Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
FIGURI CONTEMPORANE / СОВРЕМЕННЫЕ ЛИЧНОСТИ / CONTEMPORARY PERSONALITIES
Dialog: Ala Glavan – Tamara Gorincioi
„Bucatele naţionale sunt şi ele o ecuaţie, dar una a sufletului...”

Plăcintele, pe bune, sunt şi ele o carte de vizită a noastră, a românilor, delectându-ne încă de la strămoşii noştri, daco-romani. Un brand naţional incontestabil, ele sunt şi o parte a sufletului, a vieţii moldoveanului, a românului în genere, ducându-ne cu gândul la lumea dulce şi irepetabilă a copilăriei, la gura cuptorului plin de minunăţii, care ne încălzea şi ne aduna grămăjoară în aşteptarea bunătăţilor fără seamăn, pe nume plăcinte, vărzări, învârtite, alivenci ş.a.m.d. Mirosul parfumat de plăcintă rumenă şi puhavă din cuptorul mamei nu se compară cu nimic în lume şi nu aş fi crezut vreodată că, peste ani, voi mânca plăcinte, la fel de puhave şi delicioase, dar dintr-un alt cuptor. La fel de miraculos ca şi cel din copilărie: „cuptorul magic” al dnei Ala Glavan din Chişinău, un adevărat rai al plăcintelor, care se vând ca pâinea cea caldă, bucurându-se de o reală faimă nu doar în rândul elitei din urbe, dar şi la ambasade, printre fruntaşii multor formaţiuni politice sau la Prima Doamnă a Republicii Moldova, precum şi peste Prut, la Iaşi şi Bucureşti, la Braşov şi Sovata. Şi chiar în Anglia, Germania, Franţa, America.

Plăcintele sunt unele dintre cele mai versatile deserturi. Le poţi face în orice sezon, iar pentru umplutură se poate folosi aproape orice produs alimentar. Însă o plăcintă reuşită, arătoasă, mirositoare, gustoasă, îşi are secretul ei. În Dacia, plăcinta era mâncarea de căpătâi atât a bogaţilor, cât şi a săracilor. Aluaturile umplute cu tocături diverse, cel mai cunoscut produs de acest fel fiind plăcintele (cuvânt care a păstrat sensul iniţial al termenului latin placenta),
permiteau folosirea aproape a oricărui tip de ingrediente, ieftine sau scumpe, produse animale sau vegetale etc. Acest aspect a făcut să fie acceptate cu plăcere de toate categoriile sociale, afirmă cercetătorul Radu Popovici, referindu-se la arta culinară din Dacia. Influenţa romană s-a resimţit şi în ce priveşte produsele asemănătoare pâinii şi lipiilor, lărgind gama produselor de acest tip.

Preparată cu fructe de pădure, cu mere şi scorţişoară, cu brânză şi stafide sau cu carne, plăcinta are în spate o istorie de mii de ani. Se spune că primele menţiuni ale existenţei acestui fel de mâncare au apărut în jurul anului 9500 î.Hr., în perioada neolitică sau în noua eră a pietrei, de când egiptenii au gătit prima crustă de plăcintă. Plăcintele egiptene erau cunoscute sub denumirea „galettes“ şi erau umplute cu orz, ovăz, secară şi unse cu miere.

Cât despre plăcintele noastre, transmise odată cu datinile şi tradiţiile strămoşeşti, nu ştiu dacă există pe lume ceva mai bun ca plăcinta creaţă, cu poalele în brâu sau învârtita. Neam iubitor de plăcinte, cred că batem recordul la acest capitol. Prin secolul al XVIII-a, a fi plăcintar în Ţările Române era un mare avantaj, un adevărat noroc. Dovadă stau versurile: „Halal, zău, de cine ştie! Să facă plăcintărie! S-o dospească, plămădească! În cuptor s-o rumenească.” În vremea fanarioţilor exista o urare ce suna în greceşte astfel: „Na zisis, na procopsis, ke is tin Vlahio megolas plaţintaris” („Mai mare să te văd, să ajungi mare plăcintar în Ţara Românească”). Într-o nuvelă a lui Constantin Negruzzi, Istoria unei plăcinte, capodoperele gastronomice devin cadouri, instrumente ale corupţiei pentru obţinerea unor posturi la Curtea Domnească!...

