Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Dialog: Anatol Moraru – Vitalie RĂILEANU
Dimensiunea spirituală a „fenomenului Ion Druţă”

– Cărţile lui Ion Druţă au avut, au şi în prezent succes la public, dar şi în faţa criticii. Există mai multe explicaţii. Te invit, stimate Anatol Moraru, să dai şi tu una.

– După mine, ar fi cazul sa vorbim despre câteva perioade de „succes de public şi succes de critică”, adică, altfel spus, de neomogenitatea receptării scrierilor lui Ion Druţă.

Scriitor cu vocaţie nativă, I. Druţă s-a impus ca o voce distinctă în peisajul literar postbelic de la noi. Prin Frunze de dor, Casa mare, Ultima lună de toamnă, Povara bunătăţii noastre etc., el propunea „o altă literatură”, disonantă cu cea a realismului socialist.

După stabilirea sa la Moscova, Ion Druţă a devenit un autor la vedere, probe elocvente fiind nu doar traducerile în rusă, lituaniană, georgiană, uzbekă, kazahă, estonă, letonă, armeană, bielorusă, ucraineană etc., dar şi în cehă, bulgară, polonă, maghiară, slovacă etc. La acestea se adaugă şi apariţii editoriale în Franţa, Japonia, Germania, Marea Britanie. Conectarea sa la fascinantele modele ale literaturii ruse (Cehov, Tolstoi etc.) i-a consolidat viziunea panoramică asupra lumii şi istoriei. A început să scrie în rusă, fapt care a favorizat circulaţia operei (în 1984 îi apar la Moscova două volume de Izbrannoe (Opere alese). Această largă receptare în toate aceste spaţii culturale (URSS, Europa de Est, Occident) a fost una binemeritată. Deşi component al plutonului scriitorilor reprezentativi din RSSM, să ne amintim că fiecare republică avea neapărat o sumă de „scriitori ai poporului dat”, în mare, condeieri fideli ideologiei oficiale, pe care I. Druţă îi depăşea valoric. Mă refer la pretinşii „monştri sacri” ai „literaturii sovietice moldoveneşti”: Em. Bucov, P. Cruceniuc, L. Deleanu, B. Istru, A. Lupan, I.C. Ciobanu etc. – aceştia nu puteau intra în nicio competiţie onestă cu Ion Druţă şi alţi câţiva prozatori, poeţi, dramaturgi ce-şi spuseseră ferm, cu mult har cuvântul deja în anii ’60 ai secolului trecut. Ce-i drept, succesul în spaţiul basarabean era ceva mai modest, pentru că Ivan Bodiul îl considera un autor care „denaturează tabloul transformărilor socialiste din satul moldovenesc”.

Apogeul succesului operei druţiene la noi s-a produs în anii perestroikăi şi ai Mişcării de emancipare naţională, când I. Druţă devenise un actor important în procesul de transformări social-politice. În 1988 vede lumina tiparului prima monografie despre creaţia sa: Problema vieţii şi a creaţiei, semnată de Andrei Hropotinschi. În 1989-1990 sunt editate Scrieri în 4 volume, apărute în grafia latină. Scriitorul primeşte mai multe premii ale uniunilor de creaţie, i se conferă titlul de Scriitor al Poporului din RSSM, este ales membru de onoare al Academiei Române...

Într-un timp relativ scurt însă, se produce o metamorfoză aproape incredibilă pentru un scriitor disident. I. Druţă începe să susţină, când voalat, când mai deschis, forţele revanşarde, stabilind relaţii foarte amicale cu torţionarii săi, cu comuniştii care-l forţaseră să plece „în surghiun”, demisie morală penalizată de Mihai Cimpoi: „Începând cu anul 1994, scriitorul a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a „seminţelor socialiste”, a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc. [...] În opera sa n-au lipsit notele de regionalism literar cu tendinţă antiromânească.” Tumbele politice neinspirate ale lui I. Druţă au derutat, scăzând simţitor numărul fanilor.

