Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
LABORATOR DE CREAŢIE / ТВОРЧЕСКАЯ ЛАБОРАТОРИЯ / CREATIVE LABORATORY
Nicolae MANOLESCU
Schimbarea la faţă, continuă, a poeziei

În 1937, la moartea lui George Topîrceanu (şi-a scris totdeauna numele cu î), poetul „Baladelor vesele şi (doar în ediţiile următoare – n.n.) triste” era unanim considerat, dacă nu un poet mare, în orice caz, unul foarte important. „Nici mare, dar nici minor” – îl aprecia G. Călinescu într-o cronică din 1932, pentru ca, în Istoria literaturii..., din 1941, să găsească strălucita formulă: „El nu-i niciodată aşa de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet.”

E de notat aici cuvântul „liric”: critica modernă avea pretenţia de la poeţi să fie lirici, dacă vor să fie omologaţi ca poeţi. În epocă, George Topîrceanu era mult prea popular („cel mai popular poet contemporan”, afirma Pompiliu Constantinescu într-un necrolog) pentru a nu fi recunoscut ca important. Şi nu doar în cercul revistei Viaţa românească de la Iaşi, conservatoare în materie de poezie, dar şi în ochii criticii estetice, aceea care valida doar poezia lirică. Cu singura excepţie a lui E. Lovinescu. (N-aş paria, în paranteză fie spus, pe sugestia lui Cosmin Ciotloş din interesanta lui prefaţă la volumul de la Editura „Curtea Veche”, din 2010, cum că marele critic îi plătea poetului o poliţă pentru versurile care-l vizau, publicate în 1922 în revista Hiena: În al criticei domeniu / Orice Eu se crede geniu, / Dacă-i secondat de proşti…/ Alte semnalmente? / Niente! / Trebuie să-l recunoşti. O astfel de explicaţie anecdotică nu poate trece înaintea aceleia ţinând de concepţia despre poezie a unui critic, mai cu seamă când e vorba de fondatorul criticii noastre estetice.)

Popularitatea lui George Topîrceanu mai putea fi constatată în tinereţea mea. Nu şi în critica generaţiei noastre, când acesta se consacrase deja ca autor de manual pentru clasele mici. În liceu, el va lăsa locul lui Arghezi, Blaga şi Barbu.

Poeţi pentru tineri

Fenomenul nu e unic, dar merită studiat. Se întâmplă ca unii poeţi să înceteze, la un moment dat, să le spună ceva criticilor, dincolo de o eventuală semnificaţie istorico-literară, sau cititorilor în general, cu excepţia copiilor şi adolescenţilor. E ca şi cum faptul de a aparţine tinereţii literaturii ar face din ei poeţi pentru tineri.

Pe la 10-12 ani, îl adoram pe George Topîrceanu, îl ştiam pe de rost şi îl imitam. Şi astăzi versurile lui, pe care nu le-am uitat, sunt cele învăţate atunci. De altfel, de la o vârstă înainte nu mai reţinem versuri pe dinafară. E şi cazul lui Vasile Alecsandri sau al lui George Coşbuc. Peneş Curcanul, Iarna pe uliţă şi atâtea altele le întâlnim prima oară în manualele de la primară şi foarte rar mai târziu. Ele alcătuiesc bugetul literar al claselor mici.

Două întrebări sunt inevitabile. Prima: de ce aceştia şi nu alţii sau, mă rog, toţi? Tinereţea poeziei, ceea ce fiecare literatură consideră ca atare, comportă o anumită naivitate a temelor şi mijloacelor. În secolul XIX, Alecsandri era citit altfel decât astăzi, deoarece corespundea standardelor poetice pe atunci în vigoare. Poeziile lui nu păreau deloc naive. Acelaşi lucru trebuie spus în legătură cu Coşbuc, deşi, între timp, apăruseră Macedonski şi Eminescu, care nu se mai împărtăşeau din aceeaşi naivitate poetică. Se crede însă greşit că poeţii sunt priviţi la fel de către contemporanii lor şi de către urmaşi.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, nu Macedonski sau Eminescu reprezentau „norma” poetică. Asta va veni mai târziu. Epoca nu făcea diferenţa între Alecsandri şi Coşbuc. Ei făceau „norma”, chiar dacă primul era anterior lui Macedonski şi Eminescu, iar al doilea venea după ei.

Credincios poeziei vechi

A doua întrebare îl priveşte direct pe George Topîrceanu: el e contemporan cu Arghezi, Blaga şi Barbu şi nu are cum fi considerat, în mod normal, ca aparţinând tinereţii naive a poeziei noastre. Dar iată-l alăturat naivilor! Explicaţia constă în aceea că poezia s-a schimbat radical după primul război. Am vorbit mai sus de lirism. În secolul XIX, poeţii nu făceau diferenţa între poezia lirică, epică sau dramatică. Alecsandri, ca de altfel şi Eminescu, s-a ilustrat în toate genurile. După război, n-a mai contat decât poezia lirică. S-a schimbat, altfel spus, criteriul poeticului.

Înainte, poezia era tot una cu versul. Unde era vers, era poezie. Iar versul era exclusiv regulat, respectând prozodia. După, prozodia a căzut în desuetudine, poezia fiind judecată prin prisma conţinutului liric. Aici apare problema lui George Topîrceanu: el rămâne credincios poeziei vechi, aceea cu măsură regulată, ritm şi rimă. E maestrul ei incontestabil într-o epocă în care puţini mai scriau la fel. „Scamator fără pereche”, îl va numi Arghezi. Îşi va datora popularitatea tocmai acestui fapt, cititorul obişnuit continuând până târziu să prefere poezia veche, dar totodată fidelitatea lui faţă de aceasta îl va pierde, când cititorul va asimila poezia nouă. Credincioşi îi vor rămâne copiii şi adolescenţii. Naivii, ca şi el.

(După Adevărul. Moldova,
23 septembrie 2013, nr. 180 (703).
Titlul aparţine redacţiei
BiblioPolis)

Nicolae MANOLESCU