Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
OMAGIERI / ANNIVERSARIES / ГОДОВЩИНЫ
Vitalie RĂILEANU
Cărţile criticului Ion Ciocanu – scrise pentru noi

CĂRŢILE CRITICULUI ION CIOCANU – SCRISE PENTRU NOI
(sugestii pentru un portret)

Vitalie RĂILEANU

Criticul şi istoricul literar Ion Ciocanu a crezut şi continuă să creadă (sic!), de-a lungul unei vieţi consacrate cuvântului scris, alături de alte mari voci ale generaţiei din care face parte (Mihai Cimpoi, Anatol Gavrilov, Mihail Dolgan ş.a.), că acţiunea sa nu trebuie să se plaseze doar la nivelul simplei înregistrări şi comentări a faptului literar, cât mai ales în direcţia influenţării lui directe, nemijlocite. Monografiile, studiile, articolele, cronicile şi portretele literare, eseurile de sociolingvistică etc. au menirea să fie o trambulină pentru afirmarea în bloc a şaizeciştilor, şaptezeciştilor, optzeciştilor şi chiar a nouăzeciştilor pentru schimbarea paradigmelor judecăţii de valoare. Vasta sa activitate de la profesor universitar, director al Editurii „Hyperion”, director general al Departamentului de Stat pentru Limbi, la cea de cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Filologie al AŞM depune mărturie despre o dorinţă de a fi mereu în arenă şi de a duce o luptă fără milă imposturii şi nonvalorii.

Spre deosebire de Valeriu Senic sau Gheorghe Mazilu, despre care a scris cu înţelegere…, Ion Ciocanu nu s-a refugiat programatic într-un turn de fildeş, nu a tăiat voit punţile cu mişcarea literară „vie” şi mai ales nu a refuzat seducţiile adevărului: „Că am avut curajul primei opinii despre cărţile scriitorilor noştri, e adevărat. Că în majoritatea cazurilor am intuit just calităţile şi minusurile lor, de asemenea, pare-se adevărat. Că n-am «pactizat» niciodată cu vreun punct de vedere pe care să nu-l fi avut mai întâi în suflet, n-ar fi cazul s-o spun eu. Faptul la care Vă referiţi poate fi concludent. Când conducerea de partid a republicii (Ivan Bodiul, Evgheni Postovoi ş.a.) şi aceea a Universităţii (în persoana şefului catedrei la care activam) exprimaseră deja opinii duşmănoase faţă de creaţia lui Ion Druţă, n-am putut tăcea. Să spui în presa republicană un cuvânt de bine despre prozator era imposibil şi am recurs la ziarul tipărit al Universităţii, la 23 iunie 1970 publicând o recenzie elogioasă a romanului Povara bunătăţii noastre, de la care mi s-a tras, tot atunci, plecarea «benevolă» de la catedră” (Efortul salvator, Chişinău 2006, p. 12).

Volumele semnate mai târziu de Ion Ciocanu ca: Itinerar critic (1973), Dialog continuu (1977), Clipa de graţie (1980), Permanenţe (1983) ş.a. ilustrează tocmai acea postură a criticului ne-angajat, care – cel puţin în perioada comunistă – nu a fost lipsită de riscuri, asumate însă deschis de Ion Ciocanu, visând la colegi de breaslă, critici literari – promotori „ai unei direcţii distincte prin însăşi autoritatea persoanei sale şi prin seducţia scrisului”.

Prin autoritatea personală şi prin seducţiile reale, incontestabile, ale scriiturii sale, Ion Ciocanu se străduieşte să promoveze o figură-model a criticului literar, să înţeleagă specificitatea atitudinii analitice în raport cu literatura, de aceea majoritatea cărţilor şi studiilor publicate se înscriu în ceea ce se numeşte, cu un termen nu tocmai fericit, „critica criticii”. În spaţiul literaturii române basarabene, Ion Ciocanu s-a raportat cu predilecţie la modelul călinescian al „criticului-artist”, acest fapt nu reprezintă însă o respingere a contribuţiei altor mari corifei ai criticii literare româneşti şi universale.

