Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
MISCELLANEA
Zina CENUŞĂ
Secvenţe cotidiene (II)

Despre hoţi ca despre poliţişti sau viceversa

În viaţa mea am avut noroc de toate. De părinţi iubitori, de mentori buni şi cărţi valoroase, de bucurii şi tristeţi, de întâmplări fericite, dar şi mai puţin fericite, de naşteri şi înmormântări. Că asta, se zice, ţi-a menit soarta la venirea pe lume şi asta trebuie să suporţi, ca pe o binecuvântare sau ca pe un blestem. De toate câte mi s-au întâmplat şi am trăit, am purtat şi am suportat mai uşor sau mai greu, după cum a fost câştigul sau paguba, am scăpat. Mai devreme sau mai târziu, rănile, bucuriile, au trecut, s-au cicatrizat, au murit... Este însă ceva care m-a îndrăgit, poate, tot de la naştere, mă urmăreşte păgubos, a devenit parte indivizibilă din viaţa mea şi, probabil, că dat îmi este să merg cu acest ceva... în mormânt.

Când am crescut atât cât să pot purta pâslarii (să nu-mi cadă din picioare) pe care mi i-a făcut tata pentru mai multe ierni la rând (e-he, nu erau pe atunci marketingurile de azi!), deci am crescut, a considerat mama că, în seara de Crăciun, îmi poate permite să merg la colindat. Aceasta era surpriza şi darul mare pe care trebuia să-l fac mămucăi: s-o colind cu Florile dalbe! Abia dacă ajungeam cu vârful scufiţei la pervazul ferestrei şi poate că mămuca nici nu mi-a prea auzit glasul cu colindul dar, după ultimul viers de Florile dalbe, flori de măr, m-a luat în casă, m-a pupat, m-a dăruit cu vorbe bune – Ce mare ai crescut, draga mămucăi, de când nu te-am mai văzut (şi ea nu mă văzuse decât de ieri seara), şi m-a dăruit şi iar m-a lăudat de m-am îmbujorat de laudele ei. Era încă ziuă şi doream, nerăbdătoare, să ajung acasă, să povestesc tatei şi mamei ce bine şi frumos am colindat şi cu ce am fost dăruită. Şi nu am mai rămas peste noapte la mămuca. Pe drum însă m-am întâlnit cu alţi colindători. Mi-au luat copeicuţele, covrigeii, nucile şi acadelele, m-au trântit într-un troian de zăpadă şi, asta a fost! Ca să mă împace, a doua zi, mămuca m-a dăruit şi mai frumos şi mai bogat, m-a sărutat cu dulceaţă, zicând despre cei care m-au tâlhărit că din furat nu se vor îmbogăţi. Atunci, de durerea pierderii m-am tămăduit eu cumva, dar de a umilinţei – nu.

Mai târziu, când un trândav din sat, cu fraţii lui beţivi, ne-a călcat căsuţa, pe care tatăl meu ne-a construit-o singur-singurel, cu mâinile lui, pentru a avea şi noi colţul nostru de fericire, iar mama ne-a îmbrăcat-o cu dragoste, ca pe un palat în miniatură, am plâns cu disperare. Însă mama cu tata au refăcut palatul, l-au redecorat, l-au reînzestrat. Şi mai frumos. Şi mai confortabil. Şi am fost fericiţi în acea căsuţă înecată în iasomie, liliac şi bujori doar o lună de concediu. Imediat ce am plecat la muncă, aceiaşi hoţi nu numai că au luat zestrea şi podoabele, ci au smuls şi plita de fontă de la sobă. Iar din casă şi până la nişte tufişuri, unde hoţii s-au pitit sau au împărţit prada, drumul era presărat cu plăci de vinil. Tata zicea că nu le-au luat să le asculte ci, după o tehnologie doar de ei ştiută, să facă din acestea o tărie extrem de înnebunitoare, dar şi nocivă. Numai biblioteca a rămas neatinsă de mâna hoţilor. Ca şi la prima hoţie. Cuibul ne-a fost pângărit. În taină, am plâns de truda fără rost a părinţilor mei. Durerea mi-a trecut, umilinţa – nu, nici azi.

