Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARIES / ГОДОВЩИНЫ
Nina PLĂCINTĂ
Victoria Fonari în lumea poeziei cu zefir de primăvară

VICTORIA FONARI ÎN LUMEA POEZIEI 
CU ZEFIR DE PRIMĂVARĂ

Nina PLĂCINTĂ

Primăvara şi poezia, poezia şi primăvara – tandemul care niciodată nu-şi va pierde farmecul lui specific şi niciodată nu va dezamăgi o inimă care a îndrăgit cel puţin una din ele. Dacă vom răsfoi volumele poetei Victoria Fonari (Umbra fulgului, Aleile de corali, Sarea pasiunii, Zbor în antiteză), vom realiza cât de important îi este unui om să trăiască orice realitate şi orice vis prin artă.

Victoria Fonari, născută la 8 martie în Chişinău, concentrează o primăvară la început de anotimp; încă o femeie a adus Ziua internaţională a femeii, încă o poezie care va tinde spre constelaţia lirei şi va da viaţă altor poezii. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, specialitatea limba şi literatura română, limba latină. Actualmente este doctor conferenţiar la Departamentul literatură română şi teorie literară din cadrul aceleiaşi universităţi, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Asociaţiei Române de Studii Semiotice, membru al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova şi al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor. Pe lângă activitatea literar-artistică, este şi autoarea a peste 70 de articole ştiinţifice, apărute în Italia, Polonia, Republica Moldova, România, Rusia, Slovacia, Ucraina, precum şi a monografiilor: Hermeneutica literară, Factorii intelectual şi sentimental în opera lui Aureliu Busuioc, Proiecţii ale mitului în creaţia lui Victor Teleucă, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu, care a fost apreciată la Salonul Internaţional de Carte (2014, ediţia a XXIII-a, consacrată Integrării Europene a Republicii Moldova şi Anului Dumitru Matcovschi, organizat de Biblioteca Naţională, Comisia Naţională pentru UNESCO) cu Premiul „Vasile Coroban” pentru exegeze filologice.

Colaborează cu diverse ziare şi reviste: Analele Universităţii de Stat din Moldova (în prezent: Studia Universitatis), BiblioPolisCapitalaContrafort, Făclia, Jurnal de ChişinăuLimba românăLiteratura şi artaMetaliteraturăRevistă de lingvistică şi ştiinţă literară (Chişinău); Dacia literară (Iaşi), Argeş(Argeş), Dunărea de Jos (Galaţi), Gând românescGinta latină (Alba Iulia) Litere (Târgovişte), Nomen Artis (Bucureşti), Poesis (Satu Mare), Amnesia Vivace (Roma) etc.

În întreaga-i activitatea se resimte coordonarea spiritului poetic şi investigarea literaturii din diverse optici: hermeneutic, semiotic, mitocritic, oglindit şi în travaliul didactic la universitate în cursurile: Hermeneutica literară, Valorificarea mitului antic în literatura română, Teoria literară, Didactica literaturii române, Etica profesională, Teoria şi tehnici ale scrierii artistice, Literatura română comparată, Fenomenul globalizării în romanul din Republica Moldova.

Numai în 2014 poeziile sale au fost incluse în trei antologii, dintre care una la Alba Iulia (Din lirica feminină a Basarabiei; coordonator: Virgil Şerbu Cisteianu, vol. II, Ed. „Gens Latina”) şi altele două apărute la Craiova (Mama (lirică) / antologie alcătuită de Puiu Răducan, Ed. „Autograf”; Tata (lirică) / antologie alcătuită de Puiu Răducan, Ed. „Autograf”). Recentul volum Umbra fulgului este sub forma unei cărţi în miniatură şi are înscris pe copertă numărul 14, constituit din cifra 1, simbol al Începutului, al Sinelui, şi cifra 4, asociată cu Pământul şi cu întregirea. Dacă e să confruntăm cele observate, este lesne de înţeles că poeta a vrut să transmită ideea despre Om ca un nou început, pe care Dumnezeu îl oferă Pământului, ca o entitate menită a întregi frumuseţea lumii. La prima vedere, pare o atitudine aflată în antiteză cu ceea ce spune titlul: Umbra fulgului, un fapt banal, aproape neobservabil, neînsemnat în raport cu marile schimbări, care au loc zilnic în faţa ochilor noştri. În esenţă, atât titlul, cât şi poeziile din conţinutul volumului fac un apel la ignorarea tuturor factorilor care ne predispun la subapreciere şi la căutarea unui sens suprem în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce suntem. Chiar în primul poem, Cartea, îi sunt sugerate cititorului unele impresii ale trăirii care implică o perspectivă complexă, o abordare a temei creaţiei şi creatorului, care nu atât se află sub jurisdicţia timpului, cât coordonează, în mod armonios, cu dimensiunile temporale: „Cartea este viitorul / trecutului! / Prezentul? / e gândul autorului / în verbul «citesc» / simţit ca o frunză / printre filele vieţii.” Se exprimă ideea că durata de existenţă a unei cărţi corespunde cu o astfel de capacitate din partea cititorului de a o accepta, prin a considera gândul autorului actual. Anume în astfel de aprecieri constă şi esenţa criticii literare.

