Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
REMEMBER
Claudia SLUTU-GRAMA
Steliana Grama: toamna cu doi vulturi în zbor

Amintirile, ca nişte aştri ai mângâierii, ne confirmă că Iubirea şi Moartea sunt doi vulturi în zbor...

În acest octombrie se împlinesc şapte ani de la plecarea ta, Steliana. Cometă ai fost şi dragoste ai fost, şi floare, şi zâmbet ai fost...

Dar mai mult cometă, căci ai lăsat Cuvântul, ai lăsat părinţii iubiţi, amicii, ai lăsat păsările Cerului, îndrăgite atât de mult de tine. Ai lăsat Poezia şi te-ai dus ca o cometă, în sufletele noastre făcându-şi viză de reşedinţă durerea. Durerea şi dragostea. Unii zic că durerea se estompează, se atenuează cu timpul. Nu cred... Cu siguranţă că n-ai vrut să ne răneşti cu plecarea ta, dar Domnul a hotărât că e timpul şi „trebuie s-o închei cu treburile pământeşti”, cum scriai tu într-o poezie, şi să te duci în viaţa veşnică, în Împărăţia Cerurilor, să vezi ce mai fac ai noştri, plecaţi mai de mult, şi care le este ocupaţia lor Acolo...

Iar noi venim îndureraţi la „Sfântul Lazăr” să te vedem, să conversăm cu tine, să ne sfătuim chiar. Venim în diferite ore ale zilelor acestea mohorâte pe care tot mai anevoie le traversăm... Într-o dimineaţă, piatra de mormânt a Stelianei, în formă de carte deschisă, unde e înscris epitaful ei: „Roada adunată din Cuvinte – / Darul hărăzit de Dumnezeu – / Eu o las cu bucurie / Scumpului popor al meu”, era acoperită totalmente cu un braţ de trandafiri roşii. O fi trecut pe acolo vreun îndrăgostit de poezie, vreo prietenă, cine ştie. Altă dată tot această carte deschisă era înconjurată de o cunună împletită din crini albi şi din lalele galbene. Un semn de durere, dar şi de preţuire. O fi un autograf al cuiva lăsat pe piatra funerară. Memoria umană se iţea printre flori şi poate Steliana vedea şi florile, şi persoanele care încearcă să nu uite ceva esenţial din viaţa aceasta terestră dulce-amăruie...

Chiar în debutul lunii septembrie din acest an, când am fost iarăşi la Steluţa, la „Sfântul Lazăr”, Cerul era albastru-albastru, ca şi ochii fiicei noastre în luna mai. Doar pe alocuri se arată câte un nouraş bizar. Şi eu, stând la mormântul Steluţei şi prezentându-i volumul ei de critică teatrală şi literară Memoria sugativei (ediţia a doua) – cum o fac de fiecare dată când îi edităm vreo carte nouă –, am observat de odată că au venit să asculte, dar poate să-i şi facă o vizită, mai întâi o furnicuţă frumuşică, roşiatică la culoare, apoi una mai mare, negruţă şi foarte vioaie. S-a arătat şi o păsărică moţată, cu penet galben-verzui. Acestea,
mi-am zis, o vizitează şi mai des decât noi. Şi îi spun ele Stelianei că
memoria sugativei nu le este caracteristică; că ele îşi stimează şi îşi onorează poeţii care le-au cântat duios în versuri şi în proză. Iar oamenii, cred ele, sunt diferiţi: unii au o memorie excelentă, alţii – mai uită câte ceva. Memoria sugativei însă este o constantă a vieţii pământeşti, mai consideră ele şi nimeni nu se supără. „Căci şi uitarea / E scrisă-n legile omeneşti”, zice un cântec, ajuns, nu se ştie de unde, la urechiuşele fine ale furnicuţelor...

Ştiu şi ele, după cum ştiu şi oamenii, că scriitoarea Steliana Grama n-a reuşit să se întâlnească cu cititorii săi în biblioteci, în şcoli şi case de cultură; că Steliana Grama n-a avut timp să-şi caute traducători şi editori, să-şi valorifice frumos textele pentru cântece, care se interpretau uneori în concerte, la posturile de radio şi nicidecum la televiziuni; că Steliana Grama n-a luat niciun premiu, nici al Tineretului, dar nici cel Naţional pentru truda sa asupra Cuvântului în poezie, proză, dramaturgie, traduceri, publicistică etc. Ea, pur şi simplu, a creat. Frumos. Celelalte au rămas pentru mai Apoi.

