Biblio Polis - Vol. 56 (2015) Nr. 1  
ARHIVA  
STUDII ŞI CERCETĂRI / STUDIES AND RESEARCH / ИССЛЕДОВАНИЯ
Victoria FONARI
Strunele orfice în creaţia lui Grigore Vieru

STRUNELE ORFICE 
ÎN CREAŢIA LUI GRIGORE VIERU

Abstract

Studies about Orpheus – orphism, and its disciples interfere with the value of art, musicaltherapy, abstinence (see: George Lateş). Meticulously analysed in Mihai Eminescu’s creation, the image of Orpheus is seen by literary criticism with regard to Grigore Vieru’: “the poet withthe lyre in his tears” (Eugen Simion) and Marin Sorescu’s saying: “Grigore Vieru is one of Orpheus’ disciples” – this idea is developed in his poemms where the harp, the lyre, the catgutsinsist symbolically.

Keywords: Orpheus, orphism, Grigore Vieru, myth, lyrics.

* * *

Criticul literar Eugen Simion, analizând poezia lui Grigore Vieru, şi-a intitulat articolul semnificativ Un poet cu lira-n lacrimi. La început pare un titlu generalizat pentru un poet, dar în timpul nostru lira devine mai mult siglă, şablon. Poetul Grigore Vieru păstrează simbolul nu ca un ecuson. Strunele-i sunt ferecate în sânge. Acad. Eugen Simion va semnala anume melodia ce vine din poezia populară, argumentând că în creaţia vieriană se reciteşte: „O jale de popor îmbătrânit în suferinţă, o respiraţie uşoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul… toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă” [Simion: 1998, 189]. O altă carte care s-a pretat la elucidarea orficului în literatură este Eternul Orfeu, de Margareta Curtescu. Deşi cercetează minuţios Universul mitului, există un singur segment în care abordează subiectul raportat la creaţia vieriană – Euridice, spaţiu al operei (Grigore Vieru), unde este interpretată o singură poezie, Pădure verde, pădure [vezi: Curtescu: 2005, 183-184]Nu ne vom referi la această poezie pentru că „iniţierea prin intermediul absenţei iubite” nu constituie unica modalitate de a interpreta mitul antic în creaţia acestui poet. Investigarea noastră se va axa nu pe generalizarea conotativă, dar pe mai multe texte în care lucrează orfismul.

Scriitorul Ştefan Augustin Doinaş, care a abordat miturile nu doar în plan creativ, dar şi în cel interpretativ, inclusiv prin traducerile realizate, stipula cu privire la Orfeu: „…tot ce Verbul izbuteşte să păstreze din ea (Euridice) este doar sentimentul, plin de îndoială, că realul îl urmărește pe poet” [Doinaş: 1971, 74]. Evident că majuscula de la cuvântul Verb ne duce la versurile presupuse ale lui Orfeu din Testamente: „Zeiescul Verb cu drag priveşte-l. În preajmă stând, cu el să-ţi umpli / Ulciorul inimii şi-al minţii; păşeşte drept pe cale bună / Şi veşnic aţinteşte-ţi ochii spre singurul stăpân al firii!” [Orfeu: 1987, 179]. Imaginea din acest fragment concentrează forţa spirituală în raport cu existenţa. Atitudinea faţă de concordanţa semantică este una ce stipulează descoperirea misterului lumii. Lumea interioară se suprapune cu cosmosul. Deşi versurile sunt extrase dintr-o altă cultură, alte timpuri, dar ele amintesc de versetele din Evanghelia după Ioan, scrise în varianta limbii latine: „In princio erat Verbum” (Ioan 1:1). Verbum din poemul lui Orfeu apare cu sensul de cuvânt care are forţa de a energiza, are puterea acţiunii, a realizării. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – univers. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii şi-al minţii” determină împăcarea senzaţiilor cu raţiunea. Emoţia şi gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoaşterea firii ontologice.

