativă şi managerială – interlocutorului, sîntem tentaţi adesea să le exagerăm importanţa.

* * *

– Alături de redacţia ActualităţilorSfatul Ţării a fost o piesă de rezistenţă în emanciparea presei din Republica Moldova şi un nume de referinţă în practica presei libere de la noi. Ai fost redactor-şef adjunct la cotidianul Parlamentului, Sfatul Ţării. Spune-mi ceva despre perioada cînd acest cotidian urma să fie lichidat. Cum ai trăit-o?

– Da, dar eu plecasem deja. S-a întîmplat fără mine.

– Putem discuta retrospectiv. Se constituise o echipă, începea să prindă glas, să guste tot mai mult din discursul jurnalistic autentic.

– Bun, hai să încercăm. Cît ştiu, atîta am să spun.

– Da, bineînţeles! Sper că dictafonul meu nu te tracasează prea tare?

– Nu, nu mă tracasează…

– După toate, nu te mai tracasează nimic!… Să începem cu momentul înfiinţării. Şedinţa aceea, inaugurală, cum am spune azi, din incinta revistei Orizontul, unde, probabil, mai erai angajat.

– Da.

– Ei bine, ai avut cumva, în momentul acela, presentimentul că totul va ajunge în coadă de peşte şi că în doar vreo doi ani şi mai bine agrarienii vor lichida publicaţia?

– În primul rînd, cred că trebuie remarcat faptul că noi, atunci, traversam o perioadă extraordinară a romantismului în jurnalism. Totul ni se părea posibil. Echipa pe care am adunat-o era, chiar era o echipă bună. Mă gîndesc acum la Mihai Molodoi care, în timpul evenimentelor de la Vilnius, a plecat într-acolo şi ne-a transmis o serie de reportaje. Povestea cu tancurile sovietice şi altele. Cred, noi, atunci, învăţam din mers un alt fel de jurnalism. Desprinşi dintr-o şcoală a jurnalismului sovietic, predat de Okorokov la Universitate, şi plonjaţi dintr-odată în apele unui jurnalism neînţeles şi netestat, noi cred că gafam enorm. Am recitit de curînd ceva comentarii. Nişte comentarii, nişte analize pe care le publicam noi. Ei, bine, erau extrem de puerile, extrem de naive şi extrem de neechidistante. Credeam că totul ne este permis; şi cred că ni se permitea totul. Dar deontologia ar fi trebuit să ne oblige să fim mai temperaţi, să auzim ambele părţi. Or, pentru noi nu existau atunci ambele părţi, exista o singură parte. Şi totuşi, cred că am procedat corect, chiar dacă, din punctul de vedere al deontologiei, n-am făcut chiar aşa cum scrie cartea. Dar cu rinocerii, de fapt, nu voiam să stăm de vorbă, că abia ne despărţiserăm de ei. Şi partea nasoală pentru agrarieni era că noi, pe lîngă faptul că scriam tăios şi direct şi spuneam ce credeam, începusem să facem tot felul de investigaţii. E adevărat că subiectele pentru aceste investigaţii erau servite de anumite persoane publice, din Parlament, care – nu-i aşa? – voiau să-şi păstreze anonimatul. Dar faptele erau adevărate. Mircea Druc cred că îmi furnizase un subiect cu şeful Parlamentului, nea Mitică Moţpan, care era preşedinte de colhoz şi nu ştiu ce făcea, nişte tranzacţii cu maşini „Volga”, din colhozul lui: vîndute, cumpărate. Am început să sap, am găsit nişte hîrtii. S-a înfuriat, Moţpan ăsta, de Doamne fereşte! Ne-am întîlnit odată şi a început să strige: „Da cum faci tu investigaţii, nu mă întrebi pe mine?!” Zic: „Da, am să întreb, dar deocamdată hîrtiile cam asta arată, că s-a cam furat…” Ei, bine, faptul că noi loveam foarte mult în agrarieni, în acel prim Parlament, şi, practic, luam partea democraţilor, clar că i-a supărat foarte rău. Asta a dus la dispariţia ziarului. Un lucru inevitabil. Pe mine mă miră că Sfatul Ţării în general a existat doi ani. Doi ani parcă a existat?

– După calculele mele, aproape trei.

