Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Antonina SÂRBU
Criticul Andrei Ţurcanu sau Despre misterul literaturii

1. Altfel despre un eveniment

În Iaşiul marilor iubiri, capitala vechii Moldove, a apărut o carte valoroasă: Arheul Marginii şi alte figuri (colecţia Opera omnia, publicistică şi eseu contemporan), Editura „TipoMoldova” din Iaşi, autor Andrei Ţurcanu. Aşadar, eseu şi publicistică despre seria de aur a singuraticilor basarabeni, despre identitate naţională şi reflexele deviantului totalitarist; despre râsul seniorial al lui Aureliu Busuioc, dar şi despre Dumitru Matcovschi între firea locului şi viclenia istoriei; despre Doina Postolache: spectrul moliei sau lumea ca o debara; Paul Goma: atitudine şi poezie; „Drumul Damascului” în scrisul lui Vladimir Beşleagă; despre Vasile Gârneţ: mărturii într-un proces al „rădăcinilor”. Toate aceste subiecte sunt aşezate sub un titlu comun, Secţiuni transversale.

Capitolul doi, Umbre şi lumini în pătratul negru, anunţă alte titluri: Dogma „setoasă de sânge”, Dezgheţul, Avatarurile poeziei, Semnele prozei.

Tot aici, Efigii, capitolul III, savurăm lectura unor texte despre Lorina Bălteanu: o captivă în interioruri de sticlă; Grigore Chiper: „abia tangibilul” sau în spatele fronturilor imaginare; Victor Teleucă la „o margine de existenţă”; Anatol Ciocanu solarul (şi tragicul); Poetul-scandal Nicolae Esinencu; Grigore Vieru: o poezie „pierdută”.

Nu rataţi lectura altor texte (capitolul IV) – Siluete pe metereze! Despre Theodor Codreanu: un polemist în marginile Adevărului sau despre Vasile Coroban, justiţiar într-o lume a arbitrarului; Mihai Cimpoi şi lesprit de finesse al criticii; Ion Ciocanu: un plebeu în arenă; Viaţa lui Proteu sau eternul spectacol Gheorghe Mazilu; Nina Corcinschi: critica literară ca text (i)mediat; Adrian Dinu Rachieru: miza Eminescu… după Eminescu; Destin şi voinţă românească: 1. Mitropolitul Antonie Plămădeală între dosare şi oameni; 2. O „poveste” a refugiului la două mâini.

2. Despre critică

Pot afirma aici că avem o carte de zile mari. O carte scrisă de Andrei Ţurcanu, criticul literar, dar şi Poetul la fel exemplar. Păcat că la noi nu se scrie despre destinul criticii. Despre ceea ce a gândit, a conceput, a elaborat, a muncit Andrei Ţurcanu merita să se scrie, să se fixeze în istoria recentă a literaturii!

Ce este critica, ne întrebăm, dacă critica nu este ştiinţă. Scriitorul francez Roger Ikor admitea într-o analiză următoarea definiţie: critica e o curea de transmisie între consumatorul de frumos şi cel ce răspunde de geneza lui.

Roger Ikor, deşi a trăit în celălalt secol (1912 – 1986; laureat al Premiului Goncourt în 1955), vorbea despre menirea criticului într-o realitate cu o supra-abundenţă artistică, invadată de supraproducţie pe care, afirma scriitorul, că „niciun calculator nu o poate seria responsabil, niciun computer n-o poate discerne din unghiul calităţii – în acest context rolul criticului onest este mult mai mare”. Mai amintim: criticul are două obligaţii fundamentale: „Să semnaleze apariţia operei artistice / literare şi să ghideze consumatorul pe căile mult prea complicate ale unui gust ameninţat” (Aurel Baranga).

Citeam şi mă gândeam la realităţile acestui secol, XXI. La impasul în care se află azi criticul literar, cel de artă... Într-o lume a nonvalorii, a kitschului, a zecilor de mii de cărţi care nu-s altceva decât maculatură, la miile de metri pătraţi de pânză şi tonele de vopsele irosite în zadar... În acest Babilon, cum să distingi valoarea?! Andrei Ţurcanu încearcă şi reuşeşte!

Mă gândeam că pictorii vor fi invidioşi pe scriitori că se pot bucura de un critic („curea de transmisie”!) pătruns de responsabilitate, atent, competent, lipsit de prejudecăţi, sensibil la noul val de moderni, postmodernişti, transmodernişti, avangardişti şi hiperrealişti... Din păcate, despre opera picturală încă nu a făcut / nu a realizat niciun critic asemenea texte ca cele semnate de Andrei Ţurcanu despre literatură şi literaţi. Da... trebuie să mai aşteptăm.

Inspirată, cultă, enciclopedică, dreaptă, înţeleaptă, intransigentă, adică exemplară, este critica pe care o semnează Andrei Ţurcanu.

Dânsul îşi exercită funcţia de intermediar între consumator şi producător / romancier, poet şi, în genere, între un om care produce un fapt de artă destinat să intre în circuitul atenţiei publicului cu spirit, pasionant, profesionist!

În opinia mea, Unirea între critica literară din Basarabia şi cea din Bucureşti, Sibiu, Iaşi sau Timişoara s-a produs! Mai mult, niciodată şi nimeni nu ar putea detecta vreo inadvertenţă care ar vădi că autorul volumului Arheul Marginii a trăit într-un imperiu al limbii „moldoveneşti” sau în RSS Moldovenească...

3. Celula suferindă

Aici, între Prut şi Nistru, aflat timp de aproape două secole într-o luptă inegală cu agresiunea slavă, sufletul dacului romanizat a suferit o deformare de substanţă, a degradat. Sfericitatea i s-a estompat, sâmburele viu, cu luciul şi tăria unei temporalităţi imemorabile, s-a lichefiat. Vechimea sa, proiectată în trăirea intensă a unui cosmos interiorizat, a comuniunii intime cu natura, a devenit o cvasibiologică bătrâneţe fără vlagă. Experienţa adâncurilor a cedat în faţa culturii nemarginilor, rezultând un hibrid de superficialitate şi netrebnicie...

Mihail Kogălniceanu scria că inima poporului nu se înşală niciodată. E adevărat. Dar poporul nu simţise încă ruptura. El a mai trăit destul timp cu fantasma Ideii Naţionale, care între timp devenise prada profitorilor de tot felul. Micile vanităţi, interesele egoiste, de carieră, pornirile ariviste au erodat candida fantasmă trezită prin miracol la viaţă, au văduvit-o de miezul roditor, au terfelit-o în demagogie. Când „inima poporului” a simţit acest lucru, era de-acum târziu. Sublimul nostru moment de istorie s-a consumat foarte curând, târât fiind, ca trupul lui Ioan cel Viteaz de cămile, în sensuri divergente. Elitele s-au scufundat în bălăceala suficienţei şi căpătuirii, iar mulţimile au deraiat în fundacul exaltărilor în surdină, sfârşind în decepţie şi indiferenţă.

4. Un interviu de altăfată, actual şi acum!

Cu ceva ani în urmă am realizat un interviu cu Andrei Ţurcanu. Îl reproduc şi aici, acum. Mi se pare actual şi la anul 2013!

Detest „jumătăţile” amatoriste

– Vreau să anunţ cititorii noştri că la Editura „Cartier” a apărut cartea de poezii Suferinţele centaurului semnată de Andrei Ţurcanu, o carte de zile mari care, aş spune fără a exagera, face cinste întregii literaturi române contemporane, nu numai celei din Basarabia. Îndrăznesc să te întreb: cum ai ajuns la Suferinţele centaurului?

– În primul rând, prin înţelegerea şi susţinerea prietenului Ion Casian şi a directorului Editurii „Cartier”, Gheorghe Erizanu.

În celelalte privinţe ar fi mai multe de spus. Mai întâi – titlul. Imaginea „centaurului” mă obsedează încă din anii studenţiei. Jumătate om, jumătate cal – ce poate fi mai cutremurător pentru simbolizarea dublei ontologii a fiinţei umane decât această alcătuire mitică? Pentru noi (mă gândesc la populaţia de pe acest teritoriu care azi se cheamă „Republica Moldova”) această figură are, cred, o semnificaţie deosebită. Suntem, în totalitate, nişte fracturaţi, ceva „lipit” din jumătăţi străine ori înstrăinate, opuse sau chiar incompatibile. Jumătate români – jumătate moldoveni, jumătate sovietici – jumătate europeni, jumătate punct – jumătate virgulă, jumătate gravizi de ideea unei istorii mari – jumătate avortaţi de o istorie ingrată. Cinevaşi-oricum-oarece-oricui – iată ce suntem. Un talmeş-balmeş imposibil, un amestec de absurd şi tragic, de sublim şi mizerie.

– Nu cumva te referi la rezultatele ultimului sondaj sociologic IMAS?...

– Şi ultimul sondaj, şi sondajele anterioare au scos mereu în evidenţă o situaţie sociologică plină de paradoxuri. Dar acestea nu sunt decât reflexele unor contradicţii mai adânci ale fiinţei naţionale, oglinda naturii ei „centauriene”. Depinde însă din ce perspectivă vii să contempli această fiinţă cu dedublările ei infinite. Viziunea cea mai simplă, una profund duşmănoasă poporului nostru, este cea care ne reduce la condiţia de dobitoace primare, cu reacţii pur fiziologice, docile şi supuse, uşor de manevrat, incapabile să se conducă singure şi numai bune de condus. Ştii cumva cum ne numesc curent, cu un dispreţ suveran, auguştii magi ai acestei şcoli antropologice (anti)moldoveneşti? Bâdlo, adică aborigeni primitivi, lipsiţi de inteligenţă.

– Dispreţul lor se îndreaptă, bineînţeles, numai asupra celor pe care cred ei că-i conduc, nu şi asupra celor pe lângă care conduc. Te-am înţeles just?

– Dispreţul lor, am spus, este suveran, absolut. Noi toţi, de la vlădică la opincă, nu suntem decât, nişte „boi, care au nevoie de jug, de un bici şi de fân” (am citat dintr-o maximă a „iluminatului” Voltaire despre popor). „Fânul” sunt miturile ideologice, sociale, istorice, lingvistice etc., născocite pentru a ne ţine în jug. Unele mituri – pentru cei mulţi, pe care, aşa cum ai spus, cred că-i conduc, iar altele – pentru cei pe lângă care conduc.

M-am oprit mai îndelung asupra acestei perspective demonice pentru a-ţi răspunde mai exact cum am ajuns la „Plânsul centaurului”. Din perspectiva adversă am ajuns, la cea cristică. Pe brânci am ajuns, cu muntele „celulei suferinde” în spate. Ca Ioan Vodă cel rupt de cămile. Cu un ochi „de sticlă” şi unul care plânge mereu. Asumându-mi, deci, integral, până la capăt, condiţia fiinţei noastre „centauriene”, cu tot tragismul ei („Să trăieşti în sânul infernului cu voinţa de marmoră de a-l înţelege”, a spus un poet italian), cu disperarea unor repetate eşecuri într-un „destin întors”, dar şi cu nostalgia unei posibile mântuiri, a regăsirii plenare în setea de puritate şi absolut, aceasta e cartea mea.

– Dar ce a fost pentru tine critica literară, apoi politica, pe care, se pare, le-ai abandonat definitiv. Te întreb aceasta, fiindcă, fără a vrea să te jignesc ori să-ţi pun piper pe rană, critica literară de la noi nu a prea scris despre poetul Andrei Ţurcanu. Niciuna din cărţile tale de poezie nu a fost premiată de Uniunea Scriitorilor. În mediile literare continuă, din inerţie sau din alte motive, să se insiste asupra imaginii tale de critic literar şi mai puţin, chiar foarte puţin, asupra celei de poet. Nu mai vorbesc de omul politic Andrei Ţurcanu.

– Din firea mea sunt un maximalist, faţă de mine şi faţă de ceilalţi. Detest „jumătăţile” amatoriste, diletantismul lucrului făcut „pe încercate”, de mântuială. Dar îmi repugnă şi „tehnicismul” fără suflet, profesionalismul de serviciu, banal şi fără patos. Sunt un om cu un simţ accentuat al răspunderii, un ins care „arde” în ceea ce face. Iar ceea ce fac e ghidat de un singur imperativ – Adevărul. Recunosc, numai poezia satisface maximalismul meu în totalitate, numai aici am deplina libertate de a fi întru adevăr, cum ar fi spus C. Noica. Numai în poezie pot fi (şi sunt!) sincer şi liber ca în faţa lui Dumnezeu. Că nu au fost premiate cărţile mele de poezie, nu-mi pasă. Că s-a scris puţin despre ele – sunt sigur, se va scrie.

Critica literară mi-a produs anumite (mici şi puţine) satisfacţii într-o epocă când aveam atâtea de spus şi când nici nu puteam admite gândul că poeziile pe care le scriam pot fi publicate.

Politica – da! cu ea e altă poveste. Atât cât a fost o politică naţională, una pentru toţi, adică între 1987 şi alegerile parlamentare din iarna lui 1990, politica a fost pentru mine totul. Imediat însă ce au apărut „listele” electorale, am resimţit cum în locul politicii naţionale vine politicianismul fără Ţară, cu secătura politicianistă agresivă şi cinică în frunte. Disperat, ce era să fac? Am tăcut. Câteva ieşiri „inoportune”, care erau mai degrabă nişte gesturi deznădăjduite de „sinucigaş” politic, au fost pe loc sancţionate. Un ins, căpătuit bine cu banii de la cenaclul „A. Mateevici”, şi care azi încearcă să încalece mârţoaga „liberală”, mi-a trimis acasă un cap de câine. A făcut-o la indicaţia „şefului”, un ministru de atunci şi, fireşte, un mare „patriot”, trecut peste puţină vreme deschis în solda lui Antiufeev. Etc., etc., etc. Mai târziu am mai avut nişte iluzii. Credeam că fac o mare dreptate, un serviciu „patriei şi poporului”, punând stavilă „răului mai mare”, ajutând să vină în fruntea mesei „răul mai mic”.

Iluzii! Răul este rău şi punctum. De când am înţeles acest adevăr simplu m-am retras în sine şi m-am făcut cutie de rezonanţă. Ciocănesc adâncurile şi mă bucur când ele îmi răspund cu un sunet neaşteptat de orgă cosmică. Înţeleg că acesta e sunetul Adevărului şi-l pun pe hârtie. În aceste momente sunt foarte fericit.

(„Ziarul de Gardă”, 22 mai 2008)

5. Despre Iisus prin mirişti

Andrei Turcanu: Iisus prin mirişti, e un titlu în care s-au suprapus imagini şi experienţe din arii foarte diferite. Nichifor Crainic a publicat între cele două războaie o carte Iisus prin grâu. E un titlu magnific pentru o viziune a unei rusticităţi sacrale. Pentru noi mi s-a părut emblematic un Iisus tragic. În Basarabia anului 2006 un Iisus „prin grâu” ar avea o rezonanţă de fals, de contrafăcut. Aici, din străfundurile memoriei mi-a venit, salvatoare, imaginea unor mirişti fără de capăt (poate una din primele imagini ale copilăriei mele). Nişte ţărănci cu greble de un metru şi jumătate adunând spice. Printre ele şi mama mea. Şi eu, un copil de doi, poate trei ani, desculţ, sub un soare torid, rătăcit, singur cu spaima mea de prunc în faţa pustiului nemărginit al acelei mirişti.

6. De ce aţi abandonat politica?

Nu mai sunt naiv. În lipsa mijloacelor care să-mi permită să fac o politică aşa cum o gândeam şi cum aş fi vrut-o eu, credeam că se pierde lumea dacă nu mă arunc cu pieptul gol înaintea „răului mai mare”, făcându-i loc în capul mesei răului „mai mic”. Până am înţeles că nu există rău „mai mare” ori „mai mic”, este răul pur şi simplu, cu una şi aceeaşi faţă hidoasă.

7. Aveţi o maximă preferată, pe care aţi vrea s-o repete din când în când şi cititorii noştri?

Nu „din când în când”, ci de multe ori pe zi. Sfântul Augustin: „Tu erai, Doamne, în mine şi eu eram în afara mea!”

8. Misterele literaturii

Întrebat ce înseamnă cartea, literatura, scriitorul pentru sine şi pentru societate, Andrei Ţurcanu a răspuns:

– O carte bună e prietenul (poate chiar unicul) în care poţi avea întotdeauna o încredere deplină. Cartea îţi oferă cu generozitate totul şi nu-ţi cere în schimb nimic. Îmi veţi spune că ea cere un efort intelectual. Dar oare răsplata nu este infinit mai mare decât orice osteneală de lectură? Întrebarea e pur retorică. Întâlnirea cu o carte bună este mereu un salt din monotonia cotidianului (cu înlănţuirile sale aleatorii şi restrictive) în zona unei sublime libertăţi a spiritului. O carte bună e, întotdeauna, ca şi o împărtăşanie.

9. Pentru Andrei. În loc de final. Despre misterul literaturii. Alexandru Dumas mărturisea în jurnalul său următoarele: „La moartea unui personaj din Cei trei muşchetari, lovit de pierderea iremediabilă, am plâns neconsolat trei zile.”

10. De acelaşi autor (bibliografie selectivă)

Martor ocular (critică literară), Chişinău, Literatura Artistică, 1983, 221 p.; Cămaşa lui Nessos (poezii), Chişinău, Literatura Artistică, 1988. Ediţia a 2-a, Cartier, 1996, 133 p.; Regăsirea numelui (critică literară), Chişinău, Literatura Artistică, 1990, 279 p.; Bunul simţ (eseuri critice), Chişinău, Cartier, 1996, 256 p.; Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti (eseuri politice), Chişinău, Cartier, 2000, 136 p.; Elegii pentru mintea cea de urmă (poezii), Chişinău, Zamolxe, 2000, 48 p.; Destin întors (poezii), Chişinău, Cartier, 2005, 88 p.; Iisus prin mirişti (poezii), Chişinău, Periscop, 2006, 72 p.; Estuar (poezii), Chişinău, Cartier, 2008, 138 p.; Plânsul Centaurului (poezii), Chişinău, Cartier, 2008, 380 p.; Interior în roşu aprins (poezii), Iaşi, TipoMoldova, 2012, 506 p.

Februarie 2013

Antonina SÂRBU,

jurnalistă

 

09%20Turcanu%20Andrei%20-%20Arheul%20Marginii%20_cop_%d0%a0%d0%8e%d0%a1%e2%80%9a%d0%a1%d0%82%d0%a0%c2%b0%d0%a0%d0%85%d0%a0%d1%91%d0%a1%e2%80%a0%d0%a0%c2%b0_1%5b1%5d.tif