Instrumentul lui Orfeu este cel cu strune, în ce priveşte suflantele – acestea sunt în posesia lui Pan. În unele legende anume Orfeu creează lira, deşi sunt variante în care invenţia aparţine lui Apollo sau Hermes. Instrumentul muzical cu coarde se deosebeşte de cele suflante, pentru că nu sunt făcute totalmente din element vegetativ, strunele fiind create din intestinele mieilor bine prelucrate. Instrumentul cu strune este de origine nordică, are o funcţie magică de a depăşi natura fizică prin perceperea celei celeste prin muzică.

Instrumentul muzical insistă în poezia Harpa. Eul liric, similar unui creator, enumeră drept material pentru strune: părul mamei, viţa-de-vie şi şerpii. Lira grafic are trei coarde. Spectrul utilizat este deosebit de cel al unui instrument veritabil. Harpa poetică include atitudinii (încrederea, admiraţia şi dragostea, echivalentă în text cu sacralitatea). Explicăm prin textul vierian: „Să cânte pot (credeam) şi şerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Şi sfântul fir de păr al mamei.” Sunt trei elemente concentrate în simbolism. Se cunoaşte predilecţia lui Grigore Vieru pentru fondul folcloric, menţionat minuţios de criticul literar Mihai Cimpoi, şerpii au o conotaţie dublă de la îngerul ocrotitor al casei – simbol al toiagului ciobanului până la întruchiparea răului. În poezie se resimte speranţa catartică a artei de a îmbuna răul absolut. Materia respectivă vine parcă din predilecţia pentru contrast, pentru evoluţia schimbării pozitiviste. Elementul romantic nu trece în decadenţă, dar, prin structura extrem de concentrată reia emblema avangardei de a inunda totul prin expresia unei singure imagine, ce ar fi una dominantă, celelalte fiind înghiţite de această forţă a sugestiei. Prerogativa se remarcă prin enunţurile: „Ei blând cântau”; „Au prins a şuiera sălbatic, / Săreau să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţă”. Poezia Harpa conţine mai multe tonuri muzicale: siguranţă, mimare, durere, pericol, distrugere. Din selecţia pe care o face poetul este unica materie ce se exprimă la plural.

Apărută în volumul din 1968, această poezie deţine crezul său artistic. Tema creaţiei este abordată la nivel sincopat în care se îmbină originea genului liric – de a fi rostit şi cântat. Poetul trăieşte arta arhetipal. La nivel ritualic este percepută viaţa construită pe fresca pământului – poama, fiind viţa-de-vie, nicidecum nu roadele vreunei altei plante – trăsătura unui pământ roditor, mirific, în alianţa muncii şi a gustului de viaţă. Sacralitatea apare în „sfântul fir de păr al mamei” – arhetipul relevă maternitatea – o conexiune dintre neant şi naştere, mama va semnifica continuu viaţa în lupta cu moartea. Cuvântul „fir” va tezauriza firul de iarbă, firul de nisip, firul de rază, firul vieţii. Este acel element care leagă şi dezleagă eul liric în cunoaşterea artistică. Dezlegarea apare ca o reacţie, după teoria lui Dilthey, care se include în cea de a doua categorie din expresiile vieţii.