– Aproape trei. Da, mă miră că atît de mult, fiindcă, pentru timpurile alea, era totul perisabil. Şi totul se testa. Noi doar, la Sfatul Ţării, ne-am ambiţionat să nu mai scoatem la tipar înalt. Pentru mine, tiparul înalt era ca şi bolile copilăriei, pe care le înhăţăm şi ne amintim ca de o chestie mai puţin plăcută. Cred că am avut două computere în redacţie, la care am cules texte, am machetat. Machetatul era, de-a dreptul, şi penibil, şi comic, fiindcă nu se făcea aşa cum înţelegem azi, pe ecran, cu tot felul de module. Nu. Materialele erau machetate pe coloane, coloanele erau printate pe un fel de fîşii de celuloid, nu ştiu cum. După care fîşiile astea le lipeam pe hîrtie, apoi le duceam la tipografie, pagini deja. Se fotografia şi era trecut pe placă. Nimic din procesul de azi. Practic, lucram cu foarfeca.

– Din cîte înţeleg, intenţia de atunci era să servim ceva complet inedit şi mult mai eficace decît ce era piaţă la acea oră. Dar nu te-ai gîndit nicio clipă că tocmai eficienţa şi ineditul au speriat? Nu admiţi că tocmai acesta poate fi motivul din umbră pentru care agrarienii au hotărît să se izbăvească de o publicaţie incomodă? Dovadă că TeleRadio-Moldova, în vremea aceea, a trecut sub controlul lor. Au văzut în presă un instrument! Şi, dacă nu şi l-au putut însuşi, cum au făcut-o cu televiziunea, pur şi simpli l-au aruncat.

– Înţeleg, cred că ai dreptate în ceea ce spui. La modul subconştient, cred că îi deranja faptul că inclusiv drăcovenia asta se face altfel, ştii? Se machetează nu aşa, nu-i tipar înalt, hîrtia nu e bortelită, aşa cum ştiau ei. Dar pe ei, de fapt, îi deranja altceva. Au invocat un argument care va fi, care va sta în picioare încă mult timp aici la noi. Au spus aşa: „Ce fel de ziar este ăsta, ziarul Parlamentului, care critică Parlamentul?” Formulă ideală. Ei aveau dreptate: eşti ziarul Parlamentului, nu te băga să critici Parlamentul. Or, noi nu ştiam despre asta! Şi nici nu voiam să ştim. Noi făceam chiar un ziar, făceam presă şi democraţii de azi gîndesc la fel. Exact la fel. Ce fel de presă este, democrată, da, de orientare europeană, care critică un guvern de orientare europeană? Uite, în capul lor aşa ceva nu încape. Şi sigur că da, ei au dreptate, fiindcă ei nu sînt altă generaţie. Cîndva mie mi se părea că ăştia de azi sînt o altă generaţie, îi aducem pe ei, tinerii, şi am rezolvat. Nu, pe naiba! Ei nu sînt altă generaţie. Cred că o altă generaţie – acuma să ne abatem un pic de la subiectul propriu-zis, – o altă generaţie poate să apară doar dacă urmăm exemplul biblic şi îi ducem frumos pe toţi aşa, de mînuţă, în pustiu, 40 de ani, să moară dracului, să se nască naibii şi încă o dată să moară, să uite definitiv de trecutul lor sovietic. Şi odată şi odată să înţeleagă că presa nu este nici duşmanul lor, nici prietenul lor. Presa este un instrument care informează omul cu ce se întîmplă.

– Dar este oare un instrument? Mulţi spun că presa n-a fost niciodată un astfel de instrument. Dacă priveşti la cum se comportă acum patronatul, la cît de înfeudat este ziaristul şi cît, de fapt, e de inexistent el ca personalitate în raporturile lui cu cel care dă cu banul, se pare că presa, în înţelesul pe care ni-l conturăm noi în minte, n-a existat nicicînd! Pentru că, la fel cum au fost intratabili comuniştii, la fel de intratabili, poate încă mai intratabili, sînt patronii de astăzi. Cu alte cuvinte, care este actuala condiţie a gazetarului la noi? Nu te frapează faptul că în douăzeci şi ceva de ani n-a apărut nici un nume nou de referinţă? Există condiţii în presa noastră pentru a se forma personalităţi?