Doamna Ala Glavan a moştenit secretul artei şi harul de a face plăcinte de nota 10 de la bunica Ştefanida, femeie cu mâini de aur şi suflet ca pâinea cea caldă, care a supravieţuit deportărilor comuniste, crescând zece copii, minunând o lume întreagă prin iscusinţa de a face plăcinte. Chiar şi în acele vremuri nebune de după război, de foamete şi deportări, urmărită fiind de stigmatul „duşman al poporului”, totuna a reuşit să-şi păstreze verticalitatea şi dragostea de viaţă.

Trecând peste mai multe impedimente ale birocraţiei, invidiei; inteligentă, fragilă, prea modestă din fire, cu o mare dragoste de ţară, hărăzită de la Dumnezeu şi cu suflet generos, am putea spune că dna Ala Glavan, de profesie matematician, a ajuns „Mare plăcintar în Ţara Românească”, potrivit urării din epoca fanarioţilor. Or, bucatele naţionale, plăcintele inclusiv, sunt şi ele o ecuaţie matematică, cu o mare necunoscută, combinată cu dăruirea de sine, pasiune, suflet şi muncă, ne sugerează dânsa. Să vedem ce ne mai spune această zâna bună a plăcintelor de la firma „Ştefăniţa-RC”.

* * *

– Distinsă doamnă Ala Glavan, de unde vi se trage măiestria, arta plăcintăriei, care, după unii, ar trebui luată sub protecţia UNESCO, ca parte a patrimoniului nostru naţional? Bănuiesc că aţi moştenit-o din familie?

– Într-adevăr, am avut marele noroc să mă nasc într-o familie cu înclinaţii spre arta culinară, a facerii plăcintelor, aşa cum e pe la noi, la moldoveni. Pe bunica Varvara, dinspre tată, care se spune că era o meşteriţă neîntrecută în ale plăcintelor, nu prea o ţin minte, a murit pe când eu aveam doar cinci anişori, deşi am auzit despre ea multe lucruri frumoase, fiind celebră în zona Orheiului. Cineva mi-a povestit că atunci când era Hram la bunica mea în sat – ea era din Zahoreni, Orhei – oaspeţi din satele vecine veneau la dânsa, la hram, şi datorită măiestriei sale în ale artei culinare, stăteau câteva zile, şi ziceau că bucate ca la ea, îndeosebi plăcinte, nu mai găseşti în toată Basarabia.

Dar cea care, de fapt, m-a crescut şi m-a iniţiat în tainele artei culinare, a plăcintelor, a fost bunica mea de pe mamă, Ştefanida. Bunicul fiind deportat în Siberia, iar casa lor distrusă, bunica, printr-o minune scăpată de această oroare, neavând unde să stea, un timp a fost fugară, s-a ascuns la un frate al ei din alt sat, ca până la urmă să trăiască la părinţii mei, în satul Îndărătnici, acum Nucăreni, r-nul Teleneşti. Părinţii mei, Ana şi Grigore Suruc, erau cadre didactice: tatăl, învăţător, iar mama, profesoară de limba română („moldovenească”, cum i se spunea pe atunci).

Părinţii erau toată ziua ocupaţi la şcoală, mama a fost şi şefă de studii, şi director. Prin zăpadă, prin ploaie, mergea la raion pe la consfătuiri, după salariu pentru învăţători etc. Într-un cuvânt, era cu tot sufletul devotată şcolii.

– Astfel, bunica Ştefanida vă înlocuia, într-un fel, mama şi tata?

– Exact. Bunica ne pregătea masa, iar de sărbători, tradiţional, făcea plăcinte. La început o ajutam cu multă bucurie să pregătească dovleacul pentru plăcintă, îl dădeam prin răzătoare, curăţam cartofii. Când deja eram mărişoară şi bunica îmbătrânise, ne-am schimbat rolurile. Eu pregăteam aluatul, ea – umplutura. Era un adevărat spectacol datul în cuptor, mirosul de plăcintă coaptă. Ţin minte, îmi luam o cărţulie şi aşteptam pe cuptor (lejancă, i se zicea la noi) să se coacă plăcintele. Aroma lor îmi gâdila nările şi mă teleportau pe tărâmuri de vis. Însă am început să fac plăcinte, cu adevărat, când deja eram căsătorită şi aveam şi un copil, la 21 de ani.

Cum le zicea prin zona Dvs.?

– Plăcinte. Şi atât. Mai ales că plăcinte în satul nostru nu se prea făceau. A adus această tradiţie bunica, care era din Slobozia, Horodişte, de lângă mănăstirea Ţâpova. Ea mi-a transmis secretul meseriei de plăcintar, ca să zic aşa.

– Dar care e specificul plăcintelor de la „Ştefăniţa-RC”? Pe vremuri, Chișinăul era pur și simplu îndrăgostit de renumitele „plăcinte de la Operă”, acum aveţi o firmă personală. Sau secretul mărcii nu se divulgă? Oricum, nu e vorba doar de făină, apă şi sare?

– Nu vreau să zic că noi suntem cei mai buni, cei mai celebri în ale plăcintăriei. Aş spune că un secret ţine de sufletul omului, de măiestrie, dar şi de aluat, de umplutură. Aşa, precum pictorul are simţul culorilor sau compozitorul simte sunetele.

Sunteţi de profesie matematician. Cum se îmbină matematica cu plăcintăria? Ţine şi arta culinară de o ecuaţie, de vreo precizie gen matematică, poate?

– Şi matematica, şi facerea plăcintelor sunt la fel de frumoase şi într-un fel exacte. Aş zice că şi plăcinta e un fel de ecuaţie, dar una a sufletului. Dacă ecuaţia propriu-zisă este o relaţie matematică între mai multe mărimi cunoscute şi necunoscute, plăcinta este la fel o relaţie între aluat, apă, sare, umplutură, şi – repet, accentuez – sufletul omului, starea lui sufletească, precum şi ceva necunoscut, magic.

– Cum v-a venit această idee minunată de a vă iniţia propria afacere?

– De fapt, ideea a pornit de la fina mea de cununie, femeia de afaceri Nelly Munteanu, acum stabilită la Bucureşti. Plăcinta e un atribut, un simbol naţional şi oricând va fi solicitată. Plăcintăria era una dintre primele firme particulare la Chişinău, pe atunci depindea de alimentaţia publică de stat. Şi nu e uşor să fii primul pe piaţă.

Sincer, la început parcă nu mă dădeam prinsă în această afacere, dar în amintirea bunicii Ştefanida, am acceptat. Şi, slavă Domnului, a prins rădăcini. La început făceam şi chifle, tarte, ajutată de două verişoare, dar la un moment dat am rămas la plăcinte. Am văzut că se bucură de succes şi am rămas „pe această undă”.

Mi-ar trebui ore întregi să vă povestesc istoria noastră, care începe de prin 1995… Nu prea dispun de aceste ore libere, mă aşteaptă fetele la bucătărie… Când a plecat, Nelly a vândut restaurantul de la Filarmonică, cu tot cu plăcintăria noastră, unui alt businessman. Dar am rezistat, şi în 2007 am înregistrat firma „Ştefăniţa-RC”…

Deşi am trecut şi prin multe greutăţi, stresuri, situaţii de criză. De exemplu, atunci când am fost rugaţi să plecăm de la Opera Naţională, de unde ne-a mers faima, bunul nume. Ei, şefii, credeau că o
să-şi aducă oamenii lor şi o să facă afaceri de milioane… Dar lumea de la teatru, clienţii vechi, în continuare vin la noi. Ar dori să vină şi la prânz, dar nu reuşim. Sperau să ne întoarcem, dar sigur că nu mai este cale de întoarcere… Practic, ne-am pomenit în stradă, cu 30 de oameni în spate. Unele angajate de-ale plăcintăriei noastre erau unicul întreţinător al familiei. Cel mai dureros a fost că într-o zi ne-am trezit cu uşa sigilată. Iar noi aveam produse înăuntru şi puteau să se altereze. A fost o lovitură sub centură. Cu Valeria Şeican, directorul instituţiei, ne cunoşteam bine, locuiam în acelaşi bloc, copiii au mers în aceeaşi grupă la grădiniţă. Nu m-a preîntâmpinat, nu mi-a explicat nimic, nu a avut curajul să-mi vorbească. Dar, Dumnezeu e mare şi ne-a venit în ajutor.

– V-a oferit spaţiu, în acea situație grea, Liceul „Spiru Haret”?

– Liceul de mult ne propunea colaborare. Dar, în primul rând, se impunea o mai mare responsabilitate, e vorba de alimentarea copiilor: stricteţe sporită, cerinţe specifice de igienă, produse de calitate, dar şi adecvate vârstei. În plus, am intrat în credite, am făcut reparaţia şi renovarea acestei săli practic de la zero.

Până la urmă însă mă bucur enorm că pregătim prânzul pentru copiii de la Liceul „Spiru Haret”, sunt aproape de şcoală. Mi-am dorit foarte mult să activez ca profesoară, pentru un trai decent a trebuit să abandonez învăţământul, însă destinul, iată, a făcut să fiu tot în preajma copiilor, care îmi sunt foarte dragi. Cred că e o binecuvântare de la bunica. Atunci când copiii noştri, fetele noastre, deja creşteau şi aveam nevoie de o sursă de supravieţuire, soţul era profesor la Universitate, cu un salariu derizoriu, am decis să mă consacru acestui business.

Recunosc, ne-am asumat o mare responsabilitate. Ţinem piept tuturor rigorilor şi normelor cerute de Sanepid. Uneori, ni se impun nişte restricţii cam ciudate. De exemplu, după logica Sanepidului, copiilor nu li se permite să mănânce… ceapă. Nici măcar acum, în sezon de toamnă, când încep răcelile, ca să nu mai vorbim de iarnă, şi doar se ştie că ceapa e un antidot antigripă etc. Sau, bunăoară, nu avem voie să folosim varza, până la o anumită dată… În fine, ne descurcăm. Vine foarte multă lume bună şi din oraş. Toţi mănâncă plăcinte, la toţi le plac.

– Cum e să faci business în R. Moldova?

– Sincer, e foarte complicat. Ne confruntăm cu multe probleme. Suntem ţinuţi în vizor în fiecare zi pentru ca produsele să fie proaspete (de parcă noi nu am avea această grijă…), zilnic, pe viu, avem a face cu birocratismul cel mai adevărat. Vin controale, practic, în fiecare zi. În afară de aceasta, am mai vrea şi un sprijin, nu zic material, dar măcar informativ. La început nu ştiam de ce acte avem nevoie ca să iniţiezi un business, cum să păstrezi produsele. Se creează impresia că la noi nu prea sunt interesaţi de dezvoltarea – nici vorbă de stimularea! – businessului mic sau mijlociu. Astfel, numeroşi moldoveni au ajuns să practice arta culinară în Europa, în America, în Rusia…

Participaţi la diverse târguri de plăcinte, concursuri, proiecte?

– Suntem invitaţi, dar, de regulă, refuzăm să participăm. Credem că trebuie să participe simple gospodine de la ţară, meşteriţele autohtone, care ar avea şi o şansă să se afirme astfel, să-şi manifeste măiestria şi, la sigur, să trezească admiraţia străinilor. Avem comenzi la Hramul oraşului, la sărbătorile naţionale, la nunţi şi cumetrii.

Avem propuneri, oferte să deschidem nişte filiale la Iaşi, la Bucureşti, la Braşov. Deocamdată nu am răspuns acestor doleanţe, mai cântărim. Dacă vom intra în UE, cred, ar fi mai simplu. Nu vom mai sta ore întregi la vamă, nu vom avea de plătit taxe exorbitante etc. Acum ne ciocnim de o serie de impedimente, e nevoie de viză, o groază de acte pentru deplasări. Deşi, de la Mitropolia din Iaşi ne-au propus şi spaţiu, deocamdată rămânem aici, aşteptând, ca şi alţi conaţionali de-ai noştri, unele schimbări majore.

– Aici, la „Ştefăniţa­-RC” se găsesc delicii pe care nu le afli în tot spaţiul românesc. Plăcintele cu alviţă, prune, dovleac, vişină înfrumuseţează şi colorează orice masă de sărbătoare…

– Pregătim umplutură cu fructe de sezon. Toamna, dovleacul, merele, prunele sunt „vedetele sezonului”. Vişinele sunt populare de la Crăciun până după sfintele sărbători de Paşte. Noi singure, angajatele firmei, conservăm vişina pentru iarnă, ca şi alte câteva feluri de umplutură. Totuşi, vişinele sunt cele mai gustate, mai solicitate, mai iubite, îndeosebi de copii.

– Pregătiţi şi vreo noutate culinară?

– Deocamdată răspundem solicitărilor mai vechi, intrate în tradiţie. Deşi, bineînţeles, ne gândim şi la surprize. Ne solicită plăcinta cu carne, dar deocamdată nu avem curajul să o facem pentru că ea trebuie comercializată imediat, iar piaţa noastră încă nu ne dă asemenea garanţii. E cam riscant, e complicat din considerente de securitate.

Apropo, din câte ştiu, faima plăcintelor de la firma Dvs. a trecut de mult Prutul…

– Da, aşa e. Vine cineva de peste Prut, din Marea Britanie, Franţa sau Italia şi îmi spune: „Ştiţi, doamnă, prietenii mei mi-au dat adresa dvs. Aici sunt plăcintele ideale, aşa ca acasă.” Mă bucur nespus că suntem apreciaţi.

Ştiu că aveţi două fete în străinătate şi, pesemne, tânjesc după plăcintele mamei, iar numeroşi clienţi din Vest vă solicită plăcintele.

– Da, avem două fete, ambele cu studii superioare – Rodica în Statele Unite, Cornelia la Bucureşti, iar în prezent lucrează la Londra, în sistemul bancar. Iniţialele lor figurează în denumirea firmei. Aveţi dreptate, în permanenţă le trimit pachete şi comenzi la Londra, pentru ele şi pentru cunoscuţi, prieteni, clienţi permanenţi.

– Doamnă Ala Glavan, ce vă mai doriţi în această viaţă, fiind într-un fel împlinită, realizată, vedeta numărul unu în acest domeniu delicios de la Chişinău? Cred că bunica Ştefanida, de acolo, din ceruri, se mândreşte cu nepoata sa. Sunteţi şi o fire generoasă, care faceţi şi gesturi de caritate pentru orfelinate, aziluri de bătrâni şi invalizi, pentru oameni nevoiaşi, printre care se află şi mulţi oameni de creaţie… Aţi moştenit şi această calitate, la fel, de la bunica Ştefanida?

– Cred ca da. Bunica era o fire cu un suflet cald şi bun ca o pâine. Avea grijă de lumea din jurul ei. Mai ales de copiii învăţătorilor, care veneau la noi în fiecare zi, bunica având grijă să-i ospăteze cu un hulubaş, o turtiţă, iar la sărbători cu plăcinte. Iubea nespus de mult copiii şi era gata să dea totul pentru ei. A avut şi ea zece copii, şase băieţi şi patru fete...

În copilărie, satul, mai bine zis colhozul, avea grădiniţă, dar copiii profesorilor nu aveau acces la ea. Doar cei ai colhoznicilor. Eu nu am mers la grădiniţă şi nici copiii colegilor de serviciu ai părinţilor. Poate că şi puteam merge, dar mama nu a vrut să mă dea – să nu spună cineva că mâncăm pâinea cuiva. Mai ales că mama era fiică de „culac” (chiabur). Avea stigmatul acesta, care a urmărit-o toată viaţa. La un moment dat, trebuia să primească o distincţie pentru munca-i onestă în sfera învăţământului, dar din cauza „originii nesănătoase” a fost tăiată din listă. Nu ştiu dacă eram urmăriţi, dar, ţin minte, odată, a venit la noi în vizită o soră de-a bunicii, Maria, cu care nu se văzuse mulţi ani – o călugăriţă îmbrăcată în negru. A doua zi părinţii au fost convocaţi la raion şi admonestaţi, pe motivul că ar fi sfinţit casa. Cineva ar fi văzut cum un preot se plimba în jurul casei noastre…

– Ce relicve aţi păstrat de la bunica, în afară de cumsecădenie, modestie, arta plăcintelor, modelul de soţie şi mamă ideală?

– Bunica avea o icoană veche pe care o ţinea ascunsă într-un loc tăinuit al casei. O păstrez şi acum ca o relicvă. Avea şi o carte de rugăciuni, dar în slavona veche. Ea m-a învăţat Tatăl Nostru, cu bunica spuneam rugăciuni. Părinţii, lucrând la şcoală, nu o puteau face decât în mare taină, altfel puteau să piardă serviciul, să rămână pe drumuri.

– Bunica Ştefanida avea sentimentul că suntem români, ştia istoria Basarabiei?

– La sigur că ştia, dar îi era frica să vorbească pe acele vremuri Mai ales că era etichetată, ca şi soţul ei, ca „duşman al poporului”, era urmărită, un timp fugară. În general, nu vorbea nici despre deportări, nu se plângea de nimic. Probabil voia să ne protejeze. Deşi încerca să ne deschidă ochii, atunci când îi umflam capul despre „isprăvile” vreunui Pavlik Morozov sau ale altui „erou” din cărţile sovietice. Bunica a decedat în 1977, bunicul cinci ani mai devreme. M-a ajutat chiar să-mi cresc fiica mai mare. Bunicul Tudor şi fratele mamei s-au întors acasă abia după moartea lui Stalin.

– Ce pasiuni aveţi, în afara meseriei?

– Pentru familie am foarte puţin timp. Lucrez şi sâmbetele, şi duminicile. Soţul meu Vasile e şi el matematician de profesie. Un timp a predat la Universitatea de Stat din Chişinău, în prezent, de zece ani activează şi la o universitate din Polonia. Îmi mai fac timp, câte o săptămână pentru a pleca în vacanţă la copii, care îmi organizează nişte vacanţe de vis prin toată lumea. Am călătorit în multe ţări, precum Grecia, Egipt, Maroc, nemaivorbind de România, patria istorică. În România mergem tot colectivul. Ca un fel de bonus, în fiecare an, mergem la odihnă şi tratament la Sovata, unde, lucru ştiut, apa e foarte benefică pentru organism. Mergem şi pe la mănăstiri, prin diferite localităţi cu monumente ale creştinismului, de cultură şi istorie. Adeseori ne însoţeşte părintele Andrei de la Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei” de la Durleşti, care ne e şi ghid totodată, ne deschide ochii asupra credinţei ortodoxe, a istoriei, trecutului neamului nostru. Astfel descoperim şi redescoperim frumoasa şi fascinanta noastră patrie istorică.

Pe vremuri vizitasem Leningradul (Sankt Petersburg) şi când am văzut locurile frumoase de acolo, m-am gândit: oare chiar nu avem şi noi ceva similar? Când am nimerit la Palatul Peleş, am realizat că avem locuri dumnezeieşti de frumoase. Astfel, am descoperit mănăstirile, bisericile, cetăţile, munţii, codrii, văile, râurile, lacurile... Avem în colectiv o rusoaică, vorbeşte cu greu încă limba noastră, e mai rezervată. Când a văzut frumuseţea şi luxul de la Peleş, a exclamat adânc impresionată: „E o adevărată poveste!...” Aştept să se termine reparaţia în Palatul Culturii de la Iaşi ca să mergem și acolo, măcar pentru o zi.

Aveţi timp şi pentru suflet, cultivare, lectură?