O idee similară transmite şi poezia Pânza crucificată, în care surprindem opera în starea incipientă a procesului de creaţie, pânza aflată în faţa pensulei: „Pânza albă / E gata / Crucificată / Captivă / în faţa pensulei / va accepta / sărutul culorii / Depinde de maestru / durata vieţii / unei pânze. Este momentul decisiv, momentul care, în funcţie de imaginaţia pictorului, va oferi operei de artă o „viaţă”, mai mult sau mai puţin, îndelungată. Adevăratul creator, în accepţia Victoriei Fonari, trebuie să înveţe a zbura, trebuie să cunoască libertatea, dar pentru aceasta nu-i ajunge un singur suflet, are nevoie de mai multe suflete, care ar fi în stare să elibereze corpul de ponderabilitate: „La vultur / fiecare pană ar putea / fi un suflet / Adunate la un loc / Învaţă libertatea / Zbor. Atât personalitatea, cât şi individualitatea creatoare a poetei se află sub semnul zborului, un zbor printre cuvinte, un zbor printre simţiri, un zbor printre tăceri. De cele mai multe ori, acest zbor capătă avânturi incomensurabile, iar firea poetică, oricât ar părea de straniu, are nevoie de ceva diferit, de ceva aflat în contradicţie cu ceea ce face, pentru a nu rămâne prea mult în lumea imaginarului. Pentru Victoria Fonari, acest ceva este dragostea. În cazul oamenilor de artă iubirea îi înalţă, dar îi şi leagă de pământ: „Nu mă laşi! / să scriu… / Nu mă laşi! / să mă supăr… / Nu mă laşi! / Să vorbesc… / Nu mă laşi! / Să tac… / Nu mă laşi! / să strig… / Nu mă laşi! / Nu mă lăsa!” Desigur că, prin aceste versuri, o vedem pe autoare şi ca pe o adeptă a echilibrului în toate, a ordinii nu neapărat strictă sau permanentă, dar instaurată la momentul oportun.

În prefaţa volumului Sarea pasiunii, acad. Mihai Cimpoi observă: „Victoria Fonari redescoperă universul Latiniei cu ajutorul unor stări şi sentimente puse sub semnul candorilor primordiale”, adică nu este o căutare în neştire, nu este o căutare a timpului pierdut, dar o căutare a „timpului originar”, care imprimă un spirit mitic. Poeta însăşi, aflându-se „pe marginea absolutului”, va aduce la cunoştinţa tuturor că niciun efort nu poate fi în zadar şi, de vreme ce „nu e vorba de un timp / pierdut / Ci un timp rătăcit”, se simte nevoia de a face diferenţa între „a pierde” şi „a rătăci”. Pierzându-se, timpul poartă semnul dispariţiei în sine şi al dispariţiei din sine, şi nicio altă forţă exterioară nu-l poate restabili. Timpul care a fost al eului „cu trup şi suflet”, timpul care a fost, la începuturile sale, al revelaţiilor umane, imprimându-se drept unul al legăturilor fireşti dintre Om şi Divinitate, al esenţelor acestor legături, va fi cel rătăcit şi cel care mai poate fi găsit, în pofida circumstanţelor. Eul liric al Victoriei Fonari va găsi acest timp într-un text de poezie, care nu este altceva decât adevărul clipei sigilat pe hârtie, un adevăr subiectiv, artistic, dar care conţine fărâma de timp rătăcit şi al rătăcirilor, timp ce predispune la căutare şi la creare, timp care, odată găsit, nu-ţi va redescoperi o lume nouă, dar te va induce şi mai mult în necunoscut, într-o stare de incertitudine: „Dincolo de oră / ce-o fi oare?”

Poeta defineşte creaţia ca pe o interacţiune cu propriul eu, ca pe o introspecţie, menită a scoate în evidenţă un spirit creator originar. Acesta se dovedeşte a fi de neînlocuit şi de neasuprit: „Mi-e frică, / Eul începe să mă înghită. / Sughiţ.” Un eu care înghite, ca să înalţe; un eu căruia nu-i mai este ruşine să-şi dezvăluie identitatea; un eu dacă nu absolut, superior şi prezent în fiecare, dar nevalorificat, pentru că, în acest caz, fiecare ar fi poet, pentru că fiecare ar înţelege: „Buricul pământului este deja / găsit! / Se transmite prin ereditate / Gratis.