Şerpii-duşmanii, angoasele, incertitudinile, cenzura editorială, maleficul absolut – conotaţiile pot fi multiple. În aceste două coerenţe antitetice prevalează frumosul artistic în sensul sacrului matern. Acţiunile şerpilor catalizează frumosul etern contretat într-un vampirism energetic „să-i sugă cântecului viaţă”. Drumul pe care îl parcurge eul liric în „neagra noapte, trecând prin codru, singuratic” aminteşte de poemul-dedicaţie Divina tragedie al lui Daniel Corbu, care a simţit versul lui Grigore Vieru şi prin itinerarul biografic al scriitorului elucidat în cartea Taina care mă apară [vezi: Corbu: 2008, 16-26]. Traseul în lumea lui Hades coincide cu lumea infernului. Singurătatea artistului în lume este inevitabilă întru creaţie, şi după tipologia propusă de George Meniuc în nuvela Marea Neagră. Singurătatea constă şi în asumarea responsabilităţii cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. De aceea, în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăieşte şi reacţia propriilor acţiuni. După opinia poetului, efectele coardelor cu venin îşi păstrează unica menire – de a otrăvi. Hidosul, oribilul, nu contribuie la înseninarea. Împărtăşirea sacrului cu răul nu are efect de sincopă malefică (de oprire a maleficului), dar apare descoperirea-sinteză a eului liric: „Văzui c-o strună-ncărunţise.” Suferinţa este proprie celor sensibili, compătimirea, admiraţia, nu sunt trăsături comune. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieţii sale, cuvântului rostit. Este polemica dintre inspiraţie şi scriere, dintre gând şi perceperea lui de alţii. Încărunţirea strunei determină consecinţele drumului parcurs. Dacă Dante ajunge din Infern prin Purgatoriu în Paradis, atunci eul liric traversează parcursul lui Orfeu, care nu poate trăi exact, pe aceeaşi notă melodică, după ce o pierde a doua oară iubita. În cazul lui Gr. Vieru frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărţire. Arta are funcţia de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu.

O conexiune a viziunilor fixează poezia Între Orfeu şi Hristos, dedicată lui Ştefan Andronic. Continuă ideea descoperirii morţii: „Pentru că a văzut, / Ochiul meu a murit.” Ochii – oglinda sufletului. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput şi prin atingere: „Lacrima: piatră funerară / Pe mormântul ochiului meu.” Scurgerea lacrimii simbolizează durerea la limita autosacrificării. Versurile adună repetiţia imaginii de „oculus mundi”, ochiul universal, care se resimte şi în versurile lui Nichita Stănescu ce fluidizează: „Poezia este ochiul care plânge. / Ea este umărul care plânge / ochiul umărului care plânge” (Poezia).

Orfeu este cel ce cunoaşte moartea iubitei, dar nu şi moartea iubirii. De aici apare sensul sentimentului ce înveşniceşte. Eul liric trăieşte ipostazele omului cu iubirea telurică şi cea de artist, dar adună în emoţiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. Creaţia sa se stabileşte pe Biblie prin spusele Sf. Apostol Pavel: „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit” (1 Corinteni 13: 8, 205) – este iubirea întru Hristos şi prin această iubire poetul îşi asumă: „În altă lume se va deschide / Ochiul meu, dând piatra la o parte.” Piatra, frontiera ce închide şi deschide, nu se supune timpului, dar se lasă dată la o parte prin credinţa învierii.

Arta, în conotaţia frumosului, are darul împlinirii, de aceea poetul exclamă în Despre fericire: „Sunt fericit / C-aud cum sună-n faţă, / Prea tainic şi integru, / Un cântec drag, / Atât de cunoscut, / Şi că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia…” Eul liric trăieşte momentul inspiraţiei determinat de estetica artei în care crede, e o ipostază a Euridicăi de a plana după melosul orfic înspre lumină, care se opune spaţiului păzit de Cerber. Fericirea constă în eliberare, în perceperea sublimului, în a crea din esenţele lumii primordiale, ce îmbină cuvântul, fapta şi gândul, unde materia foloseşte spiritului. În această poezie, precum şi în Cosite, florile de dor, dedicate Doinei şi lui Ion Aldea-Teodorovici, întâlnim disecarea problemei receptării: „Nu-i o ruşine să nu cânţi, / Ruşine e să nu-i asculţi”. Înţelegerea devine similară cu apropierea, acceptarea, coparticiparea. În text lucrează antiteza susţinută prin mimarea negaţiei „să nu cânţi”, „să nu asculţi” prin acolada cuvântului „ruşine”. Deducem că pentru Grigore Vieru este important îmbinarea eticii cu estetica. Perspectiva orfică se proiectează în cunoaşterea durerii, care schimbă tranşant viziunea asupra propriilor sentimente şi interacţiunea memoriei cu prezentul: „Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaşte” (E-o linişte iubirea?). Durerea devine un punct cardinal cu izomorfismele: compătimire, singurătate, milă, distanţare, izolare, tristeţe.