De o valoare incontestabilă rămân a fi, şi în acest început de mileniu trei, volumele: Dincolo de literă (Incursiuni critice în procesul literar contemporan, 2002); Nevoia de vase comunicante sau cartea între scriitor şi cititor (2006); Efortul salvator (2006); Salahorind (2008); Cărţile din noi (2011) ş.a., deoarece reuşesc să surprindă atât nuanţele subtile ale personalităţilor şi scriitorilor, cât şi liniile directoare ale unei activităţi în care simţul estetic şi literar a fost mereu dublat de unul istoric foarte sensibil, iar judecata de valoare nu a scăpat niciodată din vedere că există o etică subsidiară a gestului exegetic. Din corpul volumului de studii, articole şi cronici literare Cărţile din noi, apărut la Editura „Pontos”, 2011, se degaja o efigie sublimă a unor deosebiţi scriitori: Grigore Vieru, Victor Teleucă, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Dumitru Matcovschi ş.a., şi mi se pare salutar să reactualizez următorul alineat din prefaţa acestei cărţi-monografii: „Nu credem să nu prezinte un interes principal şi major activitatea unor personalităţi ca a lui Alexandru Cristea, autor al muzicii pentru textul Limba noastră de Alexei Mateevici, a lui Daniel Ciugureanu, basarabean de pe meleaguri unghenene, ajuns odinioară membru în patru guverne ale României, a lui Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Nicolae Esinencu, Dumitru Matcovschi, Petru Cărare, Efim Tarlapan şi ale altor scriitori care ne-au «cucerit» pe noi şi să nu acceptaţi modul în care le-am înţeles şi le-am prezentat aici. Dorinţa noastră supremă e ca prezenta culegere de articole, studii şi cronici literare să devină o carte apropiată sufletului şi minţii fiecăruia dintre acei care se vor apleca asupra ei. S-o poată lectura şi eventual preţui în măsura în care am găsit noi necesar să punem în atenţia publicului numeros aceste reflecţii asupra unor texte pe care le-am trecut prin simţirea şi înţelegerea noastră, până să le considerăm nişte cărţi scoase din fiinţa noastră spirituală în care iniţial le-am făcut loc în urma unei cugetări orientate spre nevoile spirituale de azi ale culturii noastre. Iluzia ni-i mare, înţelegem, dar fără ea de ce am mai fi pus mâna pe condei?” (Cărţile din noi, Chişinău, 2011, p. 6). Cuprinsul dat constituie, în fapt, un autentic început de compendiu al istoriei literare basarabene, al mişcării literare din anumite perioade, fiind cuprinzătoare, solidă, ca informaţie, din câte au apărut, lucrarea nu epuizează obiectul de studii şi se înscrie printre acele scrieri de referinţă indispensabile cercetătorului, ca şi marelui public. Ar fi însă greşit să rămână impresia că rolul autorului se limitează la o simplă înregistrare şi constatare a procesului literar.

Ion Ciocanu întreprinde operaţia cea mai dificilă pentru criticul şi istoricul literar: supune unei interpretări atente, ştiinţifice, materialul enorm ce-i stă în faţă, aducând în studiile şi referinţele sale soluţii judicioase, având în acest sens şi un rol aparte, anulând, printr-o migăloasă, dar necesară argumentaţie, punctele de vedere forte. Impresionează plăcut şi atitudinea necrispată cu care criticul abordează problema. El nu vine cu un parti pris, cel puţin declarat, vrea să afle dacă există realmente note originale ale scriiturii, admite deci şi posibilitatea absenţei lor, se fereşte să facă afirmaţii fără acoperire şi-şi sprijină mereu observaţiile pe exemple argumentate. Astăzi când speculaţiile diletante sunt la modă şi culeg imediat aplauze snoabe, procedura dată, prudentă şi riguroasă, trezeşte încredere şi înaltă apreciere.

Cu câţiva ani în urmă, un coleg de breaslă, care i-a fost şi un bun prieten-neprieten sau, ca să evităm formulările polemice, să zicem că spirit neînrudit cu al său, a cărui personalitate critică şi orizont de receptare se situează pe coordonate diferite de cele proprii demersurilor sale – i-a reproşat (lui Ion Ciocanu) că scrie mult. Volumele şi studiile lui apar prea des şi nu sunt prea ample, chiar dacă le recunoştea calitatea, capacitatea de a interesa, onestitatea, originalitatea… Adevărul este că unele scrieri ale criticului nostru par, sau chiar sunt, ce-i drept „lungi”, dar rămân întotdeauna autentic-academice.

Într-o largă acoladă evolutivă, de la afirmaţia făcută în secolul al XVIII-lea de Buffon: Le style c’est l’homme même, până la butada céliniană arhicunoscută (Je ne suis pas un homme à message, je suis un home à style), în subteranele literaturii a funcţionat ideea unei legături între psiheea scriitorului şi structurile discursive care individualizează un text (stilul ca fatalitate, indiferent de mesajul pe care vrei să-l exprimi). Dar, până să ajungă la personalizarea din afirmaţia lui Buffon, un bun şi original stil critic, ce-l caracterizează pe Ion Ciocanu, respectă nişte repere majore obiective: precizie, concentrare, organizare sistematică a argumentelor şi mai ales raţionalizarea iraţionalului.

Nouă, colegilor de breaslă, dar şi cititorilor cărţilor criticului şi istoricului literar Ion Ciocanu, ne revine responsabilitatea şi obligaţia să ţinem seama de cele scrise, deoarece actualitatea lor nu a încetat niciodată să ne unească…