Zborul şi pasiunea dau tonul tuturor căutărilor, ele nu-i permit sufletului să se odihnească, nu-l lasă să rămână în urma timpului sau, dimpotrivă, să-l oprească în loc: „Nu am timp / Să opresc timpul / Mă grăbesc să trăiesc. Viaţa, în concepţia poetei, merită a fi trăită cu pasiune şi cu dor nemăsurat de zbor, viaţa trebuie să ofere prilejuri de a o descoperi în fiecare zi.

Volumul Zbor în antiteză este conceput, desigur, ca formulă antitetică, atât în ceea ce priveşte relaţiile interumane, cât şi cu referire la relaţia dintre cele două faţete ale personalităţii unuia şi aceluiaşi eu. Deşi este un sentiment divin, incomparabil, dragostea este şi ea, de cele mai multe ori, construită antitetic – se întâmplă să vedem binele în toate relele reale şi imaginare, se întâmplă să vedem frumosul în tot ce ne înconjoară, ca expresie a luminii emanate de starea de spirit a celor îndrăgostiţi: „Deşi îmi spui adeseori că-s o fiinţă rea / Cum sunt, iubeşte-mă aşa.” Alteori, un cuplu antitetic este părtaş la o dragoste imposibilă şi din cauza că faptele pe care Dumnezeu le-a despărţit nimeni nu mai este în stare să le aducă împreună: „Un astru s-a îndrăgostit… de-o floare / (Nu ca în poveşti când o floare se îndrăgosteşte de-un soare) / Un astru s-a îndrăgostit… de-o floare / O floare ce frumuseţe n-are / (Dar e prea mirositoare). Imposibilitatea trăirii sentimentului de iubire nu este determinată doar de diferenţa dintre cele două lumi: terestră şi cerească, dar şi de esenţa celor doi „reprezentanţi” ai acestor lumi, fiecare întruchipând perfecţiunea şi nemaiavând nevoie de complinire. Uneori chiar şi în acelaşi mediu coexistă diferite forţe antitetice, care ar putea să fie expresie a echilibrului în lume, dar şi să-l perturbe cu unele implicaţii mici: „O stea nu se vede din cauza lunii / O şoaptă se pierde în vălul minciunii.”

Poeta Victoria Fonari nu doar îşi construieşte o poezie a antitezelor, dar pune această tehnică de realizare artistică şi la baza personalităţii sale, formulându-şi un „epitaf” pe potrivă: „Dacă mâinile mi s-ar preface în aripi / Atunci nu aş putea scrie / în schimb aş putea zbura / şi eu însămi aş deveni poezie.

Fascinată de Aleile de corali, de dorinţa de a cuprinde imensitatea într-o singură formulă poetică, de tentaţia de a explora adâncurile oceanului de emoţii, cea care a dat viaţă acestor versuri se declară o protectoare a visurilor şi, de aceea, propune câteva dintre numeroasele fapte cu efecte iluzorii, evidenţiind caracterul firesc al predispunerii la iluzionare: „Iluziile pot apărea / din repetări / Iluziile pot apărea / din credinţă / Iluziile pot apărea / din speranţă / Iluziile pot apărea chiar din dragoste / Repetare / Banală repetare / O corectă eroare.” În creaţie, iluziile sunt mai mult decât necesare; în creaţie, zborul este mai mult decât necesar; în creaţie detaşarea de sine, ca persoană fizică, este mai mult decât necesară – aceasta o demonstrează şi Victoria Fonari în poezia Ancestrală„Sufletul meu mai uită că-i aparţine un cor / Şi corpul că are un suflet / Trăiesc separat / în lumi diferite.”

În lumi diferite sunt: sufletul şi corpul, inima şi raţiunea, pasiunea şi intoleranţa; numai artistul trebuie să se transpună în aceeaşi lume cu creaţia – pictorul cu pictura, muzicianul cu muzica, sculptorul cu sculptura, poetul cu poezia… Victoria Fonari reuşeşte nu doar să se integreze în lumea poeziei, dar să şi ocupe un „statut social” înalt, să o guverneze cu un joc de imagini, să jongleze cu sensibilitatea şi cu experienţa cititorului. Ce-ar fi să ne aventurăm şi noi în acest joc de imagini primăvăratic, să ne delectăm cu senzaţiile lăsate de acesta, dar să nu-i încălcăm principala regulă – cea de a ne transpune şi noi, cititorii, în lumea poeziei, şi pentru o înţelegere adecvată, nu doar pentru o delectare. Aşa este primăvara – frumoasă, dar şi cu capricii; aşa este şi poezia – îţi oferă o lume, dar îţi cere o inimă curată. Aşa este Victoria Fonari – un ghiocel poetic, care sparge gheaţa însingurării în poezie, încălzit de razele infinitului, reprezentat de un ٨ martie şi ademenit de zborul neprihănit al celor dintâi vestitori ai primăverii.