Biblio Polis - Vol. 49 (2013) Nr. 3   
ARHIVA  
EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL
Vlad POHILĂ
Cartea expusă, cartea (ne)premiată

Lucru bine ştiut, chiar dacă nu şi pe merit elucidat: o carte are cîteva vieţi… Prima este faza de manuscris, strîns legată de etapa conceperii, gîndirii, pre-elaborării ei. A doua fază a existenţei sale cartea o cunoaşte, credem, în procesul de pregătire a manuscrisului pentru tipar (sau, în limbaj modern: în procesul de postare pe internet!...). A treia fază sau etapă include tipărirea, editarea, apariţia însăşi a volumului, respectiv, păstrarea lui în formulă electronică. În fond, abia de aici putem vorbi despre adevărata viaţă a cărţii şi nu e de mirare că tocmai acest segment al existenţei tipăriturilor / variantelor electronice este cel mai luat în seamă. Puţini au scris despre fazele anterioare ale vieţii cărţii, chiar dacă avem şi adevărate capodopere ale unei rarisime specii literare, numită convenţional „romanul unui roman”. A se vedea, ca exemplu edificator, Thomas Mann (1875-1955), laureat al Premiului Nobel pe anul 1929, autor şi al unui „roman al romanului” Doctor Faustus. Şi Caietele lui Albert Camus (1913-1960), alt laureat al Premiului Nobel (în 1957) ne edifică în privinţa mecanismului pus în funcţiune pentru scrierea unor nuvele, piese dramatice şi romane. A lăsat „un roman al altui roman” şi cehul Vaclav Řezač (1901-1956), un maestru uitat al prozei psihologice (poate şi de aceea că cele patru romane din această categorie, scrise pînă la 1945, au fost „eclipsate” de alte cîteva, ulterioare, de după război, elaborate în maniera „realismului socialist”…). Vom aminti, din literatura noastră, Caietele „Principelui”, I-VI, de Eugen Barbu (1924-1993), publicate în perioada 1972-1981, inclusiv ca o replică la acuzaţiile de plagiat emise în legătură cu romanul Principele, tipărit în 1969.

Totuşi, „fazele existenţiale” ale cărţii nu se încheie nici aici. Este adevărat, sînt cărţi ce „mor din faşă”, deîndată ce manuscrisul capătă înfăţişare de carte în „accepţia lui Gutenberg” (sau, mai nou, în sens modern, ca „e-book” (= carte electronică), eventual – ca o carte sonoră ori una în sistemul Braille etc.). Plecînd de la ideea că asemenea destin trist nu au totuşi prea multe cărţi, vom trece cu vederea această categorie. Aşadar, ne vom referi, în contextul prezentului editorial, exclusiv la cărţile ce-şi continuă viaţa şi după tipărire / editare / postare în internet.

Ce alte etape mai pot parcurge cărțile în această fază? Iată doar cîteva din cele posibile: lansare / prezentare; recenzare; expunerea în cadrul unor manifestări speciale; aprecierea / gratificarea, acordarea de premii, diplome ş.a.m.d. Plus, mai rar, în situaţii specifice – dramatizarea, punerea în scenă, ecranizarea, transformarea în libret a unei cărţi… Dacă ni s-ar cere opinia, am spune tranşant, fără a sta pe gînduri, că cea mai sigură sau poate cea mai frumoasă, mai onorabilă formă de apreciere a unei cărţi este recenzarea ei. Este adevărat că, în ultimul timp, cîştigă o tot mai mare popularitate (şi credibilitate, şi onorabilitate) lansările / prezentările de carte „recenzatoare”. La Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, nici nu ascundem – dimpotrivă, afişăm, cu mîndrie! – e tot mai puternică intenţia, tendinţa ca o lansare / prezentare de carte să se constituie într-o recenzie mai deosebită a volumului pus în discuţie în faţa publicului adunat la manifestare: o recenzie colectivă, aşadar, şi mai amplă, mai cuprinzătoare, atingînd, uneori, cotele unui studiu sau ale unei minimonografii.

Dar nu sunt puţini nici acei (autori, editori, cititori…) care consideră că cea mai bună, mai sigură, mai onorabilă confirmare a viabilităţii unei cărţi, „stropirea ei cu agheasma nemuririi” s-ar afla în participarea – evident, cu succes – la expoziţii de carte. Tocmai o astfel de „ieşire în lumea largă”, cred unii, i-ar asigura cărţii dăinuirea peste ani, decenii, secole. E un adevăr pe cît de greu contestabil, pe atît şi de benefic, numai de nu s-ar baza, în opinia unui număr mare de oameni, pe falsa premisă că o carte expusă este, obligatoriu, şi una premiată.

