Biblio Polis - Vol. 47 (2013) Nr. 1 (Serie nouă)  
ARHIVA  
STUDII ŞI CERCETĂRI / ИССЛЕДОВАНИЯ / STUDIES AND RESEARCH
Nicolae RUSU
Identităţi literare – 2011 (II)

Abstract

This is a critical presentation of the recent succsesfull work of the Roumanian writers from Chisinau through the prism of demands of the Jury of Moldova Writers Union. The author analyse carefull the literary production of the 2011, by categories which coincide with the literary genres: children books, prose, poetry, essays, memoirs etc. Thus the librarians and readers have at hand a guide of authors worth reading.

Keywords: children literature, poetry, prose, essay, literary awards, postmodernism, intertextuality, literary year.

* * *

(Continuare. Începutul – în nr. 4/2012)

Deşi Oleg Carp nu şi-a prezentat romanul Crede şi se va scula! (Chişinău, Editura „Princeps Magna”, 150 p.) la concursul Anului literar 2011, cartea merită să fie comentată, din simplul motiv că reprezintă o abordare originală a unei teme deosebit de actuale în lumea noastră modernă, postmodernă sau transmodernă. De aspectele mai speciale ale existenţei umane tratate prin prisma unor caractere deviate din punct de vedere social, psihic şi biologic au fost preocupaţi un şir de autori, începând cu basarabeanul Pavel Păduraru (Karlik) şi încheind cu brazilianul Paulo Coelho (Veronica se hotărăşte să moară). Chiar din capul locului naratorul îl informează pe cititor că povestea ce urmează e despre cineva care fumează marijuană! Iată cum îşi începe O. Carp romanul: „Şi cât ai zice peşte... Sunt impotent şi Diana fumează.” Iar în cele trei pagini şi jumătate ale prologului, pe care-l intitulează În loc de bomboană, autorul are grijă să-l prevină pe cititor cu ce fel de personaje se va însoţi pe parcursul lecturii, prezentând-o mai întâi pe Diana, cea care „se autoinstruieşte din surse sigure în esenţa prostiei” şi care este „un element vital necunoscut omenirii, încă nedescoperit pentru unii şi scump ca aerul pentru alţii. Diana, extrem de curând, va fi un fenomen nelipsit în natură” (p. 6). Se prezintă apoi naratorul, pe care-l cheamă Zic sau „Zizic în dezmierdare”, acesta recunoscând că „nici nu mai ţin minte de când vroiam să mă fac scriitor”, mai fiind şi conştient că „pe cale naturală am împlinit abia un an şi o lună”, deşi „în buletinul de identitate, m-am însemnat cu treizeci şi patru de ani”. Pentru a fi credibil în tot ce va urma, naratorul are de ales: „Să scriu sau să fumez” (p. 8). Iar pentru a-l convinge pe cititor de alegerea sa (dar şi de efectul marijuanei) el îşi dactilografiază, corespunzător, textul: „Scriu pe genunchi că Dumnezeu este. El îmi dictează. Eu tac şi ascult şi scriu. Spun numai da şi nu. Nu ştiu nimic. Vorbesc numai caii. Cuvintele sunt aer. La gust, ca şi vântul. Trăiesc printre îngeri. Sunt cetăţeanul cerului cu viză de reşedinţă pe pământ” (p. 8). Toate personajele din această naraţiune sunt pacienţii unui spital de dezintoxicare, adică, „cetăţenii ajunşi la cer, printre îngeri”, şi asemenea naratorului n-au altă preocupare decât să „bea tutun”, adică marijuană. Acţiunea acestui drog se simte de la un fum la altul: între „unul şi două fumuri (...) Diana se îmbracă la repezeală pe întuneric cu ce apucă şi dispare fluidă (dacă ar fuma un narcotic mai de calitate, probabil, că ar dispărea... vaporos, cine ştie? n.n.) cu poşeta sub braţ pe altă planetă”. După al patrulea fum propoziţiile naratorului se sfârşesc, evident, cu un punct, chiar şi după conjuncţia „şi”, dar nu numai: „Să te rătăceşti între alb şi negru. Pur şi simplu. Te ia. Şi te. Azvârle. Ca. Pe... o furnică. Este o mână ciudată” (p. 26), iar după cinci fumuri încep halucinaţiile cu bunica moartă, scăldată de „două babe fecioare, încă voinice, dar fără ţâţe”, care atunci „când bunică-mea era încă deasupra coveţii cu faţa în sus; când babele o mai susţineau te miri cum în aer cu ajutorul coatelor lor subţiri ca paiul de grâu; (...) când ambele şi-au abătut paşii de la covată spre fereastră; când şi-au pierdut cumpătul definitiv şi într-un final s-au năpustit cu tot cu a treia în direcţia mea, peste mine, peste faţa mea intimă (faţă intimă e, probabil, ca în povestea în care personajul se pomeneşte că-i ajunge capul acolo unde-i stau picioarele, n.n.); când deschizătura dintre picioarele mamei mele se căsca de-acum gata să mă înghită; (...) când să. Am, presimţit că are să le scape din mâini, mi se pare. În următoarea clipă stăteau după perdea. Aveam ochii daţi peste cap şi vedeam fereastra ca prin ceaţă...” (p. 14). După