– Eu cred că există un anume paradox. Există o libertate absolută a presei: reţelele de socializare, bloguri. Fac excepţie bloggerii plătiţi de anumite partide politice sau oameni de influenţă. Descopăr acum, mai nou (sînt un novice în zona asta), texte pe care nu le-aş fi descoperit, dacă nu circulam pe net. Dacă rămîneam pe print (acolo unde credeam că o să mor), altceva aveam să cred. Sînt băieţi şi fete care scriu uimitor. Dar libertatea pe care o au, din păcate, nu lasă urme adînci şi în calitatea scrisului.

– Se pare că vorbeşti de o presă underground acum. Dar discuţia era despre presa cu impact şi care este controlată de patronat.

– Stai că vorbim, vorbim acuma de patronat. Ea nu este presă underground. Eu cred că este presă normală, cu impact foarte bun. Şi indiferent că cineva o numeşte aşa sau n-o numeşte, îi dă voie sau nu-i dă voie, dar ea este. Asta este o presă perfectă. Presa asta îndeplineşte exact toate condiţiile pe care trebuie să le aibă presa: informare, distracţie, educare, luare de atitudini. Totul este acolo. Acuma, cu presa astlaltă, care are patroni. Mie îmi pare că întrebarea ta denotă, iarăşi, sau simt eu acolo, o trenă a romantismului de cîndva. Noi, oricît de dureros ar fi pentru generaţia noastră, trebuie să constatăm faptul că presa, de fapt, este o brutărie, este o măcelărie, este exact o afacere ca oricare alta. E un pic mai delicată, fiindcă acolo trebuie să scrii sau trebuie să spui despre ce se întîmplă în jur. Asta-i unica diferenţă. Ca să faci o televiziune – un lucru mai pe înţelesul tuturor; şi cu impact mai mare –, trebuie să bagi foarte mulţi bani. Cînd spun foarte mulţi bani, asta înseamnă zeci de milioane de euro. Zeci de milioane de euro nu poate să aibă un ziarist. Un ziarist poate să aibă idei, în cel mai bun caz. Deci, vine omul cu banul. În cele mai multe cazuri, omul cu banul este un amărît, un nefericit, un gangster, un bandit; şi e cu banii furaţi. În cazuri mai rare, omul cu banul urmăreşte un scop frumos. Dar şi chiar omul care urmăreşte un scop frumos, spune: mă, fratele meu, eu urmăresc scopul frumos. Care este ăla? Ăla este să ne debarasăm naibii, odată şi odată, de ruşi, să ne integrăm în Uniunea Europeană, să altoim un alt fel de a gîndi, să-i spălăm pe basarabeni, să-i facem să nu mai scuipe pe stradă, să nu clefăie la masă, să-l citească Nietzsche, eventual. Deci, asta vreau eu să fac. Cum putem atinge aceste scopuri? Păi, nu poţi să-l atingi aşa, că vrem doar, nu? Trebuie să chemi reporterul şi să spui: „Vino încoa’, măi copile; uite ce faci: te duci şi-l bombeşti pe ăla.” Sau nu-i spui direct aşa, dar îi spui: „Vezi ce faci, iei atitudine, soliciţi o opinie cuiva, nu?” Dintr-o parte, asta înseamnă presiune asupra ziaristului: „Stai un pic, da’ eu nu vreau, da nu, da eu nu!…” Să fie clar: orice echipă de ziarişti care lucrează semnează tacit o anumită convenţie: împărtăşim un punct de vedere sau nu-l împărtăşim? Dacă da, cum facem şi ce facem, ca acest punct de vedere să devină auzit şi înţeles de cît mai multă lume? Exact aşa se întîmplă în cazul echipelor care promovează un alt punct de vedere. Care sînt cu Uniunea euroasiatică, cu comuniştii sau cu Plahatniuc. Ei procedează la fel. Şi cînd spun asta, mă refer la ce văd pe „sticlă”, fiindcă, în realitate, nu sînt convins că lor le place să-l apere pe un individ care, de exemplu, fură bani. Şi care este chiar patronul lor. Iată, aici deja, aici îţi dau dreptate. Fiindcă ziaristul, obligat să-şi cîştige un salariu şi să-şi calce pe inimă, ca să facă un reportaj sau să citească o ştire care minte, de fapt… Ce faci cu ziaristul ăsta? Da, el merită, poate, milă, compătimire. Dar el nu are un alt loc de lucru!

– Putem spune, prin urmare, că jurnalismul modern este o consimţire la sclavia doctrinară sau ideologică?