Nu putem vorbi în ultimii ani de un succes general. Actualmente, cititorii obligatori ai operei lui I. Druţă sunt liceeni şi profesorii lor (scriitorul e prezent copios în curricule), precum şi studenţii de la facultăţile de Litere. La aceştia se adaugă mulţi alţi lectori, care ştiu să facă, la momentul dat, distincţie între prestaţia politică a autorului şi probitatea operei sale. Totuşi, pentru a avea un tablou mai exact, sunt necesare nu numai sondaje, dar şi investigarea fişierelor bibliotecilor şi cunoaşterea statisticii vânzărilor din librăriile din republică...

În ceea ce priveşte „succesul la critică”, înregistrăm şi aici „schimbări de altitudine”. Pe lângă judecata lui M. Cimpoi, contabilizăm şi obiecţiile îndreptăţite pe care le face N. Bileţchi în studiile De unde vine Druţă, Resurecţia unui model demodat şi în alte câteva, apărute în 2007 în volumul Analize şi sinteze critice. La acestea se adaugă amplul eseu al lui Alexandru Burlacu Druţă şi căruţa naţiunii, precum şi cel al Mariei Şleahtiţchi Publicistica lui Ion Druţă sub semnul manipulării etc. Nu cred că aceşti oameni de litere trebuie consideraţi neapărat „hulitori” ai lui I. Druţă. E, poate, începutul unui necesar proces de reconsiderare a operei Domniei Sale din perspectiva actuală. Personal, nu cred că monumentul literar Ion Druţă trebuie să se teamă de cutremure hermeneutice.

Şi, în fine, aserţiuni neomogene de genul celor emise de: Gheorghe Mazilu: „Ion Druţă este o epocă”; Mihail Dolgan: „Ion Druţă este un mare Poet în sensul larg al cuvântului, poate cel mai mare după Eminescu”; Iulian Ciocan: „În cazul prozei lui Ion Druţă avem de-a face cu o cacealma” sau M.V. Ciobanu: „Pe segment ultralocal Ion Druţă este un autor de proze întemeietoare” – demonstrează că fenomenul se află în câmpul de atenţie al criticii literare.

– Am meditat asupra unui fapt pe care eu îl găsesc oarecum real… Ca şi cinematograful, proza trăieşte din sau şi din succesul imediat asupra publicului. Coeficientul acesta de popularitate, după mine, verificat de Cervantes, de Balzac sau Lev Tolstoi, este refuzat categoric. Aş vrea să te întreb: „În cazul lui Ion Druţă există vreo explicaţie?”

– Trebuie să fac aici o mică precizare. Pe lângă unele afinităţi, proza, se ştie, poate avea şi alte destine decât cinematograful. O carte, care „anticipă epoca”, poate fi trecută sub tăcere şi „redescoperită” peste ani sau chiar peste secole. Apoi, am mai spus-o, în zilele noastre succesul, în literatură, în cinematografie, în teatru, este un obiectiv prioritar. De unde şi trebuie să facem distincţie între un scriitor care doreşte ca „secole să-i poarte numele din gură în gură” şi un autor de bestsellere care urmăreşte un succes financiar şi de imagine rapid. Căci, de regulă, bestsellerul e, comparativ, un fenomen de scurtă durată. Cine mai vorbeşte frecvent astăzi de Dan Brown şi de Codul lui Da Vinci? Ca să nu mai vorbesc de „ploaia de romane” a Sandrei Brown, care potopeau, prin anii ’90 tarabele de cărţi din România şi din alte ţări ale Europei Centrale şi de Sud-Est! Cum suntem însă cetăţenii unei civilizaţii consumiste, fiecare „se întreabă şi socoate”.

E adevărat, Cervantes a înregistrat o anume popularitate, dar adevăratul succes a fost cel postum. Hărţuit financiar, Balzac îşi datorează gloria monumentalităţii Comediei umane, adică talentului şi vitezei cu care-şi scria romanele, urmărit de ceata de creditori. Alt mare talent, Lev Tolstoi, a reuşit să devină unul din marii scriitori universali, să inventeze chiar o nouă religie: „tolstoismul”. Succesul pe toată linia i-a provocat crize existenţiale profunde: „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. [...] Deodată însă viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. [...] Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu e altceva decât moartea.”