şase fumuri fix naratorul se pomeneşte „cu faţa albă ca varul, alunecând încet cu şira spinării de tocul uşii” şi doar la „insistenţa Dianei, după zeci de palme aprige peste urechile mele reci şi surde, am văzut în sfârşit lumina”, mai auzind cum femeia „cerea cuiva să-i aducă cât mai degrabă apă ca să fiu stropit” (p. 15). Înainte de al nouălea fum naratorul confundă simţurile şi ceea ce e firesc să vadă cu ochii, el aude: „Numai la auzul zâmbetului ei, cu genele abia întredeschise (...), m-am apucat să-i reproduc lent totul” (p. 16), apoi Diana se multiplică într-o altă femeie, Laura, aceasta avându-şi atât propria biografie, cât şi un amant în persoana unui „motan albastru”. După toate astea urmează un delir pe care autorul reuşeşte să-l redea în nişte fraze alandala, aparent fără nicio noimă: „Fără culoare. Subţire. Între umăr şi ureche. Plat şi îngust, şi incolor străveziu şi zdrenţuit de atâtea vorbe închipuite (...). Străin corpului omenesc, dar foarte necesare, mai ales azi. Scăpat pe jos. Transmis. Uitat şi recuperat. Descărcat şi reîncărcat în Tulum. Cu prilejul recentei excursii pe apă...” (p. 22). În cele din urmă, după ce deosebirea dintre „coşmar şi feerie” rămâne a fi o fisură care „are forma unei săgeţi de fulger” apar „trei bărboşi (...) setoşi de cosmos” care se dovedesc a fi nişte astronauţi ai cosmosului dintre coşmar şi feerie şi pe ale căror meditaţii se clădeşte ulterior întreaga construcţie narativă a lui Oleg Carp. Despre ei se ştie că primul e gras, al doilea e slab, iar al treilea e obez, apoi că „părul lor este electric”. Între fumurile de marijuană astronauţii „gândesc”, iar meditaţiile lor, evident, sunt pe potrivă sentimentelor naratorului, reflecţii stimulate de acţiunea drogului care cresc în intensitate după fiecare fum. Această permanentă transă narcotică, din care, dacă crezi că te poţi scula, atunci minunea se întâmplă, atinge deseori cote paradoxiste. Iată cum „gândeşte” astronautul unu: „Trei ani mai târziu, după ce am fost eliberat din puşcărie conform articolului 7 din Codul Muncii. Care prevede nemijlocit de la trei până la cincisprezece ani de pârnaie în caz că-ţi înşeli iubita măcar şi cu gândul, am devenit gigolo” (p. 51). Sau: „Un cal a îndrăznit să treacă şi pasărea a luat-o la galop. (...) Zola este o fată deşteaptă, ştie să citească” (p. 90). La o cotă halucinantă similară ajunge şi astronautul trei, obezul, care nu gândeşte, ci presupune, că „dau fumul afară pe nări şi şuier pe urechi şi mă întorc cu faţa la dulăpior. Este adevărat (...) că oboseşti repede de tot când mergi în mâini, fumezi şi dai fumul afară pe urechi şuierând...” (p. 66). Iar astronautul doi în meditaţiile sale îşi aminteşte de o broască-ţestoasă care credea că e peşte, text care e mai degrabă o parabolă despre omul care nu este în stare să se adapteze mediului, acest neadaptat simţindu-se străin într-o societate ostilă convingerilor şi principiilor sale. Dar şi gândirea acestuia e pe potriva celorlalţi: „De unul singur am descărcat timp de trei nopţi lumeşti cinci vagoane încărcate neomeneşti cu vată cosmică” (p. 93). Bineînţeles, tuturor personajelor, dat fiind mediul în care se manifestă, le sunt caracteristice limbajul şi gesturile mai „tari”, dar autorul a ştiut să dozeze cu pricepere acele expresii care în alt context ar fi ajuns în categoria limbajului pornografic. Fireşte, întreaga scriitură nu este un text abracadabrant, deoarece personajele mai au şi momente de luciditate, când cititorul se poate „scălda” în meditaţii garnisite cu expresii demne de a fi savurate: „Fericit eşti că eşti. Aşa ne place nouă oamenilor să complicăm lucrurile, pe când e atât de simplu totul (...). Totodată, omul fără suferinţă e ca lebăda fără lac (...), iar mâinile au ceva comun cu inima...” (p. 100). În genere, întreaga naraţiune a lui Oleg Carp, deşi pe alocuri scrisă cu mici neglijenţe, acest aspect fiind specific tinerilor autori al acestui început de secol grăbit, este o încercare temerară de a aborda subiectul extrem de dificil al narcomaniei, una dintre cele mai actuale şi mai mari probleme ale societăţii umane contemporane. Deşi e vorba de universul patologic al unor neadaptaţi, în reflecţiile lor halucinante, la limita dintre coşmar şi feerie, autorul reuşeşte să ridice câte un ciob de oglindă în care cititorul descoperă reflecţii ale realităţii imediate, iar pe alocuri chiar şi propriul chip, sugerându-i-se că, dacă lumea nu va lua atitudine şi va fi inertă, nimeni nu va fi scutit de înspăimântătoarea procedură a dezintoxicării.