Parcursul orfic se oglindeşte în itinerarul liricii vierine prin „harpă”, „strune”, „lacrimă”, „plânge de dor”. Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Poetul tinde să extragă din Sacralitate, aşa cum spune legenda la auzul cântecului lui Orfeu leii se linişteau, războaiele încetau, natura se îmblânzea. Cercetătorul George Lateş în studiul său Punctul genezic valorifică relaţia Orfeu – Orfic – Orfism și conchide: „Orfismul, în varianta lui literară, singura rezistentă în timp, e proba maturităţii unei culturi, care, la întâlnirea cu acest fenomen reordonator de sensuri, îşi încearcă rezistenţa din perspectivă retrospectivă, dar şi prospectivă” [Lateş: 2002, 124], de la acest binom delfic criticul literar extrage „vocaţia renascentistă”. În cazul lui Grigore Vieru, continuăm ideea exegetului în mit, cu Renaşterea naţională. Cartea care a adunat articole critice, dedicaţii poetice, interviuri – un omagiu pentru creaţia lui Grigore Vieru la 70 de ani – se numeşte sugestiv Un discipol al lui Orfeu, este o secvenţă din aprecierea oferită de Marin Sorescu: „Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă?” [Sorescu: 2005, coperta 4].

Ce înseamnă pentru poetul Grigore Vieru întoarcerea privirii. Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ţine coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărţirea de satul natal, de mamă. Tristeţea, nostalgia, regretul sunt prezente şi în poezia de dragoste. Privirea poetului ţine de profunzimea percepţiei în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferenţa.

În concluzie: imaginea lui Orfeu a fost valorificată individual. Critica literară a perceput imaginile legate de Orfeu în creaţia lui Grigore Vieru. Optica investigativă oferă racursuri noi de a percepe tragismul timpului în care a activat. Cercetarea noastră dezvăluie componentele conceptului artistic vierian în baza poeziilor analizate. Perceperea morţii este raportată la două viziuni în creaţia lui Grigore Vieru: la cea orfică şi la cea creştină. Poetul le îmbină elucidând importanţa păstrării sacrului arhetipal şi dragostea creştină. La Gr. Vieru dragostea îşi ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. Poetul trăieşte acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei.

Referinţe bibliografice

  1. DOINAŞ, Ştefan Augustin. Orfeu şi tentaţia realului. Bucureşti: Eminescu, 1971.
  2. CORBU, Daniel. Itinerar bibliografic. În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. Ediţie realizată de Grigore Vieru şi Daniel Corbu. Iaşi: Princeps, 2008. ISBN 978-973-1783-61-1.
  3. CURTESCU, Margareta. Eternul Orfeu. Chişinău: Ştiinţa, 2005. ISBN 9975-67-490-9.
  4. LATEŞ, George. Punctul genezic. Iaşi: Junimea, 2002.
  5. ORFEU. Fragmente din poeme orfice. În: Hesiod – Orfeu. Poeme. Tălmăcire, prefaţă, prezentări şi note de Ion Ascan. Bucureşti: Minerva, 1987.
  6. SIMION, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. Bucureşti. Chişinău: David / Litera, 1998. ISBN 973-9355-03X; ISBN 9975-74-089-8.
  7. SORESCU, Marin. În: Discipol al lui Orfeu. Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. Chişinău: Prut Internaţional, 2005. ISBN 9975-69-726-7.

Victoria FONARI, 
dr. conf., USM