Există, neîndoios, un temei solid pentru opinia potrivit cărei participarea la expoziţii de carte ar fi o cheie a succesului: numeroase cărţi, măiestrit lansate / prezentate şi eventual premiate la expoziţii specializate, s-au bucurat, adeseori, de un succes similar celui asigurat de gratificarea cu cele mai prestigioase premii literare: de la Nobel şi Pullitzer, pînă la Goncourt, Herder sau chiar „Lenin”, în defuncta URSS; nu vom uita nici de premiile naţionale, existente în majoritatea ţărilor lumii (în circa 150 din cele vreo 200 de state membre în ONU). Şi tocmai pe această optică se ţine tendinţa de a organiza, în diferite ţări, în diferite oraşe, tot mai multe expoziţii de carte, acestea mai numindu-se şi tîrguri, saloane, sau chiar festivaluri (eventual, avînd prefixul book-,
echivalentul englez pentru
carte). Sunt în lume expoziţii / tîrguri / saloane / book-festivaluri „tinere”, modeste, nepretenţioase, în total contrast cu altele – elitiste, cu vechi tradiţii, purtînd un conţinut sau un caracter universal. Uneori asemenea manifestări sunt specializate – pe domenii ale vieţii culturale, ştiinţifice, spirituale, social-politice. De mai multe ori, însă, organizatorii expoziţiilor-tîrguri de carte încearcă a le da o alură de universalitate, sperînd – pe bună dreptate – să adune un număr record de participanţi (edituri, scriitori, pictori), cît mai mulţi vizitatori şi nu mai puţine vînzări de carte.

Salonul Internaţional de carte de la Chişinău (SIC), organizat de Biblioteca Naţională şi ajuns la cea de-a XXII-a ediţie, face parte din categoria manifestărilor cu caracter mixt al demersului său: fiind, în primul rînd, o amplă manifestare naţională, românească (nu e întîmplător faptul că se inaugurează la 31 August, din acest an, 2013, sărbătorită ca Ziua Limbii Române pe ambele maluri ale Prutului), SIC îşi extinde mereu participarea internaţională. Un caracter cumva mixt, eterogen, poartă şi scopurile ce şi le propune Salonul de carte de la Chişinău. Nu vom reda descifrările din regulamentul SIC, ci vom expune liber ce îşi propune SIC, în opinia noastră, ca vizitator al lui de la chiar prima ediţie şi ca membru al juriului de aproape zece ani (inclusiv de trei ani deja, şi preşedinte al acestui juriu). Aşadar, principala sarcină ce şi-o propune Salonul Internaţional de carte de la Chişinău este de a stimula editurile, autorii (atît scriitorii, cît şi pictorii), speciile literare, tinerele talente din R. Moldova, apoi (dacă nu în egală măsură) – a dezvolta conlucrarea, parteneriatul dintre edituri, biblioteci, autori, bibliofili din largul spaţiu spiritual românesc, din zona balcanică; dintre statele situate în vestul şi estul Europei, apropiind şi producătorii de valori spirituale de pe alte continente. Stimulentele oferite de SIC sînt atît de ordin material, cît şi moral, şi încă nu se ştie care au mai multă priză: totul depinde de autori concreți, totul diferă de la o editură sau alta.

Alegerea cărţilor (autorilor, editurilor) pentru a fi premiate / gratificate / stimulate revine unui juriu, format din specialişti pe domenii: literatură artistică, artă (inclusiv grafică de carte), cultură, educaţie, ştiinţă (inclusiv bibliologie), spiritualitate. Activitatea, respectiv, deciziile juriului s-ar părea să fie o prerogativă, un avantaj, un privilegiu. De fapt, ce poate fi alta decît o prerogativă implicarea în actul de gratificare a unor eforturi (editoriale) sau de preţuire şi stimulare a unor talente? Însă, deciziile juriului implică nu mai puţin şi o mare răspundere, o grea asumare; în ultimă instanţă – un risc, anume riscul de a deveni motivul sau obiectul unor indispoziţii, supărări, isterii, blesteme... Aşa a fost SIC – un balansoar al bucuriilor, alături de unul al supărărilor – de-a lungul anilor; se pare că aşa va fi şi în continuare, pentru că orice competiţie – iar un tîrg / salon / expoziţie sau festival de carte devine o incontestabilă competiţie – presupune obligativitatea unor succese, deopotrivă cu unele eşecuri.