Printre volumele nominalizate la premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2011 se numără şi cea a lui Dumitru Crudu Oameni din Chişinău (Bucureşti, Ed. „Tracus Arte”, 116 p.). Universul în care îşi duc existenţa personajele lui D. Crudu este unul localizat în spaţiu şi în timp recognoscibil. E o încercare de roman construit din câteva nuvele cu aceleaşi personaje, linia principală de subiect fiind cunoscutele evenimente din 7 aprilie 2009, acest „realism capitalist” fiind o sursă de inspiraţie şi pentru alţi autori, în special, pentru producătorii pieselor de teatru. Realităţile descrise pe paginile volumului nu au nimic în comun cu metoda ideologizată a realismului socialist sau de altă natură, ci ţine mai degrabă de un fel de realism... tendenţios. Acea revoltă a tinerilor basarabeni împotriva unui regim cu o vădită apetenţă totalitară este văzută de autor prin mai multe puncte de vedere şi trecută prin sentimentele, caracterele şi limbajul câtorva personaje total diferite. Ele acţionează (uneori halucinant, precum halucinantă e şi realitatea în care acestea există) pe un perimetru îngust al unui spaţiu unde se desfăşoară protestele tinerilor – bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, strada Puşkin, Casa Presei, restaurantul „Vatra Neamului”, cinematograful „Patria” etc. Pentru a fi mai credibil, autorul îşi lasă personajele să se prezinte la persoana întâi, acestea evidenţiindu-se nu doar prin semnalmente de ordin fizic, prin caractere diferite, ci şi prin limbaj. Astfel, soţia lui Vova are plăcerea să jongleze cu expresii de birjar, precum e „moda” la unii autori contemporani mai tineri, în special de gen feminin: „Vroiam să mă reped la el şi să-l întreb da’ de ce în p[...] mea te beleşti aşa la mine...”. Nu este original Dumitru Crudu nici la titlul şi nici la structura cărţii, care le repetă pe cele ale lui Joyce din Oameni din Dublin, proza preferată a unui personaj crudian: „Nu putem pleca însă fără volumul meu iubit Oameni din Dublin (p. 95) şi: „...m-am rupt din braţele lui parfumate şi dulci, repezindu-mă la Oameni din Dublin, care se găsea sub perna mea şi l-am băgat în geantă” (p. 108). Pentru autor această carte e şi un pretext de a sugera în subtext şi alte semnificaţii, ceea ce redă scriiturii sale un sens şi o valoare mai profunde: „... m-am furişat în dormitor, unde cartea lui (a lui Vova, n.n.) Liudi s Dublina se găsea deasupra cărţii mele Oameni din Dublin. Dintr-o răsuflare, am inversat ordinea în care stăteau cel două volume (...). Acum Oameni din Dublin se afla deasupra, şi Liudi s Dublina dedesubt (...), şi lucrul ăsta m-a făcut să-mi strâng degetele în pumn şi pumnul să-l agit în aer, în semn de victorie...” (p. 88). Toate bune şi frumoase, dacă talentatul autor n-ar fi la fel de afectat de morbul neglijenţei, cel de care suferă unii tineri scriitori. Din păcate, la noi există edituri care nu au în schema lor de încadrări niciun redactor de carte şi, astfel, textele unor autori sunt împânzite de expresii de felul în care se întâlnesc şi pe paginile naraţiunii Oameni din Chişinău: „oarecum altieră (?), scoase din poşetă ziarul...” (p. 29), „nea Vasile aprinse (?) magnetofonul şi în troleibuz se răspândi unul dintre cântecele sale preferate...” (p. 30), „salonul se umplu buză (?) cu femei din suburbii...” (p. 33), „vorbea cu toţi dinţii (?)” (p. 36), „apăsam gâjâind (?) tastatura celularului” (p. 37), „Nataşa a abzis (?) coniacul fabricat la Călăraşi” (p. 49), „un zâmbet galeş i se plimba (?) pe buze” (p. 69), „m-am dosit după un copac, cu gheaţa în spate (?)” (p. 72), „mi-am ascuţit şi mai tare urechile (?)” (p. 73), „după ce îşi smulse (?) capul de sub torentul vorbăreţ (?) de apă” (p. 75), „după ce am revenit în bucătărie ca să mai beau un pahar cu apă, şi-au băgat (?) iar limbile în gură” (p. 80), „a luat de pe noptieră acelaşi volum de Joyce, doar că în rusă, şi selectă fortuit (?) un pasaj pe care îl începu să-l recite” (p. 82), „hohotele sale alintate răzbeau din bucătărie şi mi se insinuau (?) în creier ca un hoţ” (p. 88), „mi-am azvârlit (?) pijamaua pe mine şi m-am clătinat (?) spre baie” (p. 95) etc., etc.

