Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
MALURI DE PRUT / ПРУТ, ОБЪЕДИНЯЮЩАЯ РЕКА / PROUTE, THE UNION RIVER
Ion COJA
Şcoala Basarabeană

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaţilor din România în luna februarie anul acesta.

Mulţi români nu ştiu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?

Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste
750 000 de români adunaţi la Chişinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chişinău, aşa sovietic cum era, n-a avut încotro şi a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat şi dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului şi Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistenţa românilor la deznaţionalizare, după aproape două veacuri de jertfe şi suferinţe, dar şi de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ţinutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puţine ori în cumpăna istoriei aflându-se însăşi pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei şi atât de jinduite de alţii...

De data asta n-a fost să fie cum au vrut alţii, ci cum au vrut românii!

Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre româneşti pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Şi de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim – această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cântec şi joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiţii populare şi a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivităţile sunt deschise dimineaţa la Chişinău de către oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, precum şi la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică «Ştefan cel Mare şi Sfânt». Sărbătoarea se încheie în mod obişnuit printr-un concert susţinut în Piaţa Marii Adunări Naţionale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine şi dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniştilor în 2001.”

Ecoul a ceea ce se petrece la Chişinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete româneşti, dar, mai ales, în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoşesc, deseori cu preţul libertăţii sau chiar al vieţii: românii care trăiesc în afara graniţelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum şi românii din alte ţări ale lumii. Aceşti români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizaţiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraţilor de peste Prut sărbătorind şi ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declaraţii publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naţionale şi în Ţara-Mamă. Se poate spune că aceşti români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat şi... România, Parlamentul României!... Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o aceşti români fără paşaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim româneşte! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinţilor noştri... Dar asta este altă poveste... O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm şi acest ceas sărbătoresc!

Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chişinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur şi acelaşi gând, peste 750 000 de români. Adică tot al şaselea cetăţean al Republicii Moldova a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!... A fost ca şi cum la Bucureşti s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanţi, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvîntul de ordine, al cărui înţeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei şi conotaţii, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naţionalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848...

ÎntruUnirea de la Chişinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la Bucureşti!
Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Ţară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu şi de puternic era românismul acelor fraţi de-ai noştri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!

Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieşit în stradă să înfrunte moartea voiniceşte, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală şi rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simţit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chişinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figuraţie pe scena lumii!

Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluţia Română”, care într-adevăr revoluţie a fost la nivelul reacţiei şi conştiinţei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstraţia de demnitate românească făcută de fraţii noştri de peste Prut!

Şi mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecţia din Timişoara şi Bucureşti, din toată Ţara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimţit-o mai puţin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă şi atotcuprinzătoare demonstraţie de demnitate naţională! Oamenii au ieşit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte şi suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăţie şi virtute, credinţă în Neam şi Lege!

Se naşte o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate şi preocupată exclusiv de cultul personalităţii celor doi „tirani”, a transmis totuşi, în direct şi integral, Adunarea de la Chişinău?

Mi-aduc aminte că în mulţimea de participanţi, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim-planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfăţişare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau şi cum arătau aceştia când veneau la oraş! Moacă de mocan!, mi-am zis. Şi parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus şi întrebarea de unde e, cum se numeşte. Iar răspunsul a fost: Ungureanu! Venise la Chişinău din Transnistria! Era, aşadar, urmaş al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălţile Nistrului sau în Crimeea! Aşa cum făcuse această pendulare transhumantă şi bunicul meu Licoi, din Răşinari!

Mulţi sunt basarabenii care au printre înaintaşi români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga, l-am luat direct, dacă-şi cunoaşte buneii ardeleni. Da, ştia şi dînsul şi era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!

Există multe similitudini între ardeleni şi basarabeni, între Transilvania şi Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alţii, mai multă înţelegere, mai mare atracţie să se încreadă unul într-altul şi să conlucreze cu inima deschisă! Şi unii, şi alţii au cunoscut, mai ales, partea dramatică, tragică, a condiţiei de român! Au plătit preţul cel mai scump pentru a-şi vorbi graiul părintesc!

Dacă, aşa cum spune viersul popular, „Tot românu-i ardelean / Dus în Ţară de alean”, dacă Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baştina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migraţie a popoarelor Asiei, atrase de luminile Romei, ale civilizaţiei europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Şi am extins spre Soare-Răsare Europa, moştenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!

Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constaţi că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spaţii întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, ceţosul Albion, Dalmaţia, Moesia... Numai Dacia Traiană a câştigat spaţii noi pentru lătinie! Înzecindu-şi moştenirea!

Spaţiul în care se vorbeşte limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei, mai ales, spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lăţit spaţiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit şi Ziua Naţională a Limbii Române!

E bine să reţinem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare naţională a identităţii şi demnităţii noastre etnice.

Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoştinţă, este timpul să identificăm în cultura şi istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea uşor cu vederea: Şcoala Basarabeană!...

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Şcoala Basarabeană!... Gând care nu-mi aparţine, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Şcoala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Şcoală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, şcoală prin care cu toţii ne-am românit şi mai mult decât eram, apoi se poate vorbi şi de o Şcoală Basarabeană, cu acelaşi rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restrişte şi de răscruce!

Fireşte, în alţi termeni, cu specificul ei, şi mai ales cu data ei de funcţionare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulţi basarabeni, dar descopăr mereu alte şi alte temeiuri pentru încredinţarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparţine, mai ales, viitorului! Iar faptul că la Chişinău s-au adunat mulţime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulţi, pentru a proclama dreptul de a vorbi şi a scrie româneşte, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru Neamul românesc funcţionează acum şi Şcoala Basarabeană de suflet şi cuget curat românesc!

...Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existenţa acestei componente a fiinţei noastre naţionale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar, mai ales, i-aş lăsa pe alţii, mai învăţaţi, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepţie, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulţănesc acum că ne-au dăruit şi această zi de sărbătoare: La Mulţi Ani, Basarabie, La Mulţi Ani frumoşi, Români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!

Doamne, ajută!

 

Buriaş, 31 august 2013

Ion COJA