Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
FIGURI CONTEMPORANE / СОВРЕМЕННЫЕ ЛИЧНОСТИ / CONTEMPORARY PERSONALITIES
Nadia PRUTEANU
Reîntîlnire cu Mihai Moroşanu

„Dumnezeu pedepseşte prin înseşi chinurile omului. Deci, omul este situat în cercul social şi în acela al divinităţii, adică sub două centre psihologice şi morale tutelatoare, ce determină întreaga sferă a căutărilor sale filosofice.” (Lev Tolstoi)

În 1988 la Chişinău se înfiripa Cenaclul „Alexe Mateevici”. Purtător de drapel era medicul Anatol Şalaru, în prezent ministru. Avea destinaţia să ajungă legendar. Eram şi noi în fiece duminică prezenţi acolo.

Şi ce dacă o lume largă-l cunoştea deja pe tânărul pe atunci poet Ion Hadârcă? Noi nu-l cunoşteam. Deloc. Pentru că altfel se desfăşura viaţa noastră. Departe de capitală. Cu serviciu şi griji elementare de tinereţe. Tragediile şi dramele de care nu purtam vină, dar suportam consecinţe, ne ţineau într-un fel conservaţi şi izolaţi de frământul oraşului. Până la un moment însă.

În duminica de 6 iulie 1988 mergem la capitală. Parcăm maşina pe str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni colţ cu Ştefan cel Mare şi Sfânt şi pornim spre Grădina Publică. Fetiţa în vârstă de cinci anişori este cu noi. Ea prima observă agitată într-un fel curentul de oameni, ce se îndreptau spre bustul poetului Mihai Eminescu. Ea ne tot trăgea de mâini spre lumea multă de acolo. Curiozitatea şi insistenţa ei ne îndemnară să ne apropiem. Mulţimea, strânsă în jurul bustului, asculta captivată discursurile a doi tineri. Vorbeau pe rând, dar ambii foarte răspicat. Păreau adevăraţi tribuni din Roma antică. Mi se păru, că-i vedeam pe străbunii noştri daci.

Incredibil! Un curent mă izbi în inimă – pe unul din ei îl recunosc! Agitată, îi şoptesc soţului: „Îl cunosc, mă crezi? Este Mihai Moroşanu!” Doamne, dar au trecut 22 de ani! Şi l-am văzut pe viu, cum s-ar spune, numai vreo două ore... într-o zi nefastă pentru el, dar şi pentru întreg poporul nostru.

O curiozitate nebună mă copleși. Lacrimi neaşteptate ajung stăpâne pe sufletul meu. Nu, nu de compătimire erau lacrimile mele. Acest om nu a avut niciodată nevoie de compătimire. Admiraţia cea mai înaltă şi-a cucerit prin stoicismul, poziţia stabilă, verticalitatea fermă şi atâtea alte calităţi, de care şi azi continui să mă tem să mă apropii. A fost un mare şi neînfricat luptător!

Aşadar, ce temei aveau lacrimile mele? Un dor nestăvilit mă cuprinse, îl simţeam ca pe cel mai bun frate al meu. Se iţi o naivă dorinţă să-i povestesc ce influenţă a avut personalitatea dânsului asupra mea, dar nu numai a mea, ci şi asupra miilor de studenţi din acei ani. Amintirea îmi sporeşte în memorie, căci asistasem la procesul lui. Procesul lui Mihai Moroşanu...

Se desfăşurase în sala Judecătoriei Supreme de pe str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni colţ cu str. M. Kogălniceanu. Era în 1966. Eram studentă. Se zvonise că intrarea în sala de judecată era liberă... Altfel cum aveam să fim acolo? Dar se dovedi a fi un şiretlic. O capcană. După proces, cei ce au asistat la şedinţă urma să fie pedepsiţi. Cu exmatriculare. Începeam să facem cunoştinţă cu metodele regimului de atunci, comunist.

Acum la momentul revederii acestui Om, de care nu mai auzisem nimic timp de 22 de ani, ca o explozie îmi reveniră tabloul sumbru din sala Judecătoriei Supreme.

Studenţii clocoteau de nemulţumire că erau obligaţi să facă studii în limba rusă. Nemulţămirile îndemnau la lupte. Pe ici, pe colo se deschideau căi mai limpezi, mai clare de împotrivire regimului dictatorial. Studenţii ştiau de existenţa şi lupta lui Mihai Moroşanu. Devenise un simbol. Eu prea puţine cunoşteam, dar îndeajuns ca să sorb câte ceva din licoarea activităţii neînfricate a lui M. Moroşanu.

În ziua cu pricina îmi găsisem un locuşor pe o bancă în sala judecăţii şi stăteam chitic, plină de nelinişte, de nedumeriri, de aşteptări imprevizibile. Domnea o linişte apăsătoare. Părea că nimeni nu respiră.

Brusc, este adus sub convoi Mihai Moroşanu. Tânăr, frumos, de o ţinută impresionantă, cum nu mai văzusem, drept ca un brad de munte, el păşea calm, încrezut. Nimic nu trăda umilinţa, la care vroiau să-l impună. De o sobrietate matură, avea pe chip o seriozitate deplină şi strădania de a se autoapăra. Eram mai mulţi studenţi, unii în grup, alţii izolaţi. Dar nu mă interesau studenţii-colegi, eram ochi şi urechi la Mihai Moroşanu. Toţi aşteptam cu inima în mare zbucium. Mihai avea lipsă o mână, pare-mi-se, stângă.

Era prima mea asistare la un spectacol odios. Priveliştea sălii mi se păru dură şi şocantă. Avocat nu avea. Singur inculpatul îşi era şi avocatul. Ţinea pe braţul stâng un volum al lui Lenin. Din el cu dreapta deschidea paginile însemnate şi citea pasaje, demonstrând şi încercând să-şi convingă judecătorii, că în RSSM limba se numeşte Română. Apăra înverşunat nu pe sine, ci drepturile Limbii Române! Verdictul a fost crunt – şapte ani!

Am ieşit zdrobită de la acel blestemat proces. Mă sugruma o revoltă teribilă. Am ajuns la cămin cu durerea pierderii unui frate. Nu mă împărtăşii cu nimeni, nu era în firea mea. Ce puteam să fac? Nimic, decât să-mi înăbuş revolta. Dar nu să o şi scot din inimă.

Acum se şuşotea printre studenţi, că vor fi exmatriculaţi cei care asistase la proces. Erau şi din cei, care s-ar fi bucurat, le observam privirile. Mă simţeam o tigroaică încolţită. După două săptămâni ne adună şeful grupei şi foarte timid (aşa-i era firea) prinde a ne da lecţii de comportament... Pe de departe se referea la mine, căci din grupă numai eu fusesem la proces. Deodată am scăpat din frâu revolta, iar ea a izbucnit:

– Ei, mare lucru! După ce s-au liniştit de-acum apele, v-aţi trezit şi d-voastră să ne ţineţi morală!...

Rumoare între colege... S-o fi simţit ofensat sau, poate, neajutorat şeful nostru din cauza timidităţii lui, dar la atacul meu a reacţionat la fel de calm:

– Ei, dacă cuiva nu place, poate pleca...

Şi-oi pleca! izbucnesc eu din nou, îmi înşfac geanta şi – pe uşă...

Am respirat aerul liber afară şi m-am dus la biblioteca în care-mi aveam locul constant. În urmă situaţia se agravase şi mai şi. Se revoltau şi colegii de comportamentul meu... Ei, şi?! Nu mă încercase niciun gram de frică. Încă multe nu înţelegeam. Nu am înţeles la acel moment că totuşi nu am mai fost exmatriculaţi, datorită decanului Ion Osadcenco. Plătise el „frauda” prin postul de decan. Dar trăise şi marea bucurie tainică să vadă printre studenţii lui şi de cei răzvrătiţi. Ne-a mărturisit-o chiar el, la 28 mai 1988, când îi făcusem o invitaţie la Bravicea, să vină împreună cu profesorul Anatol Ciobanu, pentru o întâlnire cu elevii.

Lupta continua. Lupta abia începea. Procesul lui M. Moroşanu ne dăduseră destulă hrană. Fărâme din sufletul lui mare se infiltraseră în alte mii de inimi.

Acum, peste 22 de ani, în ziua de 6 iulie 1988, privind cu mare şi sporită admiraţie la ambii tribuni din faţa bustului lui Mihai Eminescu, în câteva fracţiuni de secundă mi se perindară pe retina memoriei rânduri-rânduri episoadele de mult rămase în trecut, dar neuitate de mine. Bănuiesc că nimeni nu a iutat acel proces. Imposibil să se uite. Revolta noastră era şi mai mare, când auzeam unii din alţii că, motiv al arestării lui M. Moroşanu slujise o banală conversaţie cu o vânzătoare într-un magazin de pe actualul bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt colţ cu str. Mitropolit Dosoftei. Alături de „Bucuria”. Acolo era un magazin, numit „Sintetica”. Cică, tânărul Mihai Moroşanu rugase domnişoara să-l servească – îndrăzni să vorbească în limba română (zisă „moldovenească” atunci), îi ceru o cămaşă. Iar vânzătoarea, rusoaică, îl ofensă cu fraza lor de serviciu, plină de dispreţ: „Govori po-celoveceski” („Vorbeşte omeneşte”, adică ruseşte – n.n.). Miliţienii tocmai aşteptau un pretext, ca să pună mâna pe el...

Zic, îmi reveniră toate într-o fracţiune de secundă din arhiva memoriei acum, după 22 de ani, aici, în faţa bustului lui Mihai Eminescu. Pe al doilea nu-l cunoşteam. Aveam să aflu că se numeşte Gheorghe Ghimpu. Nu ştiam nimic de el. Din păcate. Dar aveam să-l descoperim, ca şi mulţi alţii din cei prezenţi. L-am văzut extrem de curajos. Ne cucerise simpatia, stima, admirația. Era deosebit.

Ambii ne-au vrăjit, ne-au trezit, ne-au făcut să ne sucim atenţia în altă direcţie. Şi în toată lumea s-a produs schimbarea şi a început Mişcarea. Ei deveneau de la o zi la alta tot mai ai noştri, în noi îşi porniseră lucrul Mişcarea şi ea întruna şi cu valuri tot mai noi, tot mai mari se apropia de epicentru. „Doamne, ce curaj!”, gândii în sinea mea şi mă minunam pentru ei şi mă îngrijoram în acelaşi timp, neştiind încă de ce.

Din acea zi, de la acea comemorare a celor represaţi – 6 iulie 1988 – viaţa noastră luă o nouă turnură. Ca, de altfel, şi viaţa altor mii de basarabeni. Mihai Moroşanu este Omul care a deschis poarta spre această lume nouă. Anume lui i se cuvin laurii cei mai de sus. El ne-a înflăcărat pe toţi, a Lui torţă au purtat-o spre izbândă geneațiile următoare.

...Iar Cenaclul lui Anatol Şalaru lua amploare de la o duminică la alta. Scânteia se aprindea tot mai larg şi mai larg. Focul se extindea cu viteză mare. Tribunii noştri curajoşi erau în centrul mişcării. În aceste condiţii ne-a fost dat să ascultăm şi poeziile tânărului poet Ion Hadârcă. Ele mobilizau, electrizau. Impuneau meditaţii adânci. Îl descopeream ca pe un părtaş al lui Mihai Moroşanu. Una din acele poezii era Eu sânt, scrisă în 1982:

„Eu sunt cu cel ce nu mă-nşală

De zile albe la cântar

Şi nu mi-o trece drept greşeală

Nevoia de vocabular.

 

Eu sânt cu cel ce nu-mi impune

Părerea sa, iubirea lui

Până-n mormintele străbune

Săpate-n poarta raiului.

 

Eu sânt aici încă de veacuri

Şi veacuri până la Hristos;

Prin Academii geaba-ncearcă

Să-mi scrie cronica pe dos.

 

Eu sânt mereu cât încă este

O palmă de codruţ curat,

Cât încă pupăza şi viespea

Nu zboară-n cupru concentrat.

 

Eu sânt cu cel ce nu se lasă

De mamă, limbă şi pământ.

În orice lacrimă-s acasă.

Cu orice preţ – eu încă sânt!”

 

La ascultarea acestor versuri lumea izbucnea în explozii de aplauze. Raţiunea şi sufletul intrau în frământări, se petrecea adevărată revoluţie. În minte-mi reveniră anii studenţiei, când pe lângă multele bune, acumulasem şi o infinită obidă pentru închiderea secţiei de literatură română de la librăria „Meridiane”, obidă crescută apoi în revoltă şi ură. De ce să mi se interzică să citesc ceea ce-mi place? Drepturile-ţi erau călcate-n picioare fără pic de simţ omenesc. Cum să nu te revolţi?... Altă dată ascultăm Balada marelui acuzat, datată cu august 1988:

„De ce-mi dau ghes, săpându-mi groapa,

Când eu mai sunt aici şi chem

Să vină şarpele din apă

Şi ceilalţi martori prin blestem;

 

Prin clopot tainic şi ursită –

Legaţi de mine martori muţi

La vina mea aici zidită,

Ce-n altă parte n-o strămuţi;

 

Sunt vinovat asemeni vouă,

De-a fi iubit acest olat

Până la gâze şi la rouă –

Lor să le fiu îngenuncheat;

 

Sunt vinovat că mult mă bucur

De casa plină, rod să-mpart,

Când tocmai morţii dau în mugur

Să trag în pluguri şi să ard!

 

Sunt vinovat de-un joc, de-o sârbă

Şi de-un covor de zestre. Le-am

Ţesut din propria mea scârbă

Neagră şi aspră la ţarţam;

Sunt vinovat şi de meteahna

Confratelui ce m-a vândut.

Cum, Doamne, din aceeaşi mahnă

Să naşti şi geniu, şi mancurt?

 

Nu-i firea mea să cer răsplată

(Şi ce-aş putea mai mult să cer?)

Din ceruri mana-mi este dată

Şi plata vine tot din cer.

 

Dar când la bruma împlinirii

Dă buzna bezna de nebuni;

Când trece goana propăşirii

Prin cimitirul de străbuni;

 

Când până-n suflet mi se bagă

Acel cu sufletul calic –

Mă-ntreb: ce legi de ei mă leagă?

Ce blagocinste? Ce uric?

 

Nimic în lume nu obligă

Să stau în umbra nimănui,

Numai pământul mă câştigă

Cu viii şi cu morţii lui.

 

Fiind întâi şi-ntâi prin datini

Legat de-o vatră şi-un mior;

Nimic de-aice n-ai să clatini –

Stă-n multă sare veacul lor.

 

Zadarnic dar îmi sapă groapa

Groparii mei de venetici.

De-ar fi un cântec să mă-ncapă

Şi dăinui-voi!... Tot aici.”

Lumea îl cunoştea pe poet. Noi îl descopeream. Doar de pe scenă. Dar ne înflăcărasem îndeajuns. Oprire nu mai era. Numai clocot şi zbucium.

 

Nadia PRUTEANU,

profesoară, com. Bravicea, r-nul Călăraşi