Oricum Dumitru Crudu, răsfăţat pentru textele sale poetice, dramatice sau de proză cu diverse premii (naţionale şi internaţionale), poate să-şi permită asemenea „fleacuri”, doar că un cititor competent şi atent la detalii cu siguranţă le regretă.

Printre cei patru scriitori (Ion Ciocanu, Tamara Cărăuş, Vitalie Răileanu şi Alexe Rău) ale căror cărţi au fost nominalizate la premiul pentru cea mai bună lucrare de critică literară a anului 2011 Ion Ciocanu a fost prezent cu două volume, dar în urma dezbaterilor din cadrul şedinţelor Juriului a fost propusă pentru nominalizare culegerea de cronici şi recenzii Cărţile din noi (Chişinău, Ed. „Pontos”, 308 p.). Volumul are la cuprins trei compartimente mari: Contemporan cu Grigore Vieru şi Victor Teleucă, Icoane de altădată şi În vizor – cartea pentru copii, la care se mai adaugă patru referinţe critice despre autorul cărţii, semnate de Andrei Ţurcanu, Arcadie Suceveanu, Mihai Cimpoi şi Eugen Lungu. Textele din primul compartiment, în special cele care se referă la creaţia unor maeştri ai literaturii dintre Nistru şi Prut – Gr. Vieru, V. Teleucă, Vl. Beşleagă, A. Busuioc, D. Matcovschi, N. Esinencu, E. Tarlapan, Vl. Ioviţă –, sunt scrise de o mână de exeget, inspirat şi exhaustiv, creaţia acestora fiind permanent în atenţia autorului. În poezia pentru copii a lui Gr. Vieru, de exemplu, autorul observă „simplitatea aparentă pe lângă care multă lume ar putea trece fără să se scandalizeze în vreun fel”, dar şi „complexitatea lor ideatică deosebită”, iar ultimele scrieri ale lui V. Teleucă (Decebal, Car frumos cu patru boi, Piramida singurătăţii şi altele) „adaugă imaginii poetului şi întregii creaţii teleuciene valenţe poetico-filozofice noi care se cer conştientizate...”. Referitor la creaţia lui A. Busuioc, autorul convinge şi pe cititorul reflecţiilor sale că „volumul acestui autor ironic şi zeflemitor, în care dincolo de ironie şi zeflemea descoperi o întreagă lume dominată de probleme reale şi complicate, a cărei dezvăluire îndrăzneaţă şi măiestrită ne îmbogăţeşte spiritual şi ne stimulează în continuare pentru literatura de calitate”. În atenţia ochiului critic al autorului ajung şi cărţile altor prozatori şi poeţi din R. Moldova – A. Scobioală, Z. Cenuşă, N. Ţurcanu, I. Bolduma, I. Hadârcă, S. Ghimpu, T. Vasilcău, M. Rusu, V. Toma, Vl. Zbârciog şi alţii.