Fără tata care, chemat printre îngeri de tovarăşii lui de suferinţă – frontovicii, ne-a părăsit, viaţa nu a mai fost aceeaşi. Parcă nu mai exista acea magie a traiului patriarhal care ne atrăgea spre casa din Bocşa mea dragă. Ne-am retras definitiv, în găoacea noastră de la oraş. În vacanţe, concedii şi cu orice alte ocazii, ne aduceam mamele, mătuşicile şi celelalte neamuri şi împărţeam bucuria unei familii unite. Dar şi la oraş, într-o bună zi, ne-au călcat hoţii. Am sesizat poliţia, ne-am pus altă uşă, mai rezistentă, mai... din metal şi ne-am continuat viaţa. În aceeaşi vară ne-au spart casa încă de două ori. Mă miram că, după prima spargere, când ni s-au luat chiar şi cele mai nevaloroase obiecte, dar foarte utile în munca mea casnică, cum este teul de spălat podelele sau piuliţa de pisat usturoiul, şi din lipsa cărora aveam mari incomodităţi, hoţii de fiecare dată au mai găsit câte ceva de luat. Şi numai de cărţi nu s-au atins niciodată. În urma ultimei sesizări a poliţiei, la o lună, am primit o înştiinţare semnată de şeful poliţiei de sector. Dosarul a fost casat. Făptaşii nu pot fi identificaţi. Or, unul din făptaşi era chiar fiul lui. Pontul ne-a fost vândut de prietena celui care ne curăţase casa, vecina de bloc. Din momentul acela nu am mai întreprins nimic pentru protejarea de hoţi a apartamentului nostru. Dar nici nu mai era ceva de luat. Cărţile, atât mai era în casa noastră, nu interesau pe nimeni. Şi-apoi dacă nici uşa dublă – una din lemn masiv, alta din metal grosimea 5 mm, nu a constituit un impediment pentru hoţ, care este fiul celui plătit să ne apere de hoţi, despre ce protecţie mai putea fi vorba? După aceste trei pângăriri ale apartamentului nostru, entuziasmul meu de gospodină a scăzut flagrant. Atunci am aflat că nereuşitele în străduinţa de creare a disciplinei şi confortului casei, se soldează cu o boală, numită în popor lehamite, iar în ştiinţa medicală – depresie.

După această întâmplare, tot mai mult prinsesem drag de casa noastră de vacanţă din „Satul Scriitorilor”, cum am numit eu acea localitate cu vile şi terenuri de floricele, pălămidă şi pir ale scriitorilor, de pe teritoriul primăriei Râşcova. Când ne-am mutat copiii, oalele şi sărăcia în pustietatea din aşa-numitul Sat, casa noastră avea doar acoperiş, ferestre şi uşi, abia înţânate în pereţi. Cu priceperea şi mâinile noastre ne-am apucat să cârpim-construim în continuare. Din unde am avut-n-am avut am cumpărat o bicicletă de teren cu trei roţi, maşină de găurit electrică, freză electrică, unelte de grădinărit, topor, bardă şi alte scule şi aparate necesare la o gospodărie. Foarte curând am rămas şi fără acestea. Ni le-au luat-furat dimpreună cu lăcăţile de la uşi şi de la poartă, cu săpunul şi detergenţii, cu mătura şi făraşul. Şi din nou le-am cumpărat şi le-am pus pe toate la loc. Apoi, pe parcursul anilor, casa din Satul Scriitorilor ni s-a spart de trei ori. După care a urmat o perioadă de linişte binefăcătoare. Ne-am înzestrat casa, am umplut-o cu lucruri necesare şi confortabile, ne-am aranjat pe raft cărţile, ne-am adus calculatorul.