Critici – justificate sau fără temei virulente, şi pretenţii – cu acoperire sau ambalate în toga absurdului – se fac auzite an de an la adresa activităţii juriului SIC, ca, de altfel, şi referitor la juriul Uniunii Scriitorilor sau la cele de la alte uniuni de creaţie. Cu adevărat, nu este nimic ieşit din comun. Doar dacă, în anumite cazuri, nu s-ar pune miza pe mituri, prejudecăţi, suspiciuni, născociri; pe zvonuri provenite din „surse demne de toată încrederea”: de ex., că X (un membru al juriului) s-a făcut luntre şi punte ca să fie promovate monografia lui Cutărescu, romanul lui Cutăreanu sau placheta de versuri a dnei Cutăreală; în timp ce Y, şi el membru al aceluiaşi juriu, l-ar fi „hăcuit” în cel mai sadic mod pe distinsul autor ABC, iar Z…

După o perioadă destul de lungă de implicare în activitatea juriului SIC, pot spune cu mîna pe inimă că membrii lui lucrează, în general, onest, democratic, pe cît se poate de obiectiv. O dovadă incontestabilă a justeţei ce o conţine această afirmaţie ne-a oferit-o un aspect surprinzător, existent şi în alţi ani, dar vădit accentuat la ediţia din 2013 a SIC: foarte mulţi laureaţi (cam o cincime!) nu s-au prezentat la gala Salonului, şi nu atît din cauza proverbialei lipse de curiozitate a moldovenilor, nici pentru că s-ar fi aflat în vreo delegaţie peste Ocean, ci mai curînd din simplul motiv că nu sperau că lucrarea (cartea sau cărţile) lor va lua vreun premiu, vreo diplomă.

Da, există în mintea şi în sufletul oricăror membri de jurii şi unele opinii preconcepute sau reticenţe cumva programate, însă, despre acestea, potenţialele „victime” ştiu dinainte şi tocmai ele, victimele avizate, nu avansează pretenţii. De regulă, cele mai mari supărări afişează autorii ce se consideră anume neglijaţi, respectiv, cei ale căror aşteptări exagerate, nu sunt îndreptăţite. Oricum, chiar și la acest capitol, supărările, nemulţumirile ar trebui să pună pe gînduri pe membrii juriului, chiar dacă se pot consola că nu există competiţie numai cu succese, numai cu învingători; dimpotrivă, o întrecere obiectiv judecată nu este posibilă fără eşecuri, fără înfrîngeri, fără spulberarea unor speranţe.

Apar însă şi nemulţumiri, supărări, reacţii isterice ale căror resorturi pot fi cu greu desluşite. Astfel, o doamnă cu pretenţii de scriitoare „nu lipsită de real talent”, în cîteva rînduri şi-a manifestat mînia faţă de deciziile juriului: de ce s-a acordat premii pictorilor, doar fără textele ei aceştia nu aveau cum face ilustraţii, oricît de talentate ar fi ele, picturile!...

Dar să nu să se creadă că numai doamnele ar fi atît de emotive faţă cu deciziile SIC-ului. Plecînd de la specificul Salonului, avînd în vedere scopul lui de bază – încurajarea mai multor domenii ale activităţii editoriale, a tuturor genurilor şi (a majorităţii) speciilor literare – este firesc că la această manifestare / competiţie culturală se acordă un număr relativ mare de premii şi diplome. La deschiderea galei SIC din anul trecut, tocmai referindu-mă la acest specific, „am comis” şi noi o butadă, spunînd ceva în genul: „Şi acum, chiar dacă afară e un timp splendid, vă rugăm să vă pregătiţi umbrelele, căci vine o ploaie cu distincţii…” Bancul – desigur, nu tocmai inspirat – a fost folosit „cu multă inspiraţie” de către cronicarul unui jurnal chişinăuian pentru un comentariu veninos despre SIC, cu accentul pe următorul aspect: că juriul SIC ar acorda prea multe premii. Partea picantă e că acest critic, el însuşi a ridicat atunci cîteva premii cu diplome: şi pentru augusta sa persoană, şi pentru cinstita casă de editură al cărei angajat era şi mai este. Nu era mai nobil – dacă tot se dădea militant pentru nobleţe – să renunţe la aceste distincţii? Arătînd astfel un exemplu de verticalitate reală, nu doar verbală, contribuind efectiv la subţierea „ploii de premii”?