La compartimentul doi sunt incluse reflecţiile autorului despre volumul Viaţa şi activitatea lui Alexandru Cristea, un op semnat de Maria Vieru-Işaev, analiza cărţii despre Daniel Ciugureanu, scrisă de Efim Tarlapan, aspecte din viaţa şi creaţia lui Vasile Militaru, mai sunt readuse în atenţia cititorului de astăzi şi aspecte din viaţa şi creaţia celei care a fost Iulia Hasdeu, e vorba şi de un portret literar al conferenţiarului şi traducătorului Nicanor Rusu, dar şi de o mică referinţă la cartea lui Nicolae Băieşu Sărbători domneşti.

Cărţile pentru copii sunt analizate şi comentate în ultimul compartiment al volumului. Această categorie de texte ispiteşte tot mai mulţi autori, dar puţini sunt cei care ajung să realizeze lucrări autentice şi de certă valoare literară. Din acest motiv şi critica literară nu-i acordă prea mare atenţie, în afară doar de neobositul Ion Ciocanu. Autorul apreciază cartea Lucreţiei Bârlădeanu Dealul Drăguţei, autoarea fiind şi o cunoscută poetă, dar şi un fost pedagog, remarcă „originalitatea sclipitoare” a cărţii Balcoane cu elefanţi a lui Nicolae Popa, gustă din „ghiduşiile lingvistice, una mai ingenioasă ca alta” ale lui A. Busuioc din cartea acestuia Vizavi de vizavarză, este încântat de „plăsmuirea modernă despre noi şi despre înaintaşii noştri semănători de lumină” din Grăuncioare de lumină adunate între coperte de Ion Hadârcă, urmăreşte cu interes „ideea promovată în mod ingenios, printr-o artă literară demnă de toată preţuirea” a Claudiei Partole în cartea sa Floarea iubirii, este impresionat de o „simplă, dar totodată ingenioasă şi plină de învăţăminte poveste despre iarnă” a Marcelei Mardare, în cartea sa Povestea iernii. În vizorul ochiului critic al autorului au ajuns şi cărţile Silviei Ursache, Ion Anton, Titus Ştirbu, Lidiei Ungureanu, Ion Diordiev, Lidiei Codreanca, Efim Tarlapan, Zinei Cenuşă, dar „maşina de citit şi de scris”, cum a fost „poreclit” autorul volumului în cauză de către un confrate, mai are de tocat şi alte „scrieri” pentru copii, producţii de care-s pline chioşcurile, librăriile şi tarabele de cărţi. Pentru toate astea, dar luându-se în considerare şi alte impresionante realizări ale lui Ion Ciocanu, Consiliul USM i-a acordat Premiul Omnia pentru întreaga activitatea pe tărâmul literaturii.

Printre cărţile de eseistică şi critică literară a fost nominalizat şi volumul lui Alexe Rău La verbvedere (Chişinău, Ed. „Ulysse”, 108 p.). Obiectul investigaţiilor eseistice ale autorului se află la frontiera dintre arta plastică, poezie şi filozofie. Alexe Rău se ambiţionează să găsească, dar să şi explice existenţa poeziei în arta plastică, apoi necesitatea unor poeţi de a se exprima plastic, aceste fenomene fiind analizate, începând cu „omul primordial” şi încheind cu cel modern, prin prisma unor concepte filozofice. Majoritatea absolută a eseurilor demonstrează fără nicio tăgadă că autorului i-a reuşit să-şi realizeze scopurile pe care şi le-a propus.

