Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
FIGURI CONTEMPORANE / СОВРЕМЕННЫЕ ЛИЧНОСТИ / CONTEMPORARY PERSONALITIES
Vlad POHILĂ
„Bă, de fapt, tu cine eşti?” – m-a întrebat Nicu îndată ce s-au închis uşile ascensorului

Ziarul Mesagerul din Chişinău, în nr. 42 (129) din 11 octombrie 1996, a tipărit un articolaş, cu titlu de necrolog, ce trezi un surprinzător interes din partea mai multor cititori. Cum e scurt de tot, îl reproducem aici integral:

La Viena, a mai murit un român...

...Şi nu oricine, ci Nicu Ceauşescu (1.IX.1951 – 26.IX.1996) – unul dintre copiii „geniului Carpaţilor”, Nicolae Ceauşescu, şi al academicienei-chimiste fără studii măcar liceale, Elena.

Din cîte ştim, Nicu era mai mic decît celălalt frate, inginerul Valentin, şi decît sora lor, Zoe. S-a stins din viaţă Nicu Ceauşescu într-un spital din Viena, unde fusese internat, graţie unor chete din partea unei formaţiuni politice şi a cîtorva persoane particulare, pentru un tratament imposibil al cirozei ficatului, ajunsă într-o stare mai mult decît avansată.

Gurile rele spun că maladia lui Nicuşor s-ar datora abuzului de alcool, în timp ce avocata sa, care deplînge amarnic în mass-media decesul lui Ceauşescu-junior, susţine că starea sănătăţii lui s-a agravat după ce a fost băgat la puşcărie, pe nedrept, imediat după evenimentele din decembrie 1989, cînd Nicu a fost înlăturat brutal din funcţia de prim-secretar de partid la Sibiu, iar pă­rinţii i-au fost mişeleşte asasinaţi...

Ştirea cu pricina nu era semnată şi doar faptul că apăruse în pagina Între Vest şi Est, îngrijită de sub­semnatul, ca şi vecinătatea unor ma­teriale semnate Vl. P. putea să dea de bănuit că eu aş fi autorul acelor rînduri. Tocmai de aceea am rămas extrem de surprins de un apel te­lefonic, la redacţia ziarului Mesagerul, prin care mi se mulţumea că aş fi scris „cu atîta căldură des­pre felul cum s-a prăpădit un om minunat ca Nicuşor Ceauşescu”. Adevărul e că scrisesem consemna­rea cu o doză subţire de compasiune, iar cele trei puncte de la urmă au oprit dezgolirea unei atitudini nu dintre cele mai măgulitoare: ca şi mulţi basarabeni ce ascultau şi credeau în tot ce transmitea Radio Eu­ropa Liberă, ştiam despre scanda­lurile lui Nicu cu celebra gimnastă Nadia Comăneci, la a cărei castitate cică atentase, sau cu nemaipome­nitul actor Florin Piersic, cu care, se spunea, s-ar fi luat de piept... În ultima decadă a lunii decembrie 1989, după asasi­narea „cuplului prezidenţial” Nicolae şi Elena Ceauşescu, agenţiile de presă, posturile de radio şi TV trans­miteau insistent, iar ziarele şi revis­tele scriau negru pe alb că Nicu ar fi ordonat să se tragă fără milă în manifestanţii adunaţi în centrul Sibiului, apoi că ar fi luat ostateci nişte copii… Ştirile obsedante despre comportamentul bestial al „prinţişorului” Nicu mă şocaseră nu mai puţin decît „judecata sumară” ce a decis asasinarea cu adevărat bestială a părinţilor lui, Nicolae şi Elena Ceauşescu, şi încă în chiar seara de Crăciun.