Hoţii însă nu s-au lepădat de mine. Ei mi s-au arătat nu în vis, ci aievea, la Roma, unde plecasem într-o călătorie de orizont şi cunoaştere. Cu vârful cuţitului atingându-mi haina în dreptul ficatului, mi-au cerut banii, bijuteriile şi telefonul mobil. Dar – nenorocul hoţilor! Bijuterii nu port niciodată fiindcă nu le am; bani, la ora aceea, aveam şi mai puţin decât bijuterii, iar de telefon, ce să zic? Atunci, de frică, puteam să jur că nu ştiu ce este acesta. Oricum, am scăpat. Şi nici în portbagaj nu m-au aruncat. Aici, ţin să cred că m-a ajutat vârsta, eram cam... vechişoară, nu corespundeam cerinţelor lor de traficanţi... De asta, spuneam, la început, că ceva m-a îndrăgit încă la naştere, mă urmăreşte păgubos şi a devenit parte indivizibilă din viaţa mea.

De la un timp, am început să am obsesia verbului a ascunde şi tendinţa de a mă ascunde eu însămi. De cine? De oricine. De vecina de vizavi, de persoanele care, în drum, îmi vin în întâmpinare, de umbra mea.

Iar casa... Casa de vacanţă ni s-a spart ultima dată, a patra oară, acum câteva săptămâni, când noi ne aflam în delegaţie. De data aceasta, casa noastră a fost cercetată de un hoţ inteligent şi am fost deposedaţi de lucruri cu blândeţe. Hoţul a umblat prin casă (prin toată casa, inclusiv în pod) cu prudenţă şi cu grijă faţă de lucruri. Nu a aruncat şi nu a distrus, nu a murdărit locurile prin care a trecut, nu şi-a făcut interesele fiziologice pe masa la care mâncăm, cum a făcut altădată un confrate de-al lui. Se creează impresia că chiar s-a descălţat la uşă, căci nu a lăsat nicio pată de noroi. Şi a umblat prin toată casa. Din sarai ne-a luat toate uneltele (din nou, maşina electrică de găurit, freza electrică, motocoasa, ciocan, baros, etc., etc.). Din bucătărie a luat toate electrocasnicele, mâncarea şi băutura. Din celelalte camere, de pe rafturi şi din dulapuri, pe care ulterior le-a închis gospodăreşte, a ridicat, cu grijă, aparatele electrice, cheisul cu tacâmuri şi ustensile de călătorie, cafeaua, bomboanele, alimentele, detergenţii, încălţămintea, lenjeria de pat, alte lucruri şi produse cosmetice şi – obiectul cel mai de valoare, calculatorul cu toată munca noastră scriitoricească de o viaţă, cu informaţie valoroasă, evenimente, corespondenţă, fotografii, date, calendare şi adrese. Accesoriile calculatorului, un stick şi CD-urile au fost un bonus la această achiziţie a hoţului. La încheierea operaţiei, a închis toate uşile şi le-a încuiat precum au fost.

Au rămas intacte, ca şi altă dată, doar rafturile cu cărţi!

La petrecerea de constatare a faptei am sesizat poliţia. Şi au venit, pe rând: sectoristul, responsabilul raional de teritoriu, reprezentanţi ai urmăririi penale şi reprezentanţi ai reprezentanţilor. În total, şapte reprezentanţi-specialişti în uniforme, cu grade şi fără, s-au perindat în acea noapte prin casa noastră... Toţi au întrebat, au scris, au cercetat în cunoştinţă de cauză locurile indicate, iar au întrebat, iar au cercetat şi au plecat. Iar noi, am şters urmele (afară era zloată şi noroi) şi ne-am luat grija.

La câteva zile, telefonul a început să sune cu disperare în casa noastră. Unul din specialişti l-a rugat pe dl proprietar-păgubit E.T. să scrie o teză de licenţă pentru soţia dumisale care învaţă la Facultatea de Drept. Altul avea cumetrie şi l-a întrebat pe dl scriitor dacă nu ar dori să-i facă puţină veselie la această petrecere, că l-ar angaja el pe aista, pe artistul Ghiţă Urschi, dar cică nu este în ţară... Al treilea a sunat să ne invite să facem o donaţie de carte la grădiniţa pe care o frecventează fetiţa lui... Etc., etc. Doamne, ce scumpe odrasle au aceşti tătici cu epoleţi, câtă grijă arată ei pentru familiile lor şi câtă indiferenţă pentru meseria care le asigură salariul! Şi doar unul din acei reprezentanţi a vorbit la subiect, spunându-ne că are un suspect, dar nu se va proceda la o cercetare fiindcă procurorul raionului nu aprobă mandatul de percheziţie la domiciliu. Cu alte cuvinte, luaţi-vă de-o grijă! De parcă noi ne-am fi pus speranţa în recuperarea obiectelor sau... în competenţa lor.