Scriitor înzestrat, Ion Druţă s-a bucurat de un succes larg şi pentru că puterea sovietică avea în dotare un sistem de editare, achiziţie şi distribuţie funcţional. Scriitorul trebuia să depună eforturi pentru a scrie cartea, uneori într-o superbă casa de creaţie, să o depună la editură, să aştepte câţiva ani, apoi, îi apărea volumul, îşi ridica onorarul, cam 10 la sută din valoarea cărţii, şi opera era pusă în circulaţie. Astăzi, când statul s-a retras şi din acest domeniu, cenzura economică, e o părere aproape unanimă – a devenit mai nocivă decât cea politică, de pe vremuri.

Cervantes, Balzac, Tolstoi, Chronos va demonstra dacă scriitorul nostru va intra în acest top, într-un circuit al celor care au abordat problemele epocii, asumându-şi atitudini tranşante. Ion Druţă a creat o serie de personaje, care, uneori, trec, precum Iisus pe ape, peste carenţele din societate, preferând să murmure metafizic, aidoma ţăranului hăituit milenar de istorie, „Las’ că-i bine”. Tinerii cititori, care, slavă Domnului, nu au avut cum să cunoască ororile comunismului şi care sunt copleşiţi de temeritatea eroilor din jocurile din calculator, nu înţeleg un asemenea defetism. Altfel spus, trebuie să punem în calcul şi concurenţa operei druţiene cu „noile biblioteci”, dar şi cu tentaţiile internetului.

În fine, să nu uităm că, în ultimele două decenii, a apărut o întreagă literatură ştiinţifică care a putut să scrie cu maximă obiectivitate despre ce s-a întâmplat cu adevărat în perioada postbelică.

Mă gândeam, apropo de această întrebare, la o definiţie a lui G. Călinescu dată clasicismului. El consideră opera clasică aceea care păstrează foarte mult din scheletul de până atunci al literaturii şi introduce un anumit procent de nou, care nu nelinişteşte, deoarece dozat, adică este o doză ocupată într-un complex mai larg al habitatului. În sensul acesta mă gândesc că există opere clasice, care sunt primite imediat de cititor, aşa cum a fost opera lui Dante, Cervantes, Shakespeare, Maupassant, George Sand, Balzac, Flaubert, Bulgakov, Dostoievski, adică construite clasic, şi există opere mai ciudate, cum e opera lui Kafka, de pildă, care aruncă interesul şi zona de interes a esteticului în altă parte, în care cititorul n-a fost obişnuit să umble. Dar ce s-a întâmplat în cazul lui Ion Druţă?

– S-a mai spus, comparată cu Biblia, orice carte este secundară, nu doar din punct de vedere valoric. Totodată, putem vorbi despre o anumită genetică a literaturii, adică operele literare ar fi genele prin care se transmit estetic caracterele ereditare ale literaturii. În acest sens, literatura îşi respectă o continuitate culturală şi conexiunile / viziunile doctrinare devin „noi vertebre ale anatomiei literaturii”, apariţia elementelor noi fiind determinate de circumstanţele (estetice, psihologice, sociale, economice etc.) caracteristice evoluţiei omului şi comunităţii, precum şi de necesităţile interioare ale literaturii. Autorii de talie ştiu să valorifice creator modelele naţionale şi universale, reuşind să imprime „procentul necesar” de noutate.

Că Cervantes, Dostoievski, Bulgakov, Camus ori Kafka sunt autori clasici, în sensul de modele estetico-instructive, nu încape îndoială. Totodată, nu putem să-i punem în aceeaşi cratiţă. Bulgakov este, cum bine se cunoaşte, format nu numai de lecturile din Gogol şi Dostoievski, dar şi din Hoffmann, Goethe, opera sa cunoscând o glorie, mai ales, dacă nu preponderent, postumă. Apoi, romanul Maestrul şi Margareta nu e mai puţin „ciudat” decât Procesul lui Kafka, un alt autor ignorat în timpul vieţii. Numai că atmosfera stranie din romanul lui Bulgakov se datorează monstruoaselor realităţi sovietice pe care autorul le-a suportat epidermic, iar viziunile halucinante din romanele şi nuvelele lui Kafka sunt, ca să recurgem şi la filtrul „biografism”-ului lui Sainte-Beuve, consecinţele unei extrem de severe educaţii paterne şi ale provenienţei sale etnice.

Ion Druţă are asimilate în bagaj şi modelele literaturii române (Ion Creangă, M. Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, M. Preda etc.), adăugând prin opera epică şi dramatică alte nuanţe la „mitologia dăinuirii” ţăranului român, insistând pe problema pericolului pierderii legăturilor spirituale cu strămoşii în epoca modernă.

– Următoarea întrebare ţine de poezie, de fapt, despre poezie în cadrul poeziei, în cadrul romanului şi nuvelei druţiene, la o câtime interioară de lirism, la posibilităţi lirice de exprimare prin proză.

– Lirismul trebuie considerat o marcă, un brand al prozei druţiene, lucru pe care îl remarcă şi Ion Ciocanu: „Farmecul operei druţiene se datorează unui stil bogat, original şi unui limbaj poetic sugestiv.” Acelaşi lirism este calificat de M. Cimpoi drept o formă de rezistenţă la totalitarism: „Raportat la epocă, lirismul lui Druţă îşi vădeşte rosturile polemice: este expresia personalităţii omului, conceput de Stalin ca un «şurubaş» supus maşinii statale.”

Dacă instrumentăm un punct de vedere estetic, lirismul e o modalitate cuvenită când te dedai descrierilor peisagistice sau digresiunilor. Apoi, ontologic vorbind, suntem un popor care ne extaziem neapărat în faţa frumuseţilor naturii, adică suntem prin fibra noastră fiinţe lirice. Ion Druţă a dat, cred, expresia cea mai strălucită la noi, după Sadoveanu, cel din Ţara de dincolo de negură, „posibilităţilor lirice de exprimare prin proză”. Nu ştiu alții, eu unul savurez, de fiecare dată, bucăţile de poezie din Povara bunătăţii noastre.

– Eu sunt unul din cei care a citit şi precizările tale din volumul Ion Druţă: opera epică şi dramatică (Chişinău, ARC, 2010), pe care le consider deosebit de utile şi valoroase pentru delimitarea fenomenului literar druţian, însă mărturisesc că am rămas totuşi cu o umbră uşoară de confuzie – confuzie pur teoretică –, pentru că, practic, discernarea se poate face mai uşor, în definirea fenomenului literar druţian şi în zona în care el se interpune peste… modernism. Câteva precizări în legătură cu aceasta ar fi foarte utile.

– Am pledat acolo, vorbind despre o apartenenţă doctrinară, pentru calificativul de semănătorism reformat. Am putea accepta şi termenul lui N. Bileţchi: „semănătorism cu caracter proteic”. În modelele sale bune, neosămănătorismul ar putea fi considerat o celulă a modernismului, de ce nu? Doar nu strâmbăm artistic din nas când vorbim de neoromantism. Trebuie să punem în ecuaţie şi faptul că Ion Druţă vorbeşte despre lumea rustică, una conservatoare prin definiţie, cel puţin aşa era ea la vremea plăsmuirii operei sale şi, în acest sens, e în regulă.

– Da, adică ceea ce pare partea cea mai intimă, cea mai ireductibilă, personală a unui artist / scriitor se explică totuşi prin această integrare într-o anumită formă a culturii.

Neîndoielnic, un scriitor / artist ţine să „intre în universalitate prin uşa sa proprie” (O. Goga), să pretindă nota personală care să-i scoată în relief vocaţia (de pictor, scriitor, muzician etc.). În acest context, Ion Druţă se remarcă prin metaforismul dens al prozei sale, de altfel, propriu romanului liric ca atare.

Această „povară… a talentului, a scrisului” pe ce treaptă îl situează în acest început de mileniu trei, pe scriitorul Ion Druţă?

– Albert Thibaudet recomanda interpreţilor o distanţă de 50 de ani de la operă şi autor. Din acest punct de vedere, posteritatea va decide în termeni exacţi poziţia operei lui Ion Druţă în topurile naţionale şi universale. Actualmente, putem afirma cu certitudine că e un scriitor de pe raftul de sus al literaturii interriverane şi, din câte cunosc, cu o receptare mai limitată în fostul spaţiu sovietic sau al Europei de Est. Rămâne a fi un autor de respiraţie largă, o marcă a literaturii române. Am putea îmbrăţişa generos şi ideea „fenomenului Ion Druţă”.

– Ca profesor universitar, ai determinat ce disponibilităţi solicită, acest început de mileniu trei, tălmăcirea, adevărata tălmăcire (sic!) a prozei druţiene?

– Bine, universul epic şi dramatic druţian nu e unul greu accesibil, cum e cel al lui Franz Kafka, de exemplu. Pe de altă parte, sondat în profunzime, ar putea să confirme unele adevăruri artistice sau existenţiale, pe care le promova disimulat scriitorul încă de la începuturi. Am putea antrena în acest scop întregul instrumentar al naratologiei. Şi apoi, o operă mare nu se reduce, nu trebuie redusă la o singură „tălmăcire”. După ce enunţăm o judecată pertinentă, e bine să lăsăm opera „aşa deschisă”. Cu siguranţă, alte generaţii vor găsi şi alte conotaţii, apreciind sau penalizând proiectele auctoriale. Nimic nou în Galaxia Gutenberg, în acest sens.

– Aş încheia discuţia noastră printr-o afirmaţie la care, bănuiesc, vei reacţiona prompt: se vorbeşte foarte mult despre o tânără generaţie de prozatori, despre o generaţie de poeţi, despre o generaţie a tinerilor critici literari mai puţin, care totuşi există, îşi desfăşoară activitatea concomitent şi distinct ca tonalitate, de o anumită formaţie, adică aş enumera în cadrul acestei generaţii câteva nume… Însă, aş vrea să te întreb: de ce nu putem afirma cu promptitudine că această generaţie este orientată spre studierea profundă, din altă perspectivă, a operei lui Ion Druţă, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Nicolae Esinencu...

Într-adevăr, putem vorbi despre existenţa unor noi promoţii de prozatori, poeţi, critici literari. Ar fi nimerit să-i întrebăm pe ei de ce nu-i preocupă operele scriitorilor menţionaţi mai sus. Fără a încerca să le fiu avocat de serviciu, pot să presupun că nu o fac din mai multe raţiuni. Ei au beneficiat de o altă educaţie artistică, s-au alimentat, uneori direct, din modelele literare ale unor autori de pe toate meridianele. De unde şi, posibil, prozatorii noştri li se par „inadecvaţi”, dintr-o altă epocă, şi, deocamdată, nu-i interesează. Un exerciţiu pe care îl mai practică aleatoriu este contestarea, pentru că e în spiritul avangardei şi pentru că te poţi face mai uşor remarcat, când încerci să demolezi „un templu”.

Vreau să cred că, aşa cum ajungi treptat să-l înţelegi pe Dumnezeu, şi tinerii critici se vor pătrunde de necesitatea explorării frumuseţilor ascunse în textele „bătrânilor” autori.

– Îţi mulţumesc mult, stimate Anatol Moraru, pentru sinceritate şi discreţie, dar îndeosebi de aluzie – o personalitate dobândeşte contur în raport cu adepţii şi relief în raport cu opoziţia.

 

Pentru conformitate: Vitalie RĂILEANU

 

61%20ion_druta.tif