– Ziarele americane, acum 20-30 de ani, au făcut un lucru extraordinar. În preajma campaniilor electorale, spuneau: „New York Times este pentru preşedintele cutare, noi îl vom sprijini.” Dar asta nu însemna că nu-l criticau. În schimb, toată lumea ştia: New York Times-ul sprijină candidatul cutare. Nu erau niciun fel de „au!, au!, ce-o să se întîmple, ce-o să scrie!” Nu, toţi ştiau ce-o să scrie. Şi dacă candidatul claca, era taxat în ziar. Taxat, şi taxat rău. La noi însă nu ştiu de ce nu se face asta, toţi se pretind echidistanţi. Nu există echidistanţă, nu există! Tu, în pat cu nevastă-ta alături, noaptea, nu poţi fi echidistant. Nu, n-ai cum! A!, dacă eşti echidistant noaptea cu nevastă-ta în pat, înseamnă că te duci la medic, e o problemă. E la fel şi cu jurnalismul. Noi avem atitudini, noi am citit cărţi, diferite cărţi, noi am văzut diferite întîmplări şi am trecut prin diferite experienţe. Deci noi nu putem să fim echidistanţi, nu putem acţiona la fel. Noi împărtăşim anumite idei, da? Dacă eu, cu tine, mă înţeleg pe un anumit segment, facem o echipă, dacă nu, nu putem fi într-o echipă. Chiar dacă ne înţelegem bine şi mergem la cîte o bere. Dar într-o echipă nu putem fi. De aia lucrurile trebuie spuse tranşant, ca toată lumea să înţeleagă, să nu se ascundă nimeni. Jocul de partizani este de-a dreptul ridicol. Noi, chipurile, nu ştim pînă în ziua de astăzi cine sînt patronii televiziunilor. Ba ştim, dar oficial nu scrie nicăieri: băi, este ăsta, ăsta, ăsta. Cu totul altcineva figurează. Şi în toate cazurile se întîmplă asta.

– Aş vrea să discutăm şi despre calitatea celor care fac presa. Pentru că în măsura în care eşti un gazetar informat, instruit, cu o pregătire solidă, eşti, spun manualele, şi o personalitate. Şi abia de la apariţia unor personalităţi se poate pune problema, efectiv, a libertăţii de exprimare. Te-am întrebat adineaori de ce în anii democraţiei n-au apărut gazetari de mare anvergură? Eşti unul dintre oamenii care au făcut presă la greu aici, ce poţi spune în acest sens? Cum de nu s-a putut naşte o generaţie de gazetari de primă mărime, care ar fi impus, poate, patronatului un alt tip de tratament şi un alt tip de reacţie?

– Ştii, eu mă tem de gazetari de anvergură, mă tem de o generaţie de gazetari de primă mărime. Mă tem foarte mult, fiindcă eu cred că din cauza acestor tipi ni se trage tot răul pe care îl avem acum.

– Cumva este o concluzie care derivă din experienţa Sfatului Ţării?

– Nu neapărat. Să spun despre ce este vorba. Mă gîndesc la toată presa românească, din întreg arealul românesc. Aceşti gazetari de primă mărime, ce-au făcut? Au avut grijă, cu excepţiile care confirmă regula, să se înconjoare (la noi lucrul ăsta se vede mai pregnant) dacă nu cu nulităţi, cel puţin cu persoane care le sînt, din punct de vedere intelectual, mult, mult mai inferiori. Ca ei să strălucească, nu-i aşa? Să fie gazetari de primă mărime! Ca ei să scrie editorialele lor şi doar despre editorialele lor să se vorbească! Este un adevărat cataclism, acest gazetar de primă mărime. Eu aş prefera să avem gazetari, mulţi, mulţi, sute, cu o foarte bună pregătire. Oameni culţi. Cu lecturi, nu neapărat profunde, dar suficiente ca să se descurce în mai multe domenii. Oameni care să facă deosebirea dintre Manet şi Monet. Oameni cărora le spui că Ionescu a scris Rinocerii şi să nu pună două întrebări legate de aceste două cuvinte. Asta înseamnă. Cu o pregătire elementară. Dacă am fi avut acest pat germinativ, din aceşti ziarişti, păi, de acolo puteau să răsară nu ziarişti de primă mărime – şi scriitori de primă mărime, şi gînditori de primă mărime, şi oameni ai Cetăţii. La noi, din păcate, ziariştii… Cred că şcoala e de vină, şcoala superioară. Dar şi liceul. Cine ar fi crezut, pe timpurile alea, cînd era interzis să vorbeşti, româneşte, să scrii, să gîndeşti în public, că astăzi, cînd e permis (parcă e permis!), liceenii vorbesc o română de care îţi vine s-o iei dracului razna! Şi spui: domnule, mai bine nu trebuie, mai bine să vorbească nu ştiu ce, turca, engleza, rusa sau ce ştiu ei acolo mai bine. Că alte limbi le cunosc mai bine. Dacă am fi avut noi 200, nu mai mult, 200 de ziarişti foarte bine pregătiţi… Nu stele de primă mărime – oameni normali, care pot să spună ceva şi nu ţi-e ruşine de ei.

– În condiţia în care a dispărut presiunea partidului comunist, dar a reapărut sau s-a instalat, în locul ei, presiunea patronilor, interesele lor, nu este cumva, în continuare, o glumă proastă (şi un delict de naivitate, totodată) să vorbim de libertatea de exprimare în Republica Moldova? Care este marja de manevră, de exemplu, dacă vin la tine în ziar şi atac pe cineva care nu trebuie atacat?

– Sigur că totul timpul m-am gîndit şi cred că încă mă mai gîndesc la asta. Şi am să-ţi răspund în felul următor. Să-ţi dau un răspuns cu exemple. Le-am spus tot timpul copiilor de la ziar (şi asta încerc deja de mulţi ani) că nu mă implic chiar deloc, deloc!, în ziar, ca să nu creadă că cumva îi presez. Dar în anii cînd făceam nemijlocit ziarul, uite eu, de exemplu, simţeam că nu sînt liber. Nu sînt liber de opiniile mele, în primul rînd. Eu am avut o mare neplăcere: am refuzat să public un articol al Gender-doc. Le-am şi explicat, le-am scris de ce nu pot să public acel articol. După care repercusiunile au fost clare, dure şi imediate. Toţi donatorii de fonduri şi de granturi, pe care îi aveam, au refuzat să-mi mai dea bani, explicînd că nu sînt pe partea corectă, că nu mă culc unde trebuie… Şi atunci am înţeles. Nu ştiu, de fapt, dacă am înţeles. Mă gîndesc: domnule, da’ ce principii idioate are omul! De ce, adică? Bun, ai principii. Dar ţi-au dat oamenii articolul, de ce nu-l publici? La urma urmelor, ce s-a întîmpla? Ei, bine, dacă-l publicam, ar fi urmat altele şi avea să fie o rubrică permanentă, cum să zic eu?, cu materiale de felul ăsta. Ca să fie clar: eu nu am niciun sentiment, nicio culoare vizavi de aceste persoane. Dar eu cred că fiecare dintre noi trebuie să aibă libertatea de a-şi apăra un punct de vedere. Şi nu numai: de a proceda în consecinţă. Eu, în acest caz, nu am avut această libertate. Sau eu am avut-o, dar consecinţele: eu am fost sancţionat pentru această libertate arogată. Lucru care nu mi se pare corect. Să-ţi mai dau un alt exemplu, ca să fie foarte clar. La televiziune. Pe atunci încă mai făceam politica editorială, cel puţin, a televiziunii (Jurnal-TV). I-am propus lui Oleg Brega să facă, i-am dat şi denumirea (Inamicul public) şi formatul şi le-am spus băieţilor de la televiziune că sînt conştient ce va urma, dar hai să facem, că sub toate aspectele e bine; omul are opiniile lui… Ei, bine, practic în fiecare seară eu protestam atunci cînd mă uitam pe „sticlă” la ceea ce spune el. Fiindcă eu cred altceva despre România, eu cred altceva despre români, eu cred altceva despre Biserică. Ăsta sînt, astea sînt ideile mele, crezurile şi credinţa mea. Or, el crede exact opusul şi exact altceva. Şi n-ar fi baiul aici, dacă totul s-ar fi limitat la credinţa lui. El promova, foarte agresiv, punctul lui de vedere. Şi pe toţi ceilalţi care îndrăzneau să telefoneze, să intre în direct în studio el, pur şi simplu, ori îi taxa, ori le închidea telefonul. Ăsta nu este, cred eu, cel mai bun mijloc de a face jurnalism. Fiindcă o emisiune de felul ăsta este un forum: le dai voie tuturor să-şi expună punctele de vedere. Din punctul de vedere al afacerii, o emisiune ca a lui Oleg Brega a fost un insucces: audienţele, în loc să crească, în cel mai bun caz stagnau. Dar o asemenea emisiune se bucură de audienţă. Avem un exemplu clasic în jurnalismul românesc: Dan Diaconescu, despre care poţi să ai o atitudine de care vrei tu, pe care o am şi eu, extrem de negativă, dar el a demonstrat că un asemenea fel de jurnalism poate fi. Şi, într-adevăr, a fost. Nu ştiu dacă ţi-am răspuns. Am dat exemple, ca să vezi că nu există răspunsuri univoce. Parcă da, parcă nu. Noi cedăm la tot pasul şi eu cred că trebuie să cedăm. Compromisul nu este doar un cuvînt care desemnează o anumită stare. Compromisul chiar este un instrument.

– Ce poţi spune, Val Butnaru, despre profesiunea aceasta, jurnalismul, după drumul de victorii, dar şi decepţii pe care l-ai parcurs pînă în prezent? E aici, între realitate şi ideal, o distanţă ca de la cer la pămînt?

– Întîlnirile cu tinerii ziarişti, pe care le-am mai avut, cu asta, de fapt, se încheie: că ce-ar fi să le spun. Cînd aud asta, zic, dom’le!… Îmi aduc aminte de timpurile copilăriei mele. Era un bunel la televiziunea aia moldovenească, care citea poveşti, seara, cu ochelari, cu păr albit, îmbrăcat într-o bondiţă. Imaginea asta mi s-a păstrat pentru toată viaţa şi, cînd cineva mă întreabă: „Domnule, spune şi tu ceva tinerilor!” „Băi, zic, exact îmi apare imaginea aceea de la televizor, bunicul ăla, cu clopoţelul, spunînd: «Dra-gii mei, co-pi-laşi!, să vă spun ce-va!…»” De obicei, le spun mai tinerilor mei colegi că meseria pe care o aleg nu e ceea ce cred ei că au ales. Eu nu mai înţeleg ce înseamnă jurnalism în ziua de azi. Atîta timp cît oricine poate scrie în orice clipă, uneori profund, uneori foarte bine, uneori exact, tot ce vrea el, şi asta să trezească interes, nu mai înţeleg de ce e nevoie de o şcoală de jurnalism. Pe de altă parte, bineînţeles, mai rămîn instituţii clasice; televiziunea cred că va mai exista încă mulţi ani; ziarele, din păcate, nu. Dar şi cei care se duc la televiziune: majoritatea sînt prost instruiţi, inculţi, agramaţi, fără demnitate personală, fără demnitate naţională, fără cunoaşterea istoriei naţionale şi universale. Iată, pe asemenea oameni e foarte uşor să-i manipulezi şi să faci orice vrei tu, tu fiind magnat de presă sau ce eşti tu. Cu oamenii ăştia, faci tot. Dacă ar fi fost oamenii instruiţi, culţi, cum am mai spus, ar fi fost foarte greu. Cu astfel de oameni chiar trebuie să discuţi, să-i convingi, trebuie să te angajezi în nişte polemici. E!, aş vrea să văd eu un magnat de presă, care polemizează cu o echipă bine instruită!

– Prin urmare, viitorul gazetar în presa din formula curentă (şi din formula care se profilează) nu este o personalitate; este mai curînd un robot! Dar cînd va fi făcut pasul următor: înlocuirea ziaristului viu cu nişte softuri inteligente, care să răspundă provocărilor diverse şi să facă astfel, prompt şi impecabil, interesele dătătorilor de bani?…

– Da, softuri inteligente!… Dar ziaristul prost este un soft, ştii?, care, de fapt, răspunde la anumite comenzi. Şi un soft de mare căutare. Eu cred că rămîne, sfatul rămîne etern şi pe care îl ştim şi noi şi îl ştiu toţi: lectura. Lecturile, de orice fel, lecturile zilnice, zilnice!, pot salva condiţia unui ziarist independent.

– Dar nu pot accentua, într-un fel, drama lui?

– Ba da. Şi drama. El va trece prin mari drame. Prin mari drame. Dar, cel puţin, va şti că va trece. Fiindcă în celălalt caz nu va şti. El tot trece prin drame, dar nu ştie despre asta.

Consemnare: Ghenadie NICU