Acel enigmatic apel telefonic de la începutul iernii lui 1997 era de la Chişinău, mi-a vorbit însă un domn cu dicţie bucureşteană care, a remarcat, printre altele: „Se vede că l-aţi cu­noscut bine pe Nicu, pe Nicu cel adevărat, nu pe cel caricaturizat fără pic de ruşine în presa democratică de bulevard din Bucureşti...” Creştinul ce-mi tulburase într-un fel liniştea sufletească s-a dovedit a fi un fost ceferist, cu rădăcini basarabene, refugiat în dreapta Prutului pe cînd era adolescent, în vara lui 1944, acum [în anii 1996-1997, n.n. – Vl. P.] locuind la Bucureşti şi fiind un înflăcărat simpatizant al Partidului România Mare. A ţinut să ne vedem cumva, ba chiar neapărat şi numaidecît, căci se grăbea, cum ar fi zis Nichita Stănescu, „de acasă – acasă”, adică din Basarabia, unde se afla în vizită la rude, la Bucureşti. L-am invitat la sediul redacţiei, în inima Chişinăului, oaspetele nostru copleşind angajatele ziarului cu vorbe frumoase şi dăruindu-le o cutie mare de ciocolate produse la fabrica „Bucuria”, pe care pusese mîna „neo-basarabeanul” Vasile Tarlev, figură pitorească pînă la ilaritate, ajuns a fi şi cel mai longeviv prim-ministru al R. Moldova (în anii „neocomunişti”, 2001-2008).

Deşi cîştigase repede simpatia colegilor, şi-a exprimat dorinţa să-mi vorbească între patru ochi, pentru care am şi coborît la subsolul unui bar din preajma Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, mai feriţi de ochii lumii. „În semn de preţuire şi re­cunoştinţă pentru cele scrise” – aşa s-a exprimat – îmi adusese de la Bucureşti o poză cu mormîntul lui Nicu Ceauşescu, de la Cimitirul Ghencea. Era o imagine surprinsă iarna, căci pe zăpada din jurul crucii se vedeau mormane de flori vii, se pare că mai ales garoafe roşii. Cînd mi-a dat această fotografie şi a ob­servat surprinderea mea, mi-a mai întins una: cu mormîntul lui Nicolae Ceauşescu, şi acesta acoperit cu braţe de flori pe zăpadă... Apoi m-a întrebat, mai mult în şoaptă: „În ce împrejurări l-aţi cunoscut atît de bine pe Nicuşor?”

Nu făcusem caz de faptul că l-am cunoscut pe Nicu Ceauşescu; unele amănunte, nesemnificative, despre această întîmplare le povestisem doar cîtorva oameni, foarte apropiaţi... De unde putea să ştie nea’ Jenică Niculescu de la Bucureşti despre un episod cu o vechime, pe atunci, de aproape 20 de ani, din biografia mea? Cum dînsul a evitat să-mi răspundă la întrebare, nu am mai insistat, înclinînd să cred – pînă astăzi! – că a fost la mijloc o simplă bănuială, o presupunere, care s-a dovedit a fi un adevăr.

Heydar Aliyev şi blana
de urs carpatin

La sfîrşitul lui septembrie – începutul lui octombrie 1977, la Baku, capitala Azerbaidjanului, s-a ţinut un festival al tineretului din URSS şi din România. Din partea română să fi fost vreo 50-60 delegaţi, de la Bu­cureşti şi din mai multe judeţe, con­duşi de Ion Traian Ştefănescu, ministrul tineretului, şi Nicu Ceau­şescu, primul secretar al CC al UTC (Uniunea tineretului comunist), plus un lider de la USR (Uniunea studenţilor din România), al cărui nume îmi scapă. Conducător al părţii sovietice era Boris Pastuhov, pe atunci prim-secretar al UTCL (Uniunea tineretului comunist-leninist din URSS, numită şi Comsomol); prin 1996-1998 acesta fusese un adjunct al ministrului rus de externe Evgheni Primakov, apoi, cîţiva ani al rînd, deţinuse funcţia de şef al „Comunităţii Statelor Independente” (CSI – „noua URSS”. Următorul ca „mărime parti­nică” era Heydar Aliyev, în acea pe­rioadă – primul secretar al Partidului comunist din Azerbaidjan, anterior lucrase într-o funcţie înaltă la KGB, fiind și general KGB; din 1993 a fost preşedinte pe viaţă al Azerbaidjanului independent (pînă în 2003, ca să cedeze testamentar această funcţia fiului său Ilham Aliyev, preşedinte al Azerbaidjanului şi azi, şi – la sigur – şi mîine…).