Memoria sugativei... Înainte de Paştele Blajinilor am fost la mormântul Steluţei şi la cele ale verişorilor ei – Călin şi Dănuţ – şi mare mi-a fost mirarea să văd că florile de bujor, îndrăgite de Steluţa (căci ne tragem din neamul Bujor), care cu o săptămână în urmă de abia îşi deşteptau căpuceanele, sunt tăiate îngrijit cu o lamă de cuţit, probabil. Minune, nu alta – o fi şi asta un act de memorie, ce mai!

Memoria omenească se manifestă în diverse registre: dragoste, bunăvoinţă, ranchiună, uitare. „Căci şi uitarea / E scrisă-n legile omeneşti.” Aşa o fi. Dar Steliana nu ne uită, ea vine în visele noastre şi vorbeşte cu noi, uneori ne dictează poeme, pe care, dacă nu le notăm, îndată de cum ne trezim le uităm. Şi aşteptăm o altă întâlnire. Tot în vis, căci, de facto, în realitatea terestră e imposibil, ne despart ani-lumină. Ne rămân visele, volumele editate şi manuscrisele ei, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Şi să ne restabilească un segment de memorie...

Cerul în acest început de septembrie nu era cel cazon, de toamnă, ci, incredibil, avea culoarea ochilor Stelianei Grama. Aşa cum era în luna mai, acest Cer cântat de Steliana în atâtea poeme. Iar la 11 octombrie 2013, când se vor împlini şapte ani de aducere-aminte, Cerul va ploua cu durere şi speranţe. Pentru noi, părinţii ei veşnic nemângâiaţi...

Claudia SLUTU-GRAMA,

mama Stelianei Grama

7 septembrie 2013

* * *

Reproducem în cele ce urmează un florilegiu poetic din creaţia regretatei poete, drept omagiu celei care a fost Steliana Grama.

DE LA FACEREA LUMII

De la Facerea Lumii încoace,

Datorită celestelor legi,

Prin mii de-avatare, tenace,

Doar pe mine tu mă alegi!

 

Pe vremi de război sau de pace,

Dintre sclavi, oameni simpli sau regi,

De la Facerea Lumii încoace

Doar pe mine tu mă alegi!!

 

Şi când sângele-ncepe să-ţi joace,

În pofida planetei întregi,

Dintre cei sănătoşi sau betegi,

Ca printr-un miracol, se face

 

Că pe mine tu mă alegi

De la Facerea Lumii încoace!!!

MAI-MULT-CA-IUBIREA

Te conjug la Mai-Mult-Ca-Iubirea,

Te consider Mai-Mult-Ca-Perfectul,

Mă vrăjeşte mereu intelectul

Şi a trupului tău unduire!

 

Împrumută-mi, pe-o oră, conspectul

Unui secol de fericire,

Când îmi eşti Mai-Mult-Ca-Iubirea

Şi îmi pari Mai-Mult-Ca-Perfectul!

 

Azi îmi iartă, şi mâine, defectul

Când te văd, de-a mă pierde cu firea,

Ca şi veşnica mea zăpăcire –

Sunt, în lumea pe roţi, imperfectul

 

Ce visez la Mai-Mult-Ca-Iubirea...

Nu-mi surâzi, dulcea mea nălucire?

MIROSUL DE SALCÂM
NE-NNEBUNEA…

Mirosul de salcâm ne-nnebunea

Şi ne făcea să pierdem raţiunea,

Şi-n clipa ceea nu ne mai păsa

De bârfele ce oamenii le-ar spune...

 

Şi luna-n ceruri, clară, lumina,

Şi tu erai frumos şi-atât de june!

Mirosul de salcâm ne-nnebunea

Şi ne făcea să pierdem raţiunea....

 

Mă sărutai cu-atâta pasiune

Că fulgerul uita a fulgera

Şi norii în tării uitau să tune,

Şi steaua-n cer uita a mai cădea...

 

Mirosul de salcâm ne-nnebunea

Şi ne făcea să pierdem raţiunea...

ÎN VARA CEEA MIERLELE CÂNTAU...

Satului bunicilor mei – Ţepilova

În vara ceea mierlele cântau

Cum n-au cântat în nicio altă vară

Şi stelele-n extaz se prăbuşeau,

Şi n-avea capăt lanul de secară!

Şi luna se grăbea ca să răsară

Pentru acei ce se îmbrăţişau –

În vara ceea mierlele cântau

Cum n-au cântat în nicio altă vară!

 

Şi degetele noastre tremurau,

Şi nu-ndrăzneau atingerea uşoară,

Şi inima în piept ardea cu pară,

Şi aripile-n iarbă ne cădeau...

 

În vara ceea mierlele cântau

Cum n-au cântat în nicio altă vară!!!

IUBIREA E MEREU
UN SEMN DE CARTE...

Iubirea e mereu un semn de carte

În paginile sorţii unui om

Şi-abia ajunşi pe patul cel de moarte,

Noi răsfoim al vieţii noastre tom.

 

Ni se răscoală fiece atom,

Gândind la vremea care ne desparte

De-acel sublim şi unic semn de carte

Ce ne dădea curajul de-a fi om.

 

Şi astăzi parcă fiece simptom

Ne aminteşte-Аmorul de departe

De care-aşa şi nu avurăm parte!

 

În universul ăsta monocrom

Ne mai rămâne câte-un semn de carte

Ce ne provoacă-o nostalgie-aparte...

RECENSĂMÂNTUL ULTIMELOR VISE

Nici nu mai ştiu de trebuie să-mi fac

Recensământul ultimelor vise –

De-aproape-un veac nu mai primesc narcise,

Iluzii nu mai am de-aproape-un veac.

 

Şi unde e acel ce mă iubise

O primăvară-ntreagă în hamac

Şi îmi vorbea de doruri interzise

De Schiller, Henrik Ibsen şi Balzac?

 

Aceleaşi bărci plutind pe-acelaşi lac...

Aceiaşi juni îndrăgostiţi ce tac...

Acelaşi mal abrupt... Aceleaşi vise…

Aceleaşi şoapte, gesturi indecise…

 

Şi numai eu, stingheră, nu-mi mai fac

Recensământul ultimelor vise...

DAR CHIAR ŞI-AŞA...

Mamei mele

Dar chiar şi-aşa, cu fruntea numai rid,

Îmi placi şi încă te mai cred frumoasă

Cu vorba ta, cu firea ta retrasă

Şi – mai ales – cu spiritu-ţi lucid.

 

Ce griji, ce amintire te apasă,

Când Toamna-şi cântă jalnicul ei lied

Şi-ar vrea să facă-n jurul tău un vid,

Să uiţi că eşti ca Dânsa de frumoasă?

 

Toamna de invidie e roasă

Şi – ca orice femeie – e geloasă,

Şi ţi-ar fura şi lacrimă, şi rid,

 

Şi zâmbetu-ţi angelic şi timid,

Şi aurul din sufletu-ţi candid,

De nu ar fi şi Ea neputincioasă...

ŞI VIAŢA O SIMT CUM SE DUCE...

Şi Viaţa o simt cum se duce,

Şi nu pot măcar să-mi fac cruce –

Doar mâna cea stângă e-n stare

Să-njghebe o cruce pe zare.

Şi nu sunt păgână, şi oare

Păcatu-i prea groaznic, prea mare

Cu stânga de-mi fac semnul crucii,

Când Viaţa se duce, se duce?

 

Nu pot să mă mişc şi mă doare

Tot trupul, tot sufletul care

Nu ştiu câte ceasuri mai are...

 

În Cer mai există-ndurare

Cu stânga de-mi fac semnul crucii,

Când Viaţa se duce, se duce???

LOC DE VECI

Cumpără-mi, te rog, un loc de veci

Nu printre salcâmi sau lilieci,

Căci mireasma lor îţi va părea

Mult mai dulce ca Iubirea mea.

 

Şi spre toamnă stropi de ploaie reci

Te vor obliga, oricum, să pleci,

Glodul cărăruia-mi va schimba

Şi-ai să-ncepi cu timpu-a mă uita.

 

Ci să mă dezgropi din nou aş vrea

Dintre cărţi pierdute undeva

La subsol de vechi biblioteci –

 

Ăsta fie locul meu de veci

Şi-astfel, poate, din Iubirea mea

S-ar păstra ceva, măcar ceva...

 

Steliana GRAMA

18%20steliana.tif