Starea sufletească ce m-a cuprins în momentul când am descoperit spargerea mi-a provocat o durere insuportabilă în coloana vertebrală cu ecou la un picior. În consecinţă, nu am mai putut să calc pe el. Ca să mă ajut cumva, am căutat bastonul mamei, de care mi-am amintit că-l aveam în portbagajul maşinii. Îl aveam. Dar nu mai era. Cu puţin timp în urmă maşina a fost dusă la un auto service pentru o revizie de rutină. Apoi, la o spălătorie auto. Şi între aceste două case, din maşină a dispărut bastonul, un încălţător, scrumiera şi alte mici şi neînsemnate accesorii ale maşinii, acestea de la urmă nefiind strict necesare, dar care creează confortul pasagerului şi care sunt costisitoare. La această pierdere, am lansat un blestem către cel ce mi-a luat bastonul: să-i ajute Dumnezei să-l folosească cu spor pentru tot restul zilelor sale! Acum, căutăm să ne restabilim echilibrul sufletesc şi să completăm golurile făcute de hoţi (a câta oară?!). Şi o să scriem, la intrarea şi la ieşirea din casă, cu litere de-o şchioapă: La plecare, te rugăm, ia şi o carte.”

Acum, chiar trebuie să mă ascund. Şi cel mai temeinic trebuie să mă ascund de poliţiştii-detectori de hoţi, de şefii lor din MAI, de miniştrii lor de paie, de paznici, de portari, de procurori, de gardieni, de toţi cei care, se zice, ne apără drepturile şi bunurile. Pentru toţi aceştia mi-am pierdut respectul şi încrederea. Şi numai destinul meu păgubos, deocamdată, nu m-a dezamăgit.

21 februarie 2012

Tinereţea e frumoasă

Devenisem domnişoară în toată legea şi tata umbla mai mândru ca un rege că are o fată frumoasă şi cuminte. Apoi, când imediat după absolvirea şcolii, am luat şi examenele de admitere la facultate, drept apreciere, dar şi ca un avans pentru succesele şi cuminţenia mea pe viitor, iubitorul meu părinte mi-a dăruit un ceas-brăţară de aur, un set de lenjerie de corp de import, de cea mai aleasă calitate, şi o rochiţă uşoară ca aerul şi frumoasă ca o primăvară. Azi, ştiu sigur, puteam concura cu cea mai elegantă domnişoară top-model a vremii. Numai unul Dumnezeu ştie de unde a făcut tata, pe atunci, rost de acele podoabe şi cât l-a costat. Dar nu prea am avut timp să mă laud şi să le fac invidioase pe colegele mele pentru acea rochiţă şi acel ceas-brăţară că, la vreo două-trei săptămâni de la începutul anului de studii, am ieşit din sala de antrenament a universităţii doar în costumul de antrenament şi pe poante. De la vestiar mi s-a subtilizat tot-tot-tot: cesucul-brăţară, lenjeria, rochiţa, sandalele şi geanta-diplomat din care mi s-au aruncat conspectele pe jos. Când am descoperit pierderea, am avut un mare şoc. M-am gândit întâi la bietul meu părinte, care a dat o avere pentru mine, nevrednica... Şi am început să plâng. De jale, de umilinţă, de ruşine... Colegele mele, gimnastele, se împrăştiară ca rândunicile la vederea şoimului. Lângă mine, furios de abominabila faptă, dar şi neputincios, crişca din dinţi antrenorul. Îmi luă obrajii în palmele sale şi mă privi ţintă:

– Dragă fetiţă, pentru moment, nu te pot ajuta. Nu-ţi pot da o rochiţă să te îmbraci, să ieşi din această sală în ţinută vestimentară de oraş. Dar priveşte-te (şi mă întoarse cu faţa spre pereţii cu oglinzi)! Eşti superbă în această fustiţă de gimnastă. Şi e momentul să facem un test cu public...

Privirile înlăcrimate mi se ridicară cu nedumerire spre antrenor.

– !!!

– Când ieşi din această sală, păşeşte pe trotuarul care te duce spre cămin, exact aşa cum păşeşti pe bârnă.

– Pe bara suspinelor, am oftat eu greu, ştiind că acest aparat aduce cele mai mari suferinţe gimnastelor şi le cere o muncă sisifică. Multe lacrimi au curs din ochii mei la această probă.

– Deschide larg braţele (începuse antrenamentul) şi lasă imaginarul buchet de flori să cadă în apă. Tu nu regreţi că se depărtează de tine şi se pierde în larg, ci cu trupul te avânţi spre tării, cu gândul – spre sublim. Cucereşte infinitul! Mai întâi, calcă uşor, dar sigur, pe călcâi, apoi trece-ţi greutatea corpului pe talpă, înclină-te abia sesizabil şi, brusc! saltă, avântă-te, pe vârful degetului mare, pe poantă. Aici, atenţie! înainte de a schimba piciorul, rămâi o clipă suspendată în aer. Asta va imprima mersului tău senzaţia de plutire... Şi dacă ceea ce am spus acum s-a înregistrat aici (antrenorul mi-a atins fruntea cu palma), vei reuşi, vei câştiga mondialele.

Îmi amintesc cum mergeam către cămin, pe str. Livezilor (azi – A. Mateevici), şi plângeam. Nu de paguba ce mi s-a făcut, cât de jalea părinţilor mei care au tras din greu ca să-mi arate preţuirea pentru cuminţiea mea. Dar, în acelaşi timp, cu vorbele antrenorului bine înfipte în memorie, mă vedeam pe bara suspinelor, nesfârşit de lungă, între cer şi pământ, gata de zbor. Vai! Şi ce fierbinte era asfaltul de sub tălpile mele! Mai întâi, călcam uşor, dar sigur, pe călcâi, apoi îmi treceam greutatea corpului pe talpă, mă înclinam abia sesizabil şi, brusc! săltam, mă avântam, pe vârful degetului mare, pe poantă. Aici, atenţie! de fiecare dată când schimbam piciorul, trebuia să rămân (şi rămâneam!) o clipă suspendată în aer. Asta imprima mersului meu senzaţia de plutire... Iar mâinile, mâinile mele mângâiau aerul ca aripile păsării în zbor. Şi ce uşor devenise dintr-odată zborul, şi ce frenetic aplauda publicul spectator! Se părea că toate troleibuzele din oraş îşi aveau ruta pe strada Livezilor, pe care eu zburam dinspre blocul de studii spre blocurile de cămin ale Universităţii. Iar pasagerii-spectatori, zâmbitori, prin geam, admirau priveliştea. Apreciau?... Dezaprobau?... Mă credeau dusă?... Şi ce mult îmi doream să mulţumesc, să mă închin publicului-spectator. Era exact cum spusese domnul antrenor. Mă simţeam ca la un campionat.

La un moment dat, în întâmpinarea mea apăru un cuplu de bătrâni, albi ca păpădiile, ţinându-se tandru de mână şi ocupau tot trotuarul. „Dar eu voi pluti, ca aerul voi trece printre ei...”, mă gândeam, preocupată de mersul meu de atletă.

– Uite, Rebeca, ce fată frumoasă ne-a ieşit în cale! O zână! O să avem o zi bună, am auzit de-odată, chiar în momentul când mă unduiam să-i ocolesc fără să le stingheresc mersul.

Ce mult m-a consolat acea vorbă! Şi nu am mai plâns.

Nu ştiu dacă eram frumoasă. Studiam la Filologie, unde majoritatea era alcătuită din domnişoare care, la frumuseţe, băteau toate recordurile din ţară. Azi, când îmi amintesc de vorbele bătrânului trecător, mi se încălzeşte sufletul. Eram tânără şi tinereţea e frumoasă!

Zina CENUŞĂ