– Din păcate, nu pot împărţi timpul. Noroc de bunul prieten al familiei noastre, lingvistul şi omul de cultură Vlad Pohilă, de prof. dr. Vasile Şoimaru, care în permanenţă ne pun la curent cu noutăţi editoriale, ne aduc noi cărţi, reviste, ne invită la manifestări culturale. Mă informez din emisiunile culturale de la Vocea Basarabiei, îndeosebi mă delectez cu cele prezentate de Anișoara Moraru. Mă mândresc cu prietenia unor aşa oameni de cultură.

Ce personalităţi vă mai vizitează?

– Prima Doamnă a Republicii Moldova, dna Margareta Timofti, reprezentanţi ai misiunilor diplomatice, lideri ai multor partide politice, oameni de cultură, de artă… Am avut o relaţie de prietenie frumoasă cu primadona Operei Naţionale, Maria Bieşu, care a încercat să ne ajute în cazul nostru, intervenind pe lângă V. Şeicanu. Ne sunt apropiaţi Artistul Poporului Mihai Munteanu, jurnalistul Vasile Botnaru şi mulţi, mulţi alţii.

– Venind aici, am văzut întâmplător că v-aţi suflecat mânicile, v-aţi pus şorţul şi întindeaţi foile pentru plăcinte. Chiar dacă sunteţi şefă…

– De ce nu? La noi e ca în Europa, unde patronul lucrează în rând cu angajaţii. Sunt cazuri când cineva se îmbolnăveşte sau îşi ia liber şi atunci e nevoie ca să-l înlocuiesc – să fac plăcinte, să servesc oaspeţii, să mătur etc. E vorba şi de un spirit de echipă, la care ţin mult.

– E cineva care vă va continua această artă tradiţională?

– Aş putea spune că aici mi-am găsit o a doua familie, mare şi prietenoasă, cu plăcintărese iscusite, tinere, de vârsta copiilor mei, care la sigur vor continua această tradiţie milenară. Am norocul să reprezint o echipă de aur, cu angajaţi excelenţi. Şi aş începe lista cu Sergiu Buga, director-adjunct, mâna mea dreaptă. Aici mai activează sora mea Aurelia Rotaru, verişoara mea Lenuţa Gâlcă, împreună cu cele două nurori ale sale, lingvista Tamara Răileanu, doctor în filologie, colega mea de facultate, care are stofă de manager de imagine, Valentina Buliga etc.

– Având atâtea în preajma şi în sufletul Dvs., ce v-aţi mai dori?

– Să fiu bunică. Îmi doresc sănătate şi rezistenţă, să fie bine şi la noi, la cât mai multă lume, dacă nu chiar la toţi, şi să ne vedem idealurile împlinite.

– Vă mulţumesc din suflet pentru acest interviu care la sigur va trezi interesul celor care au auzit de Dvs., dar şi al unor persoane ce vor afla în premieră multe lucruri deosebite.

Pentru conformitate:
Tamara GORINCIOI

Nota redacției:

În seara zilei de 5 octombrie 2013, la cel mai grozav restaurant din parcul Skyland, din preajma Chișinăului, soții Ala și Vasile Glavan au făcut nunta fiicei lor, Cornelia, căsătorită cu Mark Dufford, din Marea Britanie. Nași de cununie au fost Violeta și Tom Hawkins – cum vedeți, și ei un cuplu româno-britanic.

Se spune că a fost o nuntă de poveste... Invitații – mesenii – au fost numai oameni vrednici, „aleși pe sprânceană”!... Inclusiv, firește, angajații faimoasei plăcintării despre care v-am relatat mai sus.

Sincere felicitări! – fie ele și nițel întârziate, doar o nuntă e numai începutul unei căsătorii! Casă de piatră tinerilor căsătoriți, iar socrilor mici le urăm să facă, și cât mai curând, încă o nuntă, la fel de frumoasă. Apoi, vorba cântecului: după nuntă – și cumătrie!...

68_Image4.tif

Totul a început de la bunica Ștefanida

Ala Glavan cu fiicele, Rodica și Cornelia

66_Image1.tif
67_Image2.tif

Credință, bunătate, iubire de oameni și de țară