Liderul azer era mereu se­cundat de trei primi secretari de comsomol din cele trei republici cau­caziene (Azerbaidjan, Georgia şi Armenia). Mai formau delegaţia sovietică circa o sută de ruşi, nu mai puţin de 50 de azeri şi vreo 20 de basarabeni – fără a socoti echipa de translatori, din care făceam şi eu parte – vreo zece persoane. „Vîrfurile” delegaţiilor îşi aveau tradu­cătorii lor: din partea română – un domn foarte inteligent, care cunoş­tea excelent rusa şi arăta o admi­rabilă experienţă de interpret; din partea sovietică era un moldovean simpatic, stabilit la Moscova graţie căsătoriei cu fiica unui ministru de acolo, al indus­triei metalelor neferoase, dacă nu mă înşel. Deşi nu se prea întreţinea cu noi, basarabenii, ba chiar ne evita cu o subliniată sobrietate, nu i-a scă­pat să ne spună, ca printre altele, că stă la Moscova pe strada centrală – Gorki, în trecut, şi în prezent Tverskaia –, şi că tatăl soţiei era cine era...

Pe la mijlocul toamnei la Baku bat nişte vînturi urîte de tot, cu nisip, ce se părea că trece şi prin metal. Tocmai din cauza acestor vînturi Petrică-moscovitul contractase o ră­ceală, astfel fiind demobilizat, scos din joc ca translator de mare calibru. În această situaţie, s-a căutat un interpret dintre basarabeni, chiar dacă eram trataţi cu vădită neîn­credere. Alegerea a căzut pe mine – mai curând datorită faptului că ştiam mai bine româna; în plus, eram considerat (pe merit, vreau să cred!...) unul dintre ghizii performanţi pentru marile muzee de artă din Moscova şi Leningrad.

Festivalul „prieteniei tineretului sovietic şi a celui român” se derula într-o atmosferă de subliniat festivism, cu aprecieri şi complimente nesincere, false, peste care planau în fapt suspiciunile: Nicolae Ceau­şescu nu-ţi era Todor Jivkov, nici românii nu erau bulgari, nici măcar RDG-işti! Tocmai se adopta atunci noua Constituţie a URSS şi nu mai conteneau osanalele la adresa lui Leonid Ilici Brejnev. Mai des – românii, mai rar – sovieticii, se dedau şi unor ditirambi pentru tov. Nicolae Ceauşescu; despre tovarăşă academician doctor inginer încă nu se vorbea cu încrîncenarea de mai tîrziu.

La deschiderea festivalului l-am văzut îndeaproape pe Nicu Ceauşescu, stătea în prezidiu, pe scena Palatului „Lenin” (o replică orientală a Palatului Congreselor din Kremlin; prin anii ’70 ai sec. XX ceva similar se construise în fiecare din capitalele „republicilor-surori”; cel de la Chişinău se numea „Octombrie”, acum – Palatul Naţional). Nicu mi-a atras atenţia şi din motivul că avea, aproape că mereu, o poză de june plictisit, impasibil chiar şi la frazele elogioase la adresa tatălui său sau a PCR. Cît timp sovieticii nu-şi mai puteau frîna entuziasmul vorbind despre Brejnev, despre PCUS, despre prietenia sovieto-română (sau invers), Nicu păstra o mină de om cu totul blazat, se vedea de la o poştă că-i era lehamete şi de festivalul tineretului, şi de prietenia româno-sovietică.