Şi criticul literar Vitalie Răileanu, precum au procedat şi alţi scriitori, a prezentat la concurs două cărţi: Nicolae Esinencu. Spectacolul operei literare (Chişinău, Ed. „Profesional Service”, 320 p.) şi Cerc în labirint (Chişinău, Ed. „Profesional Service”, 148 p.). Referitor la primul volum autorul este sigur că acesta „va fi de real folos şi celor care s-au grăbit să pună stigmatul pe unii autori şi scrierile acestora...”, lucrarea dată demonstrând prin argumente că „literatura artistică din Moldova de Est în niciun caz nu-i umilă!” Argumente, în acest sens, sunt cele şase volume de Scrieri alese ale lui Nicolae Esinencu, tipărite în anii 2000-2004, apoi comentariile şi aprecierile criticilor literari şi ale colegilor de breaslă. Apariţia acestui volum nu a fost generată de ideea unei antologii de texte despre creaţia unuia dintre cei mai fecunzi scriitori basarabeni, ci de încercarea de a evidenţia „o idee în legătură cu critica literară şi unele metode de cercetare a textului literar-artistic”.

Fireşte, acest gen de scriitură implică în structura sa un exhaustiv „itinerar biobibliografic”, urmat de trei capitole care conturează un portret al scriitorului Nicolae Esinencu în ascensiunea sa creativ-artistică. Primul capitol include cronici şi recenzii la primele cărţi de debut ale lui N. Esinencu, texte polemice despre cel care avea să rămână „copilul teribil” al literaturii române din Basarabia. Al doilea capitol inserează deja adevărate studii de sinteză despre creaţia nonconformistă a scriitorului, texte care, după cum se exprimă autorul volumului, „conturează piramida eului scriitoricesc” al lui N. Esinencu. Al treilea capitol adună expresii auctoriale ale colegilor de breaslă despre literatura acestuia, adică eseuri semnate de Vasile Coroban, Victor Teleucă, Gheorghe Vodă (şi alţi veterani ai scrisului dintre Nistru şi Prut) până la mai tinerii Nicolae Leahu, Emilian Ga­laicu-Păun şi Victoria Fonari. Volumul se încheie cu o serie de poze din arhiva maestrului fotograf Nicolae Răileanu, precedate de câteva pagini de aprecieri ale unor confraţi de condei atât din R. Moldova, cât şi din România. Soţia scriitorului remarcă un aspect foarte actual al stării de lucruri din domeniul literaturii române din Basarabia: „Mai trist e că majoritatea nu l-a citit şi niciodată n-o să afle ce-a gândit Esinencu în literatură.” Puţinii confraţi basarabeni care l-au citit şi i-au comentat creaţia n-au făcut exces de elogii, în schimb poetul Cassian Maria Spiridon de la Iaşi nuanţează pe bună dreptate că „Nicolae Esinencu scrie o poezie existenţialistă, frustă, refuzând modelele. El îşi urmează încrezător şi atent eul liric, pe un drum personal, nu întotdeauna comod...”, iar Marian Popa de la Cluj-Napoca observă că „Nicolae Esinencu este un fantezist prin prezenţa fizică, deopotrivă oniric, circar şi sentimental; este situabil în paralelisme cu bucureşteni şi olteni ca Gheorghe Tudor, George Astaloş şi Marin Sorescu prin poezii şi chiar prin proză; poemul său performant are două versuri-cuvinte: „Bob / Glob.”

