Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
REMEMBER
Claudia PARTOLE
Cea care a scris poemul dragostei şi al durerii de neam...

...Chiar şi dimineaţa care mi se uită prin geam se pare învăluită de tristeţe. În zori a murit Leonida Lari. Poeta-legendă care s-a aflat în fruntea mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, cea care a stat pe baricade în anii de pomină (1987-1990), s-a aruncat înaintea tancurilor „eliberatoare” ce au invadat şi au mancurtizat acest spaţiu românesc; cea care a încercat (aproape în formula unei nuvele de-a lui Kafka) să se aştearnă peste prăpastia ce-a înjumătăţit un Neam – pentru a-L reintregi (dar au rămas toate, până azi, la fel de bizare şi misterioase ca şi în nuvelele şi romanele scriitorului). Cea care s-a întrebat cu disperare: „Unde-s ai noştri, adică români? / E-o întrebare: s-au ascuns la stâni... / Sau şi mai şi, cu duşmani peste dânşii. / Cei mai de spirit s-au ascuns într-înşii...” Femeia-sibilă cu suflet de poezie. Mesajul ei adânc fiind cel poetic, incifrat, adică înţeles de foarte (foarte!) puţini. A strigat cu glasul inimii (scriu acum şi-i aud chemarea vibrantă de clopot scos din tăcere: „Treziţi-vă toţi, care sânteţi prădaţii, / De nume, de suflet, de Ţară / Şi la adunarea poporului daţi-i / Din sine afară!”). Urâtă şi batjocorită în fel şi chip de străini, dar şi de ai noştri. Pe străini parcă i-aş înţelege, dar pe ai noştri – nu!, niciodată!...

Noaptea am avut un vis foarte ciudat (putea fi chiar în clipa când venise Leonard, fratele ei, s-o ia, căci l-a rugat într-un poem: „Te rog, frate, în noapte, lumânările ard, / Te rog, bunule, dragul meu Leonard, / Nu uita de rămaşii pe-aici, nu uita / Spune-mi, când vine Mielul, sigur, ştii tu ceva... / Deocamdată pe Terra Lucifer e stăpân – / Curge sângele valuri i-al său rânjet hain, / Nu ieşim din războaie, inundaţii, văpăi, / Căci cu sânge-i adapă pe toţi demonii săi. / Pe tereştri – cu bani. Face mari din cei mici, / Banul e la putere, iar nu duhul pe-aici!...” Iată în vis se făcea că urmăreasc două copile – una în alb şi alta în negru. Pe cea în alb veni şi o luă un cal viguros, iar cealaltă care-a rămas îi spunea lumii despre cea care plecase. O femeie nevăzută la chip o mângâia, iar altcineva şi mai ascuns striga: „Tu ai trădat-o pe cea care-a plecat?!” Trezită din vis mă gândeam la sufletul care ne aduce aici cu o menire sfântă, iar noi îl biciuim cu griji lumeşti, îl implicăm în lucruri care nu pot să nu-l murdărească, să nu-l afecteze... Nu bănuiam ce veste îmi va aduce dimineaţa! Acum frunzăresc cartea de poezii şi poeme Sibila (a Leonidei Lari), apărută la Editura „Democraţia”, Bucureşti, 2006, şi în fiecare frază (versuri bântuite de durere şi pline de premoniţie) aflu răspunsuri (atâtea!). Până şi visului meu îi găsesc tălmăcire într-un poem de-al Leonidei: „A fost de parcă am întârziat undeva, / Poate la vreo întâlnire cu românii ostatici, / A fost de parcă lumina surâse din stea, / Când au apărut ei, caii sălbatici... / A fost de parcă un îmblânzitor de cai / A încercat să stăpânească nişte cai harismatici, / Dar ei aveau drumul lor deschis înspre rai, / Dar ei erau sălbatici, sălbatici, sălbatici...”