În prima zi de festival avusese loc o întrevedere de protocol „la vîrf”, la care participaseră liderii de partid comunist şi de Comsomol / UTC, la care însă nu aveam cum să asist: nivelul fiind prea de tot înalt, la fel de înalt trebuia să fie şi nivelul translatorilor, de la Moscova, respectiv, de la Bucureşti. Între timp, pică necazul peste translatorul de română de la Moscova şi iată că a doua zi intru pe fir şi eu – la o întrevedere de protocol dintre gazdele caucaziene şi oaspeţii din România: Aliyev şi liderii comsomolişti („ţîncanii”, cum îi numeam înde noi, translatorii de la Chişinău), din Azerbaidjan, Georgia şi Armenia – pe de o parte, şi Nicu Ceauşescu şi Ion Traian Ştefănescu, precum şi cîţiva secretari UTC de la nivel de municipii şi de judeţe – pe de altă parte. Eram prima dată implicat într-o manifestare de aşa anvergură şi, evident, nu mă simţeam în apele mele în acel anturaj „boieresc”. Mi se păru umilitor pînă la refuz comportamentul secretarilor de UTC la nivel judeţean, însă nu mai puţin mă revolta şi felul cum se purtau micii lideri de Comsomol, inclusiv cei mai mari dintre aceşti mici – secretarii de comsomol din cele trei republici caucaziene: dacă nu stăteau în poziţie de drepţi în faţa mai-marilor lor, apoi imediat îşi încovoiau spatele; dacă se debarasau, foarte provizoriu, de expresia de statuie antică a feţelor, schiţau numaidecît un surîs de paiaţă… Odată, la o „pauză de ţigară”, văzîndu-l mai deschis la suflet şi mai descuiat la minte, i-am spus pe şleau secretarului de Comsomol de la Erevan: „Nu te supăra, Haig-gean [stimate, dragă Haig], dar am fost la voi, în Armenia, m-am bucurat şi de binecuvîntarea Preafericitului vostru Catolicos Vazghen, de care cred că ai auzit că e originar din România… Ştiu că sînteţi un popor pe cît de vechi, pe atît de dîrz şi mîndru… Şi zău îmi pare rău că tu faci sluj… te ţii ca un sclav – în faţa ruşilor, dar, culmea, şi în faţa turcilor (= azerilor)?!...” Oricît de brunet era armeanul, am văzut că s-a roşit, iar fruntea brusc i se acoperise de broboane… Dar nu şi-a ieşit din pepeni, căci mi-a răspuns calm, poate şi rece: „A da Domnul şi ajung şi eu ceva mare în ţara asta, Vlad-gean… Şi atunci te voi invita să vezi cum ştiu eu a vorbi; în genere, cum ştiu a mă comporta cu
aceştia…”

Să revenim însă la întîlnirea de protocol. După un schimb de replici de serviciu, s-a trecut la „alte chestiuni”. Atunci Nicu Ceauşescu l-a întrebat pe Heydar Aliyev dacă a vizitat cumva România. Sigur că o vizitase, fapt ce i-a prilejuit lui I.T. Ştefănescu să-i pună şi el o întrebare: ce i-a plăcut mai mult în România? A urmat o scurtă pauză, răstimp în care mă gîndeam că nu voi avea probleme cu traducerea unor epitete pentru toponime gen Calea Victoriei din Bu­cureşti, Valea Prahovei, Poiana Bra­şov, Palatul Peleş de la Sinaia, Ma­maia sau altă staţiune de pe litoral, poate monumentul lui Lenin sau cel al „ostaşului sovietic-eliberator” din capitala română. Răspunsul liderului comunist din Azerbaidjan; însă, m-a dat gata: cel mai mult îi plăcuse în România o blană de urs, împuşcat de chiar tov. Nicolae Ceauşescu!... Am făcut atunci eu, stupefiat, o pauză, încît Heydar Aliyev m-a înghiontit: „Perevodi!” (Tradu odată!)