Există însă şi cazuri tocmai inverse. Bunăoară, s-a aflat că, într-un acces de furie, un relativ tînăr laureat al SIC ar fi aruncat pe biroul secretarei şi diploma, şi plicul cu premiul bănesc… Din simplul motiv că aştepta trei-patru, poate chiar cinci-şase premii şi... cînd acolo, nenorocitul de juriu, i-a acordat doar unul singur. Nu mai puţin pitoresc a fost şi accesul de mînie proletară – însoţit de ample şi îndelungi comentarii spumoase – ale altui laureat relativ tînăr, al cărui năduf era cauzat de faptul că juriul nu luase în calcul unicitatea sa totală, definitivă, irevocabilă – acordînd, la aceeaşi categorie, cîte un premiu la încă doi scriitori. Probabil că nu ştia acest scriitor supărăcios că ceilalţi doi colegi au fost propuşi – insistent – de instituţii şi personalităţi care îi atribuie lui un credit maxim de preţuire şi simpatie. Aici e locul să facem precizarea că activitatea juriului – da, da – se lasă influenţată de sugestiile unor instituţii ca editurile, uniunile de creaţie, bibliotecile. Lucru firesc, credem, doar tocmai editurile cel mai bine îşi cunosc producţia, după cum bibliotecile ştiu cu maximă precizie felul cum este apreciat, prin solicitări de la utilizatori, un scriitor sau altul. La fel, ţine seamă juriul şi de sugestiile sau recomandările unor personalităţi – scriitori, critici literari, lideri de opinie – cu deosebire în cazurile cînd aceştia au prefaţat, recenzat sau elogiat în altă formă o lucrare anume, un anumit autor. Rolul opiniilor „suflate” de personalităţi în domeniu crește cu atît mai mult cu cât nu toate editurile pot participa la Salon, nu au posibilitatea de a organiza lansări, prezentări, alte forme de afirmare publică, de dovedire suplimentară a calităţii cărţii.

Vîlvătaia unor supărări pe seama deciziilor luate de juriul SIC a ajuns pînă acolo încît se acredita ideea – tocmai pentru a „demonstra” caracterul subiectiv şi ineficient al acestui juriu – că activitatea editorială a Bibliotecii Municipale ar fi fost total neglijată la acest bilanţ anual de talie naţională. Nu ne rămîne decît să-i indispunem şi mai mult pe cei care debitau aşa ceva. În care scop, prezentăm, mai jos, o listă cît se poate de completă a cărţilor, respectiv, a autorilor apreciaţi / gratificaţi într-un fel sau altul la ediţia din anul curent a Salonului Internaţional de carte de la Chişinău.

Cărţi apărute sub auspiciile BM „B.P. Hasdeu” şi premiate la SIC-2013

B.P. Hasdeu. Scrieri. Vol. 12, 13, 14. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 2012. (Proiect realizat cu concursul BM „B.P. Hasdeu”) – Premiul Restitutio

Iurie Colesnic. Chişinăul şi chişinăuienii. Chişinău: Ed. Elena V.I., 2012 – Premiul Istorie locală

Petru Dudnic. Poeme şi epistole în zbucium. Selecţie, antologare şi pref. de Vitalie Răileanu. Chişinău: Ed. Notograf, 2013. – Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova

Vlad Pohilă. Arta de a pasiona cititorii. Chişinău, 2012. – Premiul Biblos

Cărţi ale angajaţilor BM „B.P. Hasdeu” sau editate cu contribuţia lor

Dumitru Crudu. Un american la Chişinău: roman. Bucureşti, Ed. Casa de pariuri literare, 2013. – Premiul pentru roman

Alexandru-Horaţiu Frişcu. Plăcerea umilinţei: eseuri. Chişinău: Ed. Reclama, 2013. – Premiul pentru publicistică

Larisa Ungureanu. Portrete în timp: [eseuri şi cronici de teatru şi film]. Chişinău: Ed. Lumina, 2012. – Premiul Thalia

* * *

Gînd şi cuvînt: Cugetări ale personalităţilor din Basarabia (1940-2012). Chişinău: Ed. Epigraf (alcăt.: Ala Bujor, red. şi postf.: Vl. Pohilă) – Premiul Cogito

Leonida Lari. Se duce vara vieţii…: poeme şi epifanii. Bacău: Ed. Vicovia, 2013 (autor proiect: Vasile Şoimaru; red.: Vl. Pohilă, lector: Valeriu Raţă) – Premiul Remember