În cel de-al doilea volum, Cerc în labirint, Vitalie Răileanu se dovedeşte a fi „nu doar un biograf pe măsură, ci şi un avocat sagace (...), satisfacţia muncii sale venind (...) din repunerea pe rol a unor dosare uitate pe nedrept, dacă nu chiar clasate” (Em. Galaicu-Păun). Pornind de la propriul criteriu că „fără intuiţie şi fără o judecată de valoare nu ne putem apropria de literatură”, autorul îşi împarte textele în trei capitole: în primul este vorba de „profunzimea existenţială a poeziei” şi în vizorul spiritului său analitic ajung poeţii Anatol Ciocanu, Arcadie Suceveanu, Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Petre Popa, Efimia Ţopa şi Veaceslav Rusu. Al doilea capitol include „motrice de creaţie” a romanului basarabean, evidenţiind în acest sens mostre de proză semnate de Nicolae Esinencu, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Ghenadie Postolache, Ştefan Baştovoi, Gheorghe Matcin şi Nicolae Ciobanu, iar în ultimul capitol sunt adunate câteva „instantanee critice” despre creaţia criticului şi cercetătorului literar Elena Ţau, a traducătoarei Antosia Darka, a poetului satiric Efim Tarlapan şi a publicistului Dinu Mihail. Şirul de autori, ale căror opere sunt „comentate” de Vitalie Răileanu, demonstrează, precum observă şi prefaţatorul, că pe semnatarul volumului Cerc în labirint nu-l interesează „clasamentele (...) altora, el se îngrijeşte de procesul literar pe orizontală – nu cred să-i fi scăpat vreo carte cât de cât meritorie despre care să nu se fi pronunţat, cu binecunoscuta-i competenţă şi onestitate profesională”. Prin recentele sale volume Vitalie Răileanu aduce o contribuţie substanţială la valorificarea şi perceperea producţiei literare a mai multor autori dintre Nistru şi Prut, mai ales a unuia dintre ei pentru care cel mai important moment în actul creaţiei este „dezinvoltura modernă cultivată ca modalitate predilectă de manifestare a unei «trăsnite» vocaţii scriitoriceşti” (L. Butnaru).

Iar Tamara Cărăuş în volumul ei Capcanele identităţii (Chişinău, Ed. „Cartier”, 220 p.) analizează fenomenul identităţii naţionale, având ca material de studiu starea de lucruri din acest domeniu existentă în R. Moldova la începutul acestui secol şi coroborându-l sub toate aspectele cu teoriile filozofice moderne. E o carte-eseu scrisă în cunoştinţă de cauză, o textură densă, scrupuloasă şi e destinată mai degrabă celor interesaţi de descifrarea fenomenului, iar pentru a-i gusta şi a-i aprecia valoarea reflecţiilor mai e nevoie şi de o anumită pregătire profesională.

Dintre autorii ale căror cărţi au fost nominalizate la categoria Publicistică (I. Colesnic, E. Tarlapan, T. Vasilcău şi I. Proca) cea care întruneşte întru totul condiţiile genului e Prădalnicii din crăia lui Dumnezeu (Chişinău, Ed. „Notograf Prim”, 212 p.), semnată de Traian Vasilcău (Traianus). Textele incluse în carte au ieşit de sub tipar după ce mai întâi au apărut pe blogul autorului şi au fost preluate de diverse publicaţii din R. Moldova, România şi din alte ţări. Pe autor îl caracterizează verva caustică, spiritul de observaţie şi fineţea cu care nuanţează anumite stări, fenomene, oameni, lucruri ajunse în vizorul său. Pe alocuri textele sale amintesc uşor de scăpărătoarele intervenţii publicistice ale regretatului Adrian Păunescu din presa bucureşteană, cu care are nişte afinităţi şi pe ogorul poetic. Iată cum îl descrie autorul pe un deputat comunist în pamfletul O brichetă pentru deputatul Ceban: „Personaj fără biografie, fără rezultate palpabile şi vizibil talent (...) de a face sluj cui trebuie şi când acestuia-i trebuie (...), fuma numai ţigări Parliament, dar nu avea, săracul de el, nicio brichetă...” Evident, cineva i-o împrumută şi-atunci deputatul, în timp ce se întreţine cu o alegătoare „apetisantă, îmbietoare, naltă, energică (...), aprindea Parliamentul, se furişa jos, între merele domneşti siliconate ale alegătoarei, înflăcăra iar Parliamentul, se ascundea tot mai prejos, aprindea iar Parliamentul, se ascundea şi mai josnic...”, până când deputatul Ceban „se trezi, pentru prima dată de la «căderea în sus a comunismului», al naibii de fericit. Alegătoarea sa – ibidem!” (p. 23). Doar în textele autorului „jandarmii aplaudă din baston”, cei care ţin cu tot dinadinsul să tacă mâlc „iau Prutul şi Nistrul în gură” şi tot numai în acest volum spectacolul competiţiei descris cu mult sarcasm şi ingeniozitate se încheie cu remarca: „Brusc se stinge lumina în gubernie, se trag obloanