Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
LABORATOR DE CREAŢIE / ТВОРЧЕСКАЯ ЛАБОРАТОРИЯ / CREATIVE LABORATORY
Vladimir BEŞLEAGĂ
Сe e cu... povestea... azi? sau De la stilizare la... sub-ti-li-zare!

Am schiţat, într-o doară, acest, aşa zis, titlu de niscai notiţe fugare asupra unor gânduri ce mă frământă de-o habă – n-aş zice că... prea tare, dar aşa, din solidaritate pentru patimile unui coleg de breaslă (o să vi-l numesc mai la vale), şi... parcă aş fi auzit replica / explozia de mirare a cuiva / cutăruiva:

– Ia auziţi-l pe deşteptul ăsta: şi-a adus aminte de... poveste! Ce: poveste? Care: poveste? În secolul XXI – poveste? Ve-chi-turi! Ana-cro-nisme! Aiu-reli!

Eu, de aici:

– Nu dzî! Poate: Ai-ur-ve-de?

Acelaşi, cu-tă-ri-că:

– Dar asta ce-o fi să mai fie?

– Bagă nasu-n... enciclopedie... in-ter-mă-tii!...

Acum, la modul serios.

Povestea... vechituri? Povestea... aiureli? Ba bine că: nu! Nici în secolul acesta, pe care abia de l-am pornit şi-l parcurgem cu... fulgere şi trăsnete, dar nici în acel trecut (încheiat, care nu a fost) însemnat decât o maaare catastrofă a lumii. N-a zis, sărmanul şi fericitul Vasile Vasilache pentru noi toţi – şi pentru petecul acesta de pământ, dar şi pentru întreaga Europă, ba chiar pentru Lumea toată, că... stăm sub semnul Poveştii cu cocoşul roşu? Da, totul se repetă, războaie, confruntări, revolte, masacre, minciuni, răzbunări, sânge, sărăcie, banditisme, hoţii... Nu mai contenesc! Cei de sus promit celor de jos: viaţă bună, viitor luminos, dreptate, omenie şi – le dau sărăcie, umilinţă, bombe-n cap, exoduri de acasă, familii destrămate şi tot aşa... Nu-i asta... poveste? O poveste sinistră... O poveste macabră... Iar atunci când autorul nostru celebru şi nemuritor ne-a pus în faţă parabola cu... „Te duci la târg să-ţi cumperi viţică, spre a avea lapte pe masă, te întorci acasă şi vezi că... ţi-ai adus... bouţ-boulean!” După care, înşirând întreaga daravelă, conchide marele nostru satiric: „Apăi vezi, că... ai păţit-o? Dacă eşti tu însuţi bou! Nu zimbru precum ai fost odată şi erai ridicat pe steag ca să lupţi pentru demnitatea şi sufletul tău...” I-au sărit în cap marii ideologi ai vremii, atunci, Racul şi cu Senic. „Cu povestea nu se glumeşte”, l-au ţistuit ei (vezi Comunistul Moldovei, nr. 5, 1973). Anume: Cu... Povestea! Da, Po-ve-stea!

Hai că treaba aceea (murdară) s-a întâmplat sub regimul crud, totalitar şi cu cenzură drastică (autorului i-au închis gura pentru 15 ani!), dar vorba e că şi în noul secol, XXI... Povestea... Po-ve-stea! – nici pe departe nu a fost dată la vechituri!

Bunăoară: nu e cea mai grăitoare mărturie faptul că noi, această aşa-zisă Republică Moldova, suverană şi... indipindentă, am ajuns să fim de... po-ve-ste în întreaga... Europă?

– Cum: de poveste? strigă indignat acel cutărică.

Îi răspund:

– Dar nu suntem noi... n-am fost noi declaraţi: „Cea mai săracă ţară din Europa?”

– Da, dar asta nu e decât un... slogan. Slo-gan!

Eu, de aici:

– Dar faptul că, iarăşi, suntem supranumiţi (porecliţi!), declaraţi „Poveste de succes în Parteneriatul Estic” nu cumva o fi un alt... slo-gan!

– Îhî!

– Ei, vezi? Slogan – neslogan, dar în ambele... trei cazuri de mai sus se recurge la marele miracol al minţii / imaginaţiei omeneşti, care este – basmul / povestea (zi-i cum vrei). Fapt care nici pe departe nu amiroase a... vechitură. Din contră, e de cea mai stringentă actualitate: Po-ve-stea!

Deci, reluăm întrebarea din titlu: „Ce e cu Po-ve-stea... azi?”

Dat fiind că a răspunde la această întrebare nu e o treabă atât de simplă, hai s-o luăm mai pe ocolite. Adică: ce-a fost povestea: ieri, alaltăieri, în alte vremuri (în alte secole, milenii, lumi, civilizaţii). Ce-ar fi putut să fie decât o... mare minune a spirituluui uman, mai exact: a imaginarului omului, care prin basm / poveste învingea inerţia vieţii, se ridica de-asupra materialului ce-l copleşea, îşi construia o altă existenţă, unde era stăpân şi... rege! Basmul îi dădea aripi să zboare, basmul îi dădea forţe nebănuite, basmul îl învăţa înţelepciune, să găsească răspunsuri la cele mai complicate întrebări. Or, pe scurt, era un mijloc de educaţie, dar şi de satisfacţie estetico-filozofică...

Da, a existat în epoca umanităţii o vârstă a basmului. Înainte de cea a cărţii / lecturii. Atunci când totul se povestea, de unde şi cuvântul poveste... Dar există / a existat (dar mai există oare azi?) şi pentru om, pentru fiecare în parte, la modul individual, o vârstă a basmului? Vedeţi cum dintr-o întrebare: „Ce e povestea / basmul... azi?” apare o alta: „Dar mai există, azi, o vârstă a basmului?”

Aşa cum fiecare din noi e apt a răspunde la o întrebare doar pe baza propriei experienţe, din cele trăite de el, personal, voi zice şi eu: „Da, am avut în copilăria mea o vârstă a poveştilor! Am avut şi sunt fericit.” De ce? Pentru că prin acele basme, ascultându-le din gura dulcei mele bunici Natalia, am trăit o întreagă, lungă perioadă a evoluţiei spirituale a umanităţii (aceea care se numeşte: vârsta basmului) şi astfel, am putut să devin om deplin, om de cultură, cu adevărat!

Basmul mi-a deschis larg porţile miraculoase ale lumii imaginarului! Basmul a imprimat lumii culori, forţe, profunzimi nebănuite! Basmul mi-a dăruit, prin vraja cuvântului doar, o viaţă paralelă, fantastică, faţă de cea ternă, obişnuită, prin ponderenţă cenuşie... De bună seamă: să arunci tu peria peste umăr şi să crească din ea o întreagă pădure! Să arunci tu cutia peste umăr şi să se ridice într-o clipă un munte de piatră, pe care să-l roadă balaurul, iar tu să poţi fugi, ca să scapi de ghearele lui! Şi alte, şi alte multe miracole: cu buzduganul, cu porcul care se dovedeşte a fi un tânăr voinic şi frumos, doar că a fost fermecat de-o vrăjitoare rea... Dar covorul zburător din basmele arabe? Dar djinnul din ulcior, tot de acolo? Dar, dar, dar Feţi-Frumoşii şi Cosânzenele din basmele noastre româneşti? Să nu uit a aminti marile, celebrele colecţii de poveşti, pe care le au popoarele lumii, de pe toate continentele, care se regăsesc unele în altele, pentru că subiectele lor au circulat de la un popor la altul... Nu se cheamă într-o poveste a bunicului Ion Creangă un erou cu numele: Harap-Alb? Iar altul: Ivan Turbincă?

Iată, dar, că ne apropiem de ceea ce ne-am propus să aflăm: ce se întâmplă cu basmul... azi? Este el solicitat / gustat de cititorul de astăzi (în primul rând, de copii)?

Bibliotecile răspund:

– Da! Vor copiii poveşti!...

Dar cărţile ce zic? Editorii de carte ce fac? Cum răspund ei la cerinţele copiilor – cititorilor? Iată aici, mai exact: de aici începe toată.... tărăşenia. Şi nu o simplă şi neplăcută întâmplare! Ci... o maaare... cum să-i zic? O prea puţin frumoasă... gâlceavă din (s)pricina poveştilor. Or, cum s-ar zice: am ajuns şi aici... de poveste! Nu doar că ar fi... o poveste de succes. Ci... însăşi povestea a ajuns de... poveste!

Mai exact, la concret: Grigore Botezatu, celebrul adunător şi talentat scriitor de poveşti populare moldoveneşti, care activează de-o viaţă în acest gen, cel care are cărţi de basme editate în atâtea ţări ale lumii, de la Marea Britanie la Japonia, ca să vezi, a ajuns a fi... piratat ziua în amiaza-mare! Şi nu o dată, ci... repetat! Să dezghiocăm cazul, spre a ne da seama, ce e cu povestea... azi!

– Ce mai fac poveştile, dragă amice Grigore Botezatu? l-am întrebat într-una din zile, fiind în vizită la Institutul de Filologie al AŞM, unde Domnia Sa, deşi a atins vârsta de 84 de ani, mai este angajat.

– Rău... Rău o duc... poveştile...

Eu, cu nespusă mirare:

– Dar de ce? Ce-au păţit, sărmanele?

– Să ieşim pe hol şi am să-ţi spun.

Ieşit. Ne aşezăm pe nişte bănci, într-un colţ mai retras (dar şi mai întunecos) şi dânsul, după o lungă tăcere, de credeam că n-o să mai aibă capăt, zice:

– M-am judecat...

– Cum? Pentru... poveşti?

– Da... Şi nu o dată – de două ori...

– Chiar? Măi-măi-măi! Să te judeci. La bătrâneţe...

– Mi-au luat, fără să mă întrebe, culegerile mele de poveşti... Nişte edituri... Una de la Chişinău, alta de la... Iaşi...

– Şi de la Iaşi?

– Da... Şi le-au editat...

– Şi ţie, niciun ban?

– Nimic.

– I-ai dat în judecată?

– I-am dat.

– Şi... atunci... ţi-au făcut parte de ceva?

– 3000 de lei.

– Atât?

– Nici nu m-am dus să-i iau...

– Dar la a doua judecată?

– Am pus în mişcare ASDAC-ul, avocaţi şi i-au obligat să plătească 30 de mii...

– Aşa că te-ai ales şi dumneata cu o sumă?

– Şi-a luat biroul partea lui, dar mi-a revenit şi mie ceva mai mult...

– Slavă Domnului... Cu nişte bani tot înainte...

– Eh! unde face bătrânul autor, ignorat şi prădat de tinerii noştri oameni de afaceri... Şi, cum ne înţelesesem din timp să-mi expună tot năduhul, scoate dintr-o sacoşă de plastic un cărţoi mare cu un desen colorat pe copertă, pe care scrie: „Poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene”... Zice:

– Iată, altă daravelă cu basmele mele...

– Cum? Unde ? Cine?

– Citeşte. Deschide şi ai să vezi... Au luat o poveste de-a lui moş Trifan Baltă, iar celelalte toate sunt ale mele... Dar le-au schimbat...

– Cum: schimbat?

– Ca şi cum le-ar fi cules ei, le-au re-po-ves-tit!

– Daaa? Mare tupeu! Şi iarăşi nu te-au pus la curent? Nu te-au întrebat?

– Nu. Nu m-au întrebat.

– Asta-i bună! m-am revoltat eu. Dă cartea încoace... Să citesc... Să mă documentez... Să cercetez cazul... Că, de, cunosc eu bine cărţile tale... Am şi scris cu mare admiraţie despre Poveştile populare moldoveneşti încă în 1986.

Aşa se face că m-am prevăzut cu mai multe surse (ediţii, recenzii, variante, vreau să zic: originalele lui Trifan Baltă şi Grigore Botezatu, şi textele... furluate), am confruntat, pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, şi iată la ce rezultat-concluzie am ajuns. Ce şi cum, şi cine, o să vă spun mai la coadă, acum doar reproduc sintagma de pe verso foii de gardă a ediţiei: „Poveştile au fost adaptate şi repovestite...”

Să vedem ce e cu această... adaptare şi re-povestire. Începem cu Ilieş-Mălăieş din cartea Poveştile lui moş Trifan de Trifan Baltă, Chişinău, 1972, deşi ultima a apărut în 1986. Apropo, am avut ocazia să-l văd, personal, pe acel moşnegel pe la sfârşitul anilor 60 ai secolului trecut, la Uniunea Scriitorilor. Era un ins scund, dar viu, energic, mucalit la vorbă, o plăcere să-l asculţi... Am fixat şi am reprodus un episod, pe blogul meu de la Europa Liberă, caz auzit de domnul Grigore Botezatu... Merg ei în doi prin centrul oraşului, moş Trifan – bătrân, Botezatu pe atunci tânăr, zice Grigore: „Ei, ce zici, moş Trifane: îţi place oraşul? Frumos e Chişinăul.” La care oaspetele, coborât de la baştina lui, din nord, ca un cioban sadea, răspunde: „Roadele pământului bat podoabele târgului!”

Şi acum să vedem la ce fel de adaptare a recurs colega noastră de azi şi... cum a repovestit textul acelui vestit povestitor şi cântăreţ, care a fost moş Trifan Baltă. Reproducem, paralel, începutul basmului, spre a vedea mai clar ce e schimbat în varianta aşa-zisă „adaptată şi repovestită”.

La moş Trifan: „Demult, demult în satul, despre care merge vorba, trăiau nişte oameni săraci – lipiţi pământului.” Adaptorul-repovestitorul: „Cândva demult trăiau într-un sat nişte oameni tare săraci.”

Ce observăm? Care e diferenţa? Varianta adaptată / repovestită începe cu „cândva”. Originalul, cu repetarea cuvântului: „Demult, demult”. Or, „cândva”, prin acel „â” din prima silabă creează o atmosferă de opinteală în vorbire, de afonie, pe când repetarea lui „demult, demult” sugerează o stare poetică, de basm, de miraculos, purtându-l pe cititor-ascultător în adâncul timpurilor. Al doilea moment este că fraza se încheie cu o metaforă de aleasă frumuseţe: „săraci – lipiţi pământului”, pe când varianta adaptată / repovestită zice simplu, fad, sec: „tare săraci”.

Mai departe, moş Trifan: „Ce nu făceau ei, ce nu dregeau – pe mesele lor şi în cotruţele lor vântul vuia totdeauna a pustiu.” Adaptorul-repovestitorul: „Şi ce nu făceau ei, ce nu dregeau, dar de sărăcie nu puteau scăpa: mesele le erau pustii, iar prin cotruţă şi prin buzunare le vuia vântul.”

Aici, vedeţi, autorul variantei ajustate şi-a luat vânt şi a lungit-o pe cât a vrut şi a putut. Chiar dacă primele sintagme sunt păstrate ca în original, mai departe / mai la vale descoperim „inovaţii” interesante: „prin cotruţă şi prin buzunare le vuia vântul”. Hai că şi la moş Trifan „vuia vântul”, dar numai „prin cotruţă”, aici, în cartea „nouă” vântul vuia şi... „prin buzunare”! De ce? Păi, cum, dar: suntem în capitalism! Iar în capitalism banii domină, nu? Iar banii unde sunt ţinuţi (dacă-i ai!)? „Prin buzunare”, aşa cum zice repovestitorul? Ba bine că nu! Pe vremea poveştilor lui moş Trifan, banii se păstrau în „pungă”. Numai că el nu a menţionat-o, în basmul său. Iar în capitalism, azi, banii se depozitează la... bancă! Ori se poartă în... portofel! În... borsetă! Şi nicidecum „prin buzunare”. Deci, care-i adaptarea-inovaţia? E, mai degrabă, un calc dintr-o altă limbă, care a pătruns în română şi nu e specifică acesteia...

Trecem la zmei. Aceia care au pus stăpânire pe apele sătenilor şi, lăsându-le doar o fântână, le cer oamenilor răsplată. Moş Trifan zice: „...să trimită în fiecare an câte un suflet viu pentru ospăţul lor.” Zice repovestitorul: „...să le dea zmeilor în fiecare an câte un băiat sau o fată tânără pentru ospăţ...”

Observaţi diferenţa de stil? La moş Trifam: „...să trimită în fiecare an”, aşa cum e tradiţia: haraciul, birul la turci era „trimis”. În varianta re-povestită expresia este simplificată, incoloră: „să le dea zmeilor”. La moş Trifan: „câte un suflet viu”, în varianta „ajustată”: „câte un băiat sau o fată tânără”. Sintagma „suflet viu” e plină de poezie, chiar dacă aduce o nuanţă de... groază, pe când expresia „un băiat sau o fată tânără” e ternă, lipsită de mister, unde mai pui că comportă şi o nuanţă de... comic inoportun, pentru că e o tautologie: „fată tânără”... Dar, dacă le trimite o fată... bătrână?

Ei, bine, ţinem să mai aducem din confruntarea acestor texte, original şi „îmbunătăţit”, doar un singur moment, care vine să evidenţieze tendinţa, ca să zicem aşa, repovestitorului de „ameliorare / adaptare”. La paginile 64, respectiv, 80 citim: la moş Trifan: „Au hotărât atunci zmeii să-l ucidă pe Ilieş, dar în vremea asta flăcăul a ajuns în sat...” Varianta adaptată: „Hotărâră atunci zmeii să-l ucidă pe Ilieş, dar el ajunsese deja în sat...”

Stop! Acum se evidenţiază cu asupra de măsură metodologia de „modernizare” a textului tradiţional: substituirea perfectului compus: „Au hotărât” prin perfectul simplu: „Hotărâră”... Ca să vedeţi, inovaţie! Când zici: „Au hotărât” e ceva firesc, cunoscut, plăcut la auz. Când auzi acest „ho-tă-râ-ră”, parcă îţi hârâie nişte câini la ureche: „râ-ră! râ-ră! râ-ră!” Dar nu e numai asta buba. Apare în varianta „ameliorată” şi vocabula neologistico-franţuzită: „deja”, care vine să demonstreze o totală afonie, ca să nu zic lipsă de gust. „Deja” în povestea lui moş Trifan? De râsul găinilor, fraţilor! Ce-ar fi zis bătrânul, dacă ar fi fost să audă / să citească aşa ceva? Dar n-avea cum, pentru că, plecase „deja” în lumea celor drepţi. Încă în 1960. Ferice de el!

Dar iată că dl Grigore Botezatu e bine mersi, în viaţă. Recent a rotunjit cel de-al 84-lea an. Domnia Sa ce... zice? O să-l întrebăm. Dacă cel care i-a adaptat şi repovestit textele nu l-a întrebat.

Dar, mai întâi, să vedem ce „îmbunătăţiri” i s-au făcut poveştilor Domniei Sale, oprindu-ne doar la trei dintre ele.

Prima: „Stan Polozan, născut, crescut din spicul grâului”. Acesta este titlul original. Cel „îmbunătăţit” este retezat, bre, simplu: „Stan Polozan.” Aici debutul este modificat evident. La Gr. Botezatu: „A fost odată ca nici odată, că de nu era, nu mai ajungea biata poveste la noi.” Varianta „îmbunătăţită”: „A fost odată ca nici odată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.”

Observaţi diferenţa de timpuri: „de nu era” şi „dacă n-ar fi”. De ce a fost schimbat imperfectul cu... prezentul? Doar pentru a face un fel de... rimă? („fi – povesti”?). Dar de ce e eliminată emoţionanta „biata poveste”?

La Gr. Botezatu: „A fost odată un om şi o femeie...” Varianta „adaptată”: „A fost odată un bărbat şi o femeie...”

Ca să vedeţi: este abandonată formula clasică, consacrată, şi făcută imediat distincţia dintre sexe. Dar formula seculară e de o rară frumuseţe – ea leagă generaţii de generaţii, epoci de epoci, dar şi limbile neolatine unele de altele! Nu se zice în franceză „om” bărbatului? Dar în română nu spun nevestele soţului „omul meu”? E, deci, o simplificare, o sărăcire a sensurilor cuvintelor şi nicidecum o „adaptare”. Adaptare – la ce? La gustul... elementar? La searbăd-cenuşiu?

Cum a crescut Polozan cel năzdrăvan? La Gr. Botezatu: „...în spicul grâului, într-un stuf, într-un mosor, într-un budăi, într-o putină, într-un poloboc, într-un bordei...” Varianta „îmbunătăţită”: „...din spicul grâului, într-un stuf, într-un mosor, într-un poloboc, într-o putină, într-un bordei...”

Care-i „inovaţia”? A fost scos din text – sacrificat... budăiul, care a fost înlocuit cu... polobocul, iar polobocul din original lichidat în mod categoric! De ce a fost distrusă gradaţia atât de bine formulată – urmată de textul povestitorului? Doar ca să nu semene cu originalul?

Mai la vale vine o altă „inovaţie”. La Gr. Botezatu: „La şapte ani, şarpele zice...” Varianta adaptată: „Peste şapte ani, şarpele le zise...”

Mai întâi, expresia „la şapte ani” e în spiritul limbii române, dar şi comportă o sonoritate poetică aparte, pe când „peste şapte ani” nu e decât un calc dintr-o altă limbă, pe lângă că trimite la o noţiune nu de timp, ci de spaţiu: „peste deal”, „peste munţi”, „peste cap”, „peste mână”.

Afară de asta modificarea timpului la verb, din „zice”„le zise” nu este nici pe departe fericită, mai întâi pentru că nu e caracteristică basmului, apoi şi pentru că, în acest caz concret, aceşti doi de „le” (şarpe-le le...) alăturaţi produc un efect de ilaritate, deoarece sună la auz ca: „le-le” sau: „Lele!” Ceea ce chiar înseamnă: Lele! Leliţo!

Acum Stan este dat la şcoală. La Gr. Botezatu: „Dascălul mai avea doi la învăţătură şi l-a luat şi pe Stan Polozan...” Varianta „adaptată”: „Dascălul mai avea doi elevi la învăţătură, dar l-a luat şi pe Stan Polozan...”

Bun. Că a băgat cuvântul „elevi”, care nu e deloc propriu stilului poveştilor (ar fi fost să fie: ucenic, învăţăcel, copii etc.), dar de ce... „dar”? De ce a transformat o frază cu propoziţii completive în unele adversative? Ceva mai jos, în varianta „adaptată”, dascălul este făcut „năzdrăvan”, ceea ce la Gr. Botezatu nu există. De ce? Era nevoie de asemenea miracole, odată ce povestea ea însăşi comportă în totalitate elementul miraculos?

Ceea ce se constată la confruntarea ambelor texte este că peste tot perfectul compus şi prezentul etern este schimbat în perfect simplu: „zice” devine „zise” – nonenfonic, „a întrebat”„îl întrebă”,” – „dădu” (urât) ş.a.m.d. Dar şi unii termeni, aşa-zişi arhaici, sunt înlocuiţi cu alţii, chipurile, mai moderni. De ex.: „ceair” devine „imaş”, de parcă pentru copiii de azi nu ar fi acelaşi lucru: cuvânt tradiţional, abia dacă auzit în graiul celor vârstnici. Pe când „ceair” se cuvenea să rămână, dar, poate, explicat. Dar vezi că... „adaptarea” e... adaptare şi era musai să schimbi o vorbă cu alta, chiar dacă anapoda! Doar să nu fie precum a fost! De ce? Vom vedea la sfârşitul acestor investigaţii stilistico-lingvistice. (Apropo, termenul poetic „opăcească” este înlocuit cu: „zăpăcească”, acesta fiind preluat din nota de subsol a originalului.) Da, şi mai introduce nişte neologisme absolut străine stilului şi atmosferei basmelor: „se strânse în jurul calului şi îl admirau care mai de care”... Ce stângăcii şi aiureli: calul... admirat!

Iar sfârşitul poveştii este atât de modificat şi împănat cu de toate cele „inovaţii”, încât nu face decât să admiri harul „adaptatorului”: boierul e şi el „năzdrăvan”, după ce a fost dascălul. Dar ceea ce citim la sfârşitul textului, chiar că te lasă... paf.

La Gr. Botezatu: „Şarpele s-a dat peste cap şi s-a făcut un tânăr frumos, iar pielea a aruncat-o afară şi din pielea ceea s-a făcut un palat de aur, care se învârtea după soare...” Varianta „adaptată”: „Şarpele se dădu peste cap şi se prefăcu iarăşi în flăcău, iar pielea o aruncă într-un ungher (sic!). Cum numai atinse pământul (sic!), pielea se prefăcu într-un palat de aur, care se învârtea după soare...”

Dar să vedeţi ce adaptare-inovaţie urmează! La Gr. Botezatu: „Acuma ce a mai rămas? – a fost nunta.” În varianta îmbunătăţită: „Tinerii au intrat în palat şi au jucat nunta.”

Mai! Măi! Măi! Dar astă vorbă cu... jucatul nunţii... de unde s-a mai iscat? Nunta, de când lumea, se face – se joacă zestrea la nuntă, se joacă colacii, se joacă jocurile, se joacă... se joacă... multe cele se joacă, dar nunta se face! Da, se face, oameni buni! S-o fi jucând ea pe undeva, la ruşi: „сыграли свадьбу”, numai nu la noi, la moldoveni, la români... Or, este un/o cras/ă calc / calchiere din rusă, care a pătruns în graiul basarabean şi parazitează. Ei bine, dar să dai o bizarerie junilor cititori drept model de limbă literară frumoasă, cultivată? Nu e un act de impertinenţă, ba chiar de profanare a creaţiei populare? (Apropo, şi finalul originalului este modificat într-un mod impertinent: cel al lui Gr. Botezatu este transformat din versuri în proză, iar aici, la coadă, aninat un altul, improvizat, dar şi acesta stângaci, ne-în-spi-ri-tul basmului românesc!)

Să confruntăm, acuma, alte două poveşti: „Fata ciobanului cea înţeleaptă” şi „Apa tinereţilor”, după care să tragem concluziile de rigoare. Mai întâi să menţionez că în cazul „Fetei ciobanului...” titlul poveştii a rămas acelaşi, neschimbat, ceea ce e un lucru demn de... laudă. Să trecem la textul propriu-zis.

La Gr. Botezatu: „...fata zice către tatăl său: „Ce ai, tată, de eşti aşa de întristat?” Varianta „adaptată”: „Ce-ai păţit, tată, de eşti atât de scârbit?”

Iată că nu avem decât să ne scârbim şi noi, citind asemenea „îmbunătăţiri”. Urmează şi alte asemenea „adaptări”, la fel ca cele menţionate mai sus, dar la pagina 179 ne poticnim rău de una, care chiar că te poate scoate din sărite. Dar să şi râzi!

La Gr. Botezatu: „Tata i-a adus fetei cele cerute şi ea s-a înfăşurat în voloc, a încălecat pe-o prăjină...” Varianta „adaptată”: „Ciobanul îi aduse (sic!) fetei cele cerute şi ea se înfăşură în voloc, încălecă pe un ţap...”

Stop! Prăjina s-a prefăcut în ţap! Da, e o inovaţie notorie! Care deschide mai multe perspective. Deci, ciobanul avea un ţap în turma lui. Sau, poate, mai mulţi. Doi: sună mai postmodernist, mai... sexy, nu? Ce e să călăreşti pe o prăjină, pe un simplu băţ, şi ce e să urci pe un... ţap!?

La pagina 182, iar dăm peste celebra sintagmă: „Au jucat nunta...” Iar la 183 varianta adaptată chiar că ne face să râdem ţinându-ne de burtă. La Gr. Botezatu:
„S-au aşezat ei pe chef şi un ospăţ ca acela!” Varianta „adaptată”: „Şi au făcut ei un chef şi un ospăţ de pomană...”

Ca să vedeţi: ospăţ de... pomană! Pe semne că se avu în vedere „de pomină”, adică: nemaivăzut, nemaipomenit, dar iată că a ieşit: „de pomană”, nu ca la împăraţi, ci ca... la ţigani, de pomană! Şi după asta să nu te zghihuie râsul? Dar şi tristeţea pentru atari „îmbunătăţiri”? Unde mai pui că „dreptatea” (la judecată) din original devine „adevărul”, noţiuni asemănătoare, dar şi diferite! Apoi şi cimilitura din final, stâlcită. La Gr. Botezatu: „Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa...” Varianta „adaptată”: „Iar eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea...” Curat că e „povestea mea”, dar păcat că nu e a... „ta”, ci fur-lua-tă de la altul!

Dar s-o vedem şi pe-a doua, care a avut nenorocul să şi fie... rebotezată, dar rău de tot, pentru că a zice: „Apa tinereţilor” e una, iar a ortografia, nitam-nisam „Apa sâmbetei” e absolut (cu totul!) altceva! (Amintiţi-vă: s-a dus pe apa sâmbetei. Adică: a ieşit cu spălatul... rufelor... S-a zis cu el!). Propoziţia a treia, la Gr. Botezatu: „Când au ajuns la o sută de ani, le-a adus norocul un băiat.” Varianta „adaptată”: „Când puzderia zilelor umplea cea de-a suta traistă, pogorî peste ei norocul şi se pricopsiră cu un fecior.”

Mai întâi: cuvântul „puzderie” este un arhaism, pe care ar urma să-l explici picilor de azi. Apoi, să vorbeşti despre „traista... împăratului” e cam deplasat, nu? Referitor la ţăran, la cioban ar mai merge, dar la... un împărat? Şi „pricopsiră” nu e la locul lui. Nemaivorbind de „fecior”! Or, fecior e ceva crescut mare, pe când aici e vorba de... prunc, ori cum spune povestea: băiat!

La pagina 84 „mancă” din graiul moldovenesc este înlocuit cu „doica” din cel muntenesc. De ce? E mai expresiv? E mai... nobil? E mai literar? Aşa ar reieşi, deoarece, la Gr. Botezatu citim: „...a ieşit un zmeu de pe ceea lume, a luat-o şi a dus-o (pe împărăteasă).” Iar în varianta „adaptată”:
„...dintr-o gaură de sub mal ieşi un zmeu din cealaltă lume, o înhăţă pe împărăteasă şi zbură spre împărăţia sa cu ea în cârcă.”

Adevărat avânt creator! Asta inspiraţie: în loc de un rând scurt şi clar, o întreagă tiradă cu detalii înzorzonate – toate la perfectul simplu, superliterar! Apoi, la Gr. Botezatu: „...şuierături de şarpe”. În varianta „adaptată”: „...sâsâit de şarpe”. De unde putem deduce că şarpele a fost transformat în... gânsac! Mare me-ta-mor-fo-ză! Gânsac şi zmeu-balaur!

Şi timpul este corectat. La Gr. Botezatu: „...vreo patru-cinci ani”, „...craii şi sfetnicii...” În varianta „adaptată”: „... vreo cinci ani”, „...toţi împăraţii din împrejurimi şi sfetnicii...” Iar vedem o dilatare / umflare a frazelor.

Tot alte şi alte expresii calchiate în locul celor fireşti, caracteristice limbii vorbite. La Gr. Botezatu: „Feciorul împăratului s-a dus la mare...” Varianta „adaptată”: „Se îndreptă feciorul de împărat spre mare...” Deci, doar „se îndreptă”, nu ajunge, nu veni, nu sosi, şi, cu toate acestea: „sună din frâu”. Unde: departe de mare? Ajuns la mal? Nu e clar, deoarece... doar se îndreptă! A substitui „s-a dus” cu „se îndreptă” nu e deloc justificat, deoarece nu e decât traducerea expresiei ruseşti „направился”, care... care... e din altă limbă.

La Gr. Botezatu: „cal sirep...”,apa tinereţii” (pag. 25), „...i-a amirosit a om pământean (zmeului)”. În varianta „adaptată”: „cal nebun...”, „Apa Sâmbetei” (pag. 91), „şi-i dă în nas a om pământean”. Şi tot alte găselniţe, alte inovaţii.

Dar iată şi alte minunăţii. La Gr. Botezatu: „(împărăteasa) s-a pus pe plâns şi a plâns zi şi noapte, încât de atâtea lacrimi a făcut un izvor în faţa palatului” (pag. 27). Varianta nouă: „plânse câteva zile şi câteva nopţi în şir, până când în faţa palatului crescu un palat de lacrimi” (pag. 95). Ce-o mai fi să fie acest palat de... lacrimi, nu ne putem dumeri, dar de ce ne-am mira, dacă varianta adaptată / repovestită e în stare să transforme şarpele-balaurul în... gânsac!?

Acest basm a fost într-atât de violat / stâlcit, încât apar tot alte şi alte adaosuri şi derogări de la original. Adevărate improvizaţii! „Biciul de izbândă” devine „cravaşa izbânzii”, „ziua bun㔄rămas bun” ş.a.m.d.

Iar finalul, de, sună aşa: La Gr. Botezatu: „S-a suit feciorul împăratului pe tron, slăvit şi mărit de toată curtea şi, de n-o fi murit, împărăţeşte şi azi.” Varianta „nouă”: „Şi se urcă (sic!) feciorul de împărat pe tron, mărit şi slăvit de toţi curtenii şi, poate, împărăţeşte şi astăzi, de n-o fi murit.”

Observaţi? Aici: s-a suit pe tron... Acolo: se urcă pe tron, de parcă, ar fi vorba de cal sau... pe casă... Iar versurile / cimilitura de încheiere: „Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea aşa, / Am încălecat pe-o roată / Şi v-am spus povestea toată.” Acest acord final, tradiţional, de poveste este, în varianta „adaptată / repovestită”, eliminat. De ce? Probabil, pentru că prea a fost lungit textul „prelucrat” şi s-a cam întrecut măsura cu numărul de... semne. Asta-i!

Acum, să tragem concluziile de rigoare. Prima, care se impune este că, „adaptând”, „re-povestind”, varianta „îmbunătăţită” procedează, dar într-un mod ostentativ, la substituirea formei verbale a perfectului compus cu... perfectul simplu. Or, e cunoscut faptul că acesta este prezent în graiul oral din zona noastră, dar nu predomină. Şi aici ne-am putea referi la autori de mare marcă, reprezentanţi ai diferitor zone: Ion Creangă şi Petre Ispirescu. Primul este format şi reprezentant al arealului moldovenesc, chiar dacă de la munte, cel de-al doilea, al arealului muntenesc. Ba mai mult, la Ion Creangă este evident graiul rural, la P. Ispirescu – cel urban, livresc / cărturăresc.

În orice caz, o uşoară, cu măsură, modificare a unor expresii nu ar fi afectat negativ stilistica poveştilor. Vorba e însă că treaba asta se face mecanic, cu ostentaţie, deformându-se muzicalitatea şi farmecul expresiei originalului, imprimându-i-se o pronunţată şi dizgraţioasă monofonie, dacă nu chiar disfonie.

În al doilea rând: este (adesea) înlocuită tradiţionala formulă de început a basmelor moldoveneşti, care încep cu: „A fost odată” (consacrată de M. Eminescu și în Luceafărul) prin „trăiau odată”, care nu este nici specific, nici caracteristic vorbirii povestitorilor noştri, ci nu e decât un simplu şi inestetic calc din ruseşte „жили-были”... De altfel, observăm şi alte cazuri, când sunt inserate în varianta „adaptată” diverse expresii calchiate, pe care, parţial, le-am menţionat anterior. În plus, introducerea unor neologisme care nu au ce căuta în corpul unor texte de poveste („deja”).

Şi, de aici pornind, vom trage o concluzie, una de bază, pentru investigaţia noastră. Şi anume: basmele nu sunt doar chemate pentru a stimula imaginaţia ascultătorilor, fie ei copii, fie adulţi, ci, prin limba / limbajul lor, expresii şi vocabule, au scopul de a lărgi aria de cunoaştere a limbii materne, în evoluţia ei milenară, de a stabili, astfel, o punte de legătură între şirul de generaţii care s-au succedat, asta făcându-se prin intermediul limbii, vocabularului... Or, dacă un cuvânt (o expresie) e puţin sau deloc înţeles / înțeleasă de cititorul / ascultătorul contemporan, el urmează a fi explicat şi nicidecum eliminat sau înlocuit cu un neologism bizar, care se potriveşte într-un asemenea text ca... nuca de perete!

Şi în al treilea rând, varianta „îmbunătăţită”, chiar şi acolo unde s-ar părea că nu are nimic de „îmbunătăţit”, căci totul este clar şi accesibil pentru cititorul de astăzi, şi acolo vedem răsuceli de expresii ale originalui, schimbări de topică, adaosuri superflue, doar nu ar respecta forma originalului... De unde concluzia că se urmăreşte în mod intenţionat scopul de a modifica textul cu orice preţ... Unde mai pui că o asemenea tendinţă duce la denaturări factologice ilariante, ca aceea cu urcarea fetei ciobanului de pe prăjină, pe un... ţap! Aş fi vrut să văd un aşa tablou în persoana autorului / autoarei „îmbunătăţirii”! Ar mai fi şi altele de amintit aici, în final, dar ne limităm la aceste trei poziţii, care ni s-au părut mai importante.

Iar constatarea / concluzia generală ar fi aceasta, exprimată oarecum apodictico-metaforic: avem în faţă o mostră de... stilizare a unor texte (în orice caz, aşa ne sugerează ediţia / cartea). Dar dacă s-ar fi limitat doar la schimbarea / ajustarea unor forme verbale (perfectul compus substituit prin perfectul simplu), am fi zis: fie! Dar vedeţi că gradul de modificare e mai profund! Se intervine în adâncimea textului. Sunt introduse elemente / detalii / expresii streine textului şi asta de acum se numeşte altfel: re-ci-clare! Aşadar, de la stilizare se procedează la: re-ci-clare! Stilizare re-ci-clare!

Iar, ca să o terminăm pe o notă majoră, care se impune în urma constatării faptului că... Deci, că... Hai că moş Trifan Baltă nu putea fi întrebat dacă e de acord să fie... reciclat, pentru că e de mult plecat în lumea celor drepţi (din 1960!), dar Grigore Botezatu este printre noi! De ce nu i s-a cerut asentimentul? De ce nu a fost contactat? De ce a fost ignorat? De ce i s-a sustras munca / opera de o viaţă într-un mod atât de... urât? De unde se impune finalul: Stilizare reciclare = subtilizare!

P.S. Cărţile dlui prof. dr. Grigore Botezatu (de altfel, ca şi poveştile lui moş Trifan Baltă) constituie parte importantă a patrimoniului nostru naţional. Au fost traduse în mai multe limbi, din Marea Britanie până în Japonia. Dispunem de o bogată literatură critică referitoare la această operă, care aparţine unui adevărat creator, la fel ca Ion Creangă, Petre Ispirescu, Simion Florea Marian şi atâţia alţii, şi nicidecum unui simplu culegător, precum este menţionat la sfârşitul volumului de „Poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene”, scos de Editura „Silvius Libris”: „Poveştile au fost culese de către Grigore Botezatu şi Trifan Baltă.” Cu menţiunea de mai jos: „Versiune modernă (sic!) de Silvia Ursache.” Şi mai jos: „Text – Silvia Ursache”...

Văzut-aţi? Doamna autoare, care e şi membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, preia textele colegului Grigore Botezatu, care e şi el membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, le „reciclează” (modernizează), le editează şi nici nu-l pune la curent pe autorul acestora, ci-l trece, pur şi simplu, la categoria „culegător”, le editează în tăcere şi le propune publicului cititor ca pe nişte opere născute din munca şi osteneala ei!

Cum se numeşte treaba / afacerea asta? Am zis-o mai sus: stilizare reciclare! Iar suma este: sub-ti-li-za-re! (Cine nu cunoaşte sensul vocabulei, să deschidă DEX-ul!)

Ianuarie 2013

V. B.

Vladimir BEŞLEAGĂ