Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
REMEMBER
Claudia PARTOLE
O stea protectoare a etnografiei naţionale: Elena Postolachi-Iarovoi

Fiecare trecător prin viaţa noastră ne marchează destinul. Iar atunci când se întâmplă să ne distanţăm, fie în timp, fie în spaţiu, ne amintim unii de alţii admirând o floare, un cântec, o ploaie cu fulgere sau o cădere de frunze în toamnă. Ceva care ni s-a întipărit la întâlnirile accidentale de călători prin astă Lume...

De Elena Postolachi-Iarovoi, protectoare a etnografiei naţionale, doctor în istorie, mă leagă în mod deosebit o zi frumoasă de duminică şi o deplasare la ţară. A fost demult, până la 1990, deşi parcă mai ieri. Bănuiesc că pentru Elena Postolachi a fost o expediţie obişnuită, pentru mine însă o iniţiere în covoristica naţională. Am descoperit şi am învăţat să ţes covoare de mică, pe când o ajutam pe mama să-mi facă „zestre”, totuşi multe din tainele acestui meşteşug nu cunoşteam. Niciodată nu mă gândisem până atunci la simbolul culorilor, la „ozoare” (elemente ornamentale) ca fiind nişte mesaje ancestrale... Chiar dacă o auzisem de multe ori pe mama consultandu-se cu „vopsitoarea” satului, Nadia Ciobanu, de care culori îi trebuia pentru covorul zis „Cerbul”, ori „Laleaua”, ori „Gheorghinele”, sau pentru „Naţionalul” (care se ţesea mult mai greu – într-un singur fir). Aveam, fireşte, fixate în memorie nişte informaţii sumare. Unele, bizare! Bunăoară, la noi a ţese la covor se zice a alege la covor sau la război. Covorul mai fiind numit şi război. Încercam atunci cu mintea mea de copil să-mi explic de ce s-o fi spunând astfel (?), ba mi-am formulat şi un răspuns: pentru că iarna, de la fiecare casă, ajungeau până în drum nişte bătăi intermitente, explozive. Părea că înăuntrul caselor se produc explozii înăbuşite. Un străin ar fi crezut cu adevărat că în sat au loc lupte sporadice. Un fel de război intern! Dar acele „bubuituri” ciudate nu era altceva decât glasul instrumentelor (mai numite la noi şi „furculiţe” – unelte care bat, fixează firele în pânză). Pe mine mă impresiona în mod deosebit „straja”: nişte căngi-paznici, care „aveau grijă”, întinzând din părţi pânza ţesută, ca marginile covorului să păstreze linie dreaptă... Era impresionant! Mai ales primăvara, când „bătăile” încetineau, semn că războaiele erau pe cale să înceteze, iar în ogrăzi apăreau (înfloreau!) înşirate, ca nişte minuni covoarele (flori crescute în iarnă!). Acestea îţi furau privirile...

Iată în acea deplasare memorabilă am aflat multe din tainele ţesutului covoarelor, meşteşugăritul care-şi trage rădăcinile din cele mai adânci timpuri. Tot atunci Elena Postolachi mi-a mărturisit cu durere în suflet despre multele meşteşuguri care se pierd, sunt date uitării. „Dacă la sfârşitul sec. XVIII pe teritoriul Basarabiei fuseseră atestate cca 150 de meşteşuguri, ocupaţii casnice şi meserii, astăzi avem doar 22”, mi-a mărturisit ea. Mai târziu, după anii ’90, într-o discuţie cu Elena Postolachi, dânsa a revenit la aceeaşi idee, spunându-mi că „artizanatul nu numai că ar naşte o întreagă ramură a economiei naţionale, ci şi ar stimula turismul. Astfel, renaşterea meşteşugăritului, care nu este numai o satisfacţie a gustului estetic al anumitor persoane, ci şi apariţia unei ramuri a economiei naţionale, într-o mare măsură ar contribui la soluţionarea problemei şomajului...” Aceasta era Elena Postolachi! Întotdeauna având soluţii, idei salvatoare... Păcat că n-a fost auzită şi nici apreciată! Ea nu s-a impus decât prin fapte. Activa cu multă dăruire în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei de Ştiinţe. Visa la cercetarea cât mai profundă a tuturor aspectelor meşteşugurilor populare artistice. Iar despre toate a scris în cele peste 50 de lucrări ştiinţifice. Avea o dragoste deosebită pentru costumul popular. Spunea că acesta e „martorul existenţei noastre. Este un certificat de aptitudine pentru românii de pretutindeni, mărturie a unei culturi străvechi...”

Elena Postolachi-Iarovoi avea o ţinută de regină: frumoasă, delicată, totdeauna senină la chip. La toate sărbătorile îmbrăcată în costumul popular, astfel demonstrân­du-şi
firea şi marea-i dragoste. O văd aievea...

Îi mulţumesc Bunului că mi-a dăruit clipa de a o cunoaşte pe cea care mai bine de un an s-a înălţat la ceruri şi acum e (cu siguranţă!) o stea protectoare a etnografiei naţionale.

Claudia PARTOLE

22%20Iarov.tif