Iurie Răileanu: Discover Moldova = Descoperă Moldova: [imagini foto şi text în lb. română, engl., rusă]. Chişinău: Ed. I. Răileanu, 2013 (red.: Vl. Pohilă) – Premiul Special

Cărţi premiate de autori – prieteni ai BM, colaboratori ai revistei BiblioPolis

Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori; autor proiect şi coautor, imagini – V. Şoimaru). Chişinău: Ed. Balacron, 2012. – Premiul Memoria Neamului

Mihai Cimpoi. Esenţa temeiului (Critice). Târgovişte: Ed. Bibliotheca, 2013 – Premiul Constantin Noica

Theodor Codreanu. Basarabia eminesciană. Iaşi: Ed. Junimea, 2013. – Premiul pentru critică literară „Titu Maiorescu”, acordat de ICR

Claudia Partole. Copilul din colivie. Chişinău: Ed. Lumina, 2012 – Premiul Cartea pentru copii

Ludmila Bulat. La casa cea frumoasă: nuvele, tablete. – Chişinău: Ed. Pontos, 2013. – Premiul Remember

Așadar, cel puțin 15 cărți premiate și vreo 12 autori / coautori, antologatori, redactori, prefațatori... – fără cei plecați în lumea umbrelor. Lista fiind prezentată, facem și o importantă precizare: nicio altă bibliotecî, de la Chișinău sau de la București, Iași, Bacău etc. nu a putut acumula atîtea distincții la actuala ediție a SIC, poate nici la altele.

Revenind la „subiectul de bază” – jurizarea – reiterăm ideea că oricare ar fi forma de manifestare a criticilor, supărărilor, pretenţiilor faţă de SIC, e bine să se ţină cont de ele. Şi, din nou, oricare şi oricîte ar fi acestea, este indiscutabil că la SIC se face un important bilanţ al unui an editorial – pentru R. Moldova, cu modele demne de urmat, fie ele de alături, fie din ţări mai depărtate. Participarea editurilor din alte ţări ne oferă şi un titlu de comparaţie, etalînd modele, inovaţii, dar și renunţări, nu mai puţin – şi posibilităţi, şanse, sugestii de colaborare. Aici putem vedea cel mai bine cît de competitivi sîntem – şi pe piaţa internă, şi pe cea externă. Dar mai este SIC şi o testare a stării lecturii (ca să-l parafrazăm pe N. Stănescu, cel care vorbea despre starea poeziei): vine totuşi multă lume, să vadă ce cărţi mai apar; nu sînt puţini cei care ies de la Salon cu pachete de cărţi cumpărate; unii trăiesc şi marea bucurie de a fi achiziţionat o singură carte: cea dragă, cea căutată, cea jinduită, cea necesară, cea care-i va fi cu certitudine utilă…

Pe lîngă familiarizarea cu noutăţile editoriale, unii vin la SIC şi pentru a vedea pe viu autorii: un prozator, o poetă, un dramaturg, un critic literar sau un pictor de care ştie cîte ceva, pe care l-au auzit la radio sau l-au văzut la vreun post TV. La standurile SIC şi în acest an am putut vedea tineri – de la facultăţi şi şcoli de arte plastice sau din clase de profil de la licee teoretice – care priveau atent copertele, răsfoiau cărţi, broşuri sau volume solide – evident pentru a-şi face o imagine despre prezentarea artistică, despre execuţia poligrafică, despre felul cum explorează maeştrii avantajele cromaticii pentru a completa demersul cărţii, pentru a conferi cărţii un spor de calitate, de durabilitate, poate şi de veşnicie.

În fine, o ultimă şi banală impresie de la SIC: orice tîrg / salon / expoziţie / festival de carte ne oferă o mulţime de sugestii de lectură. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre bilanţurile anilor literari și/sau artistici, materializate în premii şi diplome acordate de uniunile scriitorilor, alte organizaţii de creaţie. Aceste expoziţii şi bilanţuri ne înlesnesc selectarea lecturilor, autorilor, temelor etc., ne oferă o busolă în hăţişurile tot mai greu penetrabile ale Galaxiei Gutenberg. Şi în aceasta rezidă, credem, rolul, importanţa, valoarea, finalitatea unui timp şi a unui loc în care cartea este expusă. Şi premiată, sau lăsată pentru altă formă de apreciere / promovare, căci, după cum am văzut, lista acestor modalităţi este întinsă, încăpătoare, generoasă. Totul depinde cum știm a fructifica șansele.

Vlad POHILĂ