Votcă Smirnoff pentru sănătatea lui Boris Pastuhov

În una din următoarele două zile de lucru cu ştabii, s-a întîmplat să fie ziua de naştere a lui Boris Pastuhov, tocmai făcea 40 de ani. Cu acest prilej, la un restaurant dintr-un hotel de lux din capitala azeră s-a dat un banchet pentru un cerc relativ restrîns: să fi fost la cele cî­teva mese doldora de toate, numai specialităţi dintre cele mai alese, vreo 20 de români (inclusiv noi, majori­tatea translatorilor de la Chişinău) şi vreo 30 de sovietici. S-au ţinut toas­turi scurte, dar „la subiect”: cîte ceva despre sănătatea, tinereţea, elanul comsomolist ale lui B. Pastuhov şi mai mult despre meritele extraor­dinare ale lui Brejnev şi despre calea glorioasă parcursă de PCUS şi de URSS; se amintea obligatoriu şi despre prietenia sovieto-română, de nezdruncinat, fireşte. Ca translator, stăteam la un cap de masă, relativ aproape de Pastuhov şi alţi boşi sovietici, la stînga; şi Nicu, Ştefănescu şi cîţiva membri ai CC al UTC, la dreapta. Coniacul arme­nesc şi votca Smirnoff (nu Russkaia, nu Stolicinaia, nu Moskovskaia, ci burgheză!) curgeau gîrlă; se topeau mereu vrafurile cu tartine peste care se punea un strat gros de icre negre sau de Man­ciuria...

Pe la ora 21, era la acel banchet, neîndoios, deja multă voie bună. În situaţia în care la o masă festivă fiecare invitat „îşi vede de treabă”, rolul translatorului se reducea la… tăcere, făcînd loc unei relative relaxări. Şi lucrurile ar fi decurs iată aşa, paşnic, de nu ar avea ruşii (dar şi gazdele noastre, caucazienii) patima sau poate chiar obsesia toasturilor. Iar partea română tocmai strălucea prin lipsa de entuziasm, căci ridicatul paharelor şi surîsul de serviciu – ale tovarăşilor români – nu puteau satisface nicicum grandomania sovietică, cu atît mai puţin amorul propriu al sărbătoritului. Un ochi vigilent reţinuse, probabil, că din partea română s-au spus doar vreo trei scurte toasturi, pe cînd protocolul şi tradiţia cereau infinit mai multe toasturi, elogii, complimente… Şi sărbătoritul (sau, mai ales, subalternii lui) doreau să audă noi şi noi amănunte despre virtuţile şi meritele ieşite din comun ale neasemuitului conducător al tineretului sovietic, viitor, garantat, conducător de partid şi de stat etc., etc. Totodată, însă, acel ochi vigilent observase probabil că reticenţa românească avea şi altă „sursă”, decît cea „oficială”: răceala raporturilor sovieto-române. Şi iată că la un moment dat, îmi face semn un „ap­rod” de-al lui Pastuhov şi-mi spune la ureche: „Trebuie ogoit cumva acest Nicu Ceauşescu, şi cît mai grabnic, nu de alta, dar ne strică seara...”

Nu schimbasem an­terior decît cîteva vorbe de serviciu şi cu I.T. Ştefănescu, şi cu Nicu Ceauşescu, dar nu putusem să nu observ – de altfel, ca şi unii colegi de-ai mei, translatori din Chişinău – că Ştefănescu îmbina foarte bine o inteligenţă cultivată, dacă nu nativă, cu sobrietatea şi prudenţa ce caracteriza majoritatea absolută a lucrătorilor de partid (comunist) şi de UTC – Comsomol. Nicu Ceauşescu arăta a fi, categoric, din altfel de aluat… Era imposibil să nu vezi că se poartă sever, uneori dur, sfidător chiar cu subalternii săi, români; bieţii secretari mai mici de UTC se prezentau efectiv de sudoare în faţa lui, cei mai mulţi tremurau şi se transfigurau cînd se apropia „tov”-ul de ei.

La auzul spuselor „aprodului” lui Pastuhov, m-am gîndit, mai întîi, că mi-e peste poate să-i fac observaţie, deşi se vedea că Nicu într-adevăr cam întrecuse măsura: bine dispus, mai exact, aghesmuit de-a binelea, se detaşase de meseni (de gazde, adică), acordînd toată atenţia unei frumoase tinere din delegaţia „sa”. Era o ado­lescentă, de fapt, elevă în ultima clasă de li­ceu, dar pentru că învăţa foarte bine – avea nota 10 pe linie! – fusese promovată membră în CC al UTC. Se zicea (pe urmă, după banchet) că îi tur­nase fetei în pahar votcă şi insista să bea, iar sărmana de ea se împotrivea disperată. Mutra „aprodului” îmi sugera că nu mai e timp de medi­taţie şi atunci m-am dus la o doamnă – un fel de şefă la agenţia de turism pentru tineret de la Chişinău –, şi am rugat-o să mă însoţească, căci, văzîndu-i surîsul fermecător, poate că Nicu nu va îndrăzni să mă bruscheze… Fermecătoarea mea şefă mi-a spus foarte colegial că statul sovietic de aceea mă şi remunerează atît de bine – ca să mă descurc în orice situaţie, în dificila noastră muncă cu străinii care ne pun mereu gînd rău. Şi iată-mă singur în faţa… necesităţii de a face cheful şefilor mei sovietici, recte, de a-l „ogoi” de şeful român…

M-am apropiat din par­tea stîngă – liceana stătea la masă în dreapta lui – şi i-am zis: „Tov. Nicu Ceauşescu, nu vă supăraţi, dar to­varăşii sovietici sînt contrariaţi de comportamentul Dvs...” M-a privit cu scîrbă şi mi-a replicat exact aşa: „Nu le place ceva? Dar îi bag eu pe toţi în...” – şi a numit destinaţia pînă la capăt, aşa cum face orice român la ciudă. I-am zis atunci exact ceea ce aveam în cap şi în suflet: „Îi bag şi eu, dar ce le răspund?! Trebuie să le spun că s-a consumat inci­dentul, altfel, voi avea mari necazuri şi-i păcat să mi le faceţi tocmai Dvs.” „Asta e..., a făcut el filozofic. Spune-le că totul e OK.” Şi, ca do­vadă, s-a întors numaidecît spre tînără: „Pleacă în cameră şi fii fată cuminte.” Dacă era mai întunecos în separeul cela, era să-mi fac atunci semnul crucii!... Aşa, între zeci de comunişti şi comsomolişti / utecişti de primă mînă!...

„Provocarea românească”

A doua zi, după cină, mă ridicam în camera unde stăteam cu colegul Tony Cotruţă, mergeam fericit să-mi văd braţele de ziare ce se adu­naseră în cele zilele cît purtasem o răspundere atît de mare! Desfăcusem o revistă ilustrată cehă şi am intrat în ascensor parcurgînd o ştire despre nu mai ţin minte ce năzbîtie a lui Brigitte Bardot. Celebra artistă tocmai debutase în rolul de apărătoare a animalelor şi, amuzat de informaţie, nu am observat cu ci­ne intrasem în ascensor – foarte în­căpător, de altfel – apăsînd pe bu­tonul cu cifra 7, căci aveam cameră la etajul şase. Cînd
mi-am dat sea­ma că nu sînt singur şi că poate cineva coboară mai înainte, am zis şi eu un
„Pardon!”, ca să dau atunci cu nasul de Nicu Ceauşescu şi Ion Traian Ştefănescu. Uşile ascensorului se închiseră deja, şi I.T. Ştefănescu m-a consolat, spunînd că „Nu face nimic, vom coborî după Dvs.” – după mine, adică. În clipa următoare l-am auzit pe Nicu Ceauşescu: „Bă, dar tu cine eşti, de fapt?” Ştiam ce vrea să afle, să precizeze, poate să mă testeze, dar i-am răspuns în doi peri: „Păi, sînt interpret...” „De muzică uşoară sau populară?”, m-a luat el peste picior. „De română şi bulgară”, am zis, comiţînd, fără să vreau, o rimă, însă acesta era adevăratul meu statut: translator de română şi bulgară (plus alte cîteva limbi slave). „Asta o ştiu...”, nu s-a lăsat Nicu „şmecherit”. „Şi eu ştiu ce vreţi să aflaţi şi vă răspund: sînt român din Basarabia, din fostul judeţ Soroca, dar acum stau la Chişinău.” „Şi nu ţi-e teamă să zici că eşti ro­mân?”, m-a întrebat el surîzînd. I-am răspuns cu voce tremurîndă: „Ba mi-e teamă, tov. Nicu Ceauşescu, dar acesta-i adevărul şi...” Uşile liftului se deschiseră larg la etajul meu, oricum, inspiraţia nu m-a ajutat să-mi continuu cumva gîndul – că cel puţin lui aş putea să-i spun această axiomă – însă reacţia lui Nicu m-a frapat: „Să ştii că eşti simpatic. Eşti invitatul meu la o cafea, la un coniac...” Şi a apăsat pe butonul cu cifra 3...

P.S. – Acest articol-evocare a apărut, într-o formulă iniţială, în ziarul Mesagerul al cărui redactor, apoi şi redactor-şef, am fost cîţiva ani, între 1996 şi 2001. L-am publicat atunci, în aprilie 2000, mai mult din respect faţă de sincerele insistenţe ale bunului, dar tot mai necăjitului nea’ Jenică de la Bucureşti, care mă ruga întruna, telefonic ori cînd mai avea, din ce în ce mai rar, cîte un drum la Chişinău: „Scrie, dom’le, ceva, publică în ziar, că nu se ştie cît o mai duc, şi vreau să am aceste amintiri frumoase, să le dau să le citească şi altora, mai tineri, dintre cei neintoxicaţi definitiv de propaganda antiromânească, pe care ei o numesc anti-Ceauşescu, anticomunistă…” Şi ce bucurie mare i-am făcut bătrînului CFR-ist, basarabeanului nostru bucureştean, nea Jenică Niculescu, atunci cînd i-am dăruit cîteva exemplare ale Mesagerului cu textul de mai sus, în care am făcut acum intervenţii minime, cu deosebire de ordin cronologic.

Însă foarte curînd după apariţia articolului cu pricina, uimirea, stupoarea au început a-mi da tîrcoale. Uluitoare s-au dovedit a fi unele „ecouri”, din Chişinău, la această evocare. Persoane puţin cunoscute sau cu totul necunoscute au declanşat o adevărată „teroare telefonică”: îmi sugerau, mă rugau, îmi cereau imperativ să tipăresc continuarea amintirilor despre „extraordinara întîlnire cu Nicu Ceauşescu”… O voce deosebit de insistentă îmi solicita să divulg conţinutul discuţiei „la o cafea, la un coniac”, cu Nicu Ceauşescu, căci, dacă nu o voi face-o, „oricum se va afla odată şi odată, fie şi din alte surse”.

Şi doar nu spusesem nimănui că atunci am răspuns numaidecît invitaţiei lui Nicu Ceauşescu!

Nu suflasem o vorbă despre acea agreabilă discuţie cvasiconfidenţială cu şeful delegaţiei române nici măcar amicului Tony Cotruţă, colegul de cameră în hotelul de la Baku, care, desigur, observase absenţa mea de cîteva ore în acea seară de octombrie 1977.

Poate, într-adevăr, face să divulg, oricît de succint, conţinutul acelei „întrevederi” deloc oficiale cu Nicu Ceauşescu? Să o fac măcar acum, sau tocmai acum – pînă „să se afle, oricum, fie şi din alte surse” despre ce au vorbit doi români, din două ţări „vecine şi pretene”, în surdina unei muzici dintr-o cameră de hotel de lux (sovietic, ce-i drept), la un sfîrşit de Europă şi un început de Asie, numit Azerbaidjan?...

Vl. P.

Vlad POHILĂ

76%20foto_Nicu_C-2.tif

Aşa arăta Nicu Ceauşescu pe cînd l-am cunoscut şi eu…

76%20foto_Nicu_C-3.tif

Nicu Ceauşescu.
Foto de epocă

76%20foto_Nicu_C-4.tif

Nicu Ceauşescu, alături de părinţi, în vizită la Chişinău
(2 august 1976)