Citesc şi mă conving că Leonida s-a uitat în ochii Trecutului şi, totodată, a văzut ce va fi nu doar în propriul ei destin. Ea a citit în Cartea Neamului. De aceea, nu scriu denumirile poeziilor din care culeg versuri, astfel îmi argumentez spusele, căci toate ne sunt adresate nouă, acelora care mai suntem – la toţi ne spune surorile şi fraţii ei, cărora le consacră cuvinte alese de Adevăr printr-un singur şi irepetabil poem: Poemul Dragostei şi al Durerii. Precum a scris în prefaţă şi Adrian Păunescu (un alt plecat şi în lumea umbrelor): „Leonida Lari este o poetă de referinţă a României anilor care au încheiat un mileniu şi a anilor care au deschis celălalt mileniu... românii vor putea, în fuga lor permanentă după pâine, să se oprească şi la o librărie, să ia o carte, să meargă acasă şi, într-o noapte inspirată, să citească şi să vadă cum erau sufletele româneşti, în aceşti ani teribili ai risipirii şi ai speranţei.”

Reîntoarcerea Leonidei de Acasă – Acasă mi se pare trist de simbolică. O metaforă a rătăcirii noastre. A plecat cu speranţa şi, revenind, a găsit ruinat până şi acel puţin pentru care şi-a sacrificat destinul de poet, ideal pentru care a plătit cu viaţa-i. Acelaşi spaţiu împărţit de străini şi de orgoliile băştinaşilor, aceeaşi oameni care nu ştiu până azi cine sunt, din care neam vin şi încotro s-o ia. Se pare că şi acest ultim popas l-a presimţit sufletul ei de poet ales: „Pe la hotarul între Bine şi Rău, / Eu sunt mereu prezent cu clanul meu: / Câini, flori, pisici şi alte mute / Ce ne-apără de bolile stătute... / Sunt filosof, suflare încă vie, / Dar dacă vreţi, ca Ţara să mai fie, / Dar dacă vreţi să-şi aibă-n lume locul, / Rugaţi-vă, să meritaţi prorocul!”

Revenise exact când se sărbătorea Independenţa (nu ştiu care şi a cui...). Mulţi, chiar prea mulţi, jubilau, sărbătoreau şi se băteau cu pumnul în piept, declarându-se mari eroii, în realitate au fost printre acei care în ’90, fie că stăteau tupilaţi în tufiş aşteptând să afle ce va fi sau încă mai umblau pe sub masă. Acum se cred eroi şi eroine, aproape că neamintind, nepomenind numele Lidiei Istrati, al Leonidei Lari... Care a prevăzut şi acest moment într-un Poem trist: „În urma mea poate-or băga tractorul / Peste-ale mele biete oseminte / Şi le-or zdrobi, că mi-am iubit poporul, / Şi i-am păzit fiinţa prin cuvinte...”

Suntem din nou la o răscruce. A câta? La una, nu prea demult, ne-a dat semn să ne-amintim cine suntem – Grigore Vieru prin plecarea-i. Ieri balaurul roşu, căruia îi ajută să renască şi ai noştri, a defilat triumfător pe străzi... Ajunşi la aceeaşi răscruce, iată, plătim iarăşi cu viaţa cuiva. E, oare, pentru a ne redeştepta sau (Doamne păzeşte şi apără!) pentru a dispărea din acest spaţiu românesc, lăsându-i pe străini stăpâni?

În această dimineaţă, în preajma altor alegeri, cu tristeţe citesc testamentul Leonidei Lari la „Trecere”: „Ce să mai spun după ce avut-am parte / De naştere, de dragoste, de moarte? – / Voi, cei rămaşi în clarul dimineţii, / Ce patimi vă mai mână-ntr-ale vieţii, / Ce val de cutezanţă şi de teamă / Vă-ndreaptă către-a sufletului vamă? / Eu trec prin lucruri, ştiutor de sine, / Şi de-am avut un dor – în voi rămâne, / Iar tot ce-mi fuse-odată hărăzit, / Se sparge, se încheagă-n infinit...”

Nu-mi rămâne decât să zic: Drum luminos şi odihnitor printre vămi sufletului tău, Leonida! Apără şi luminează Neamul acesta din ceruri, precum ai făcut-o aici pe pământ. De-acolo, poate, îţi va fi mai simplu...

11 decembrie 2011

15%20Leonida_Lari1.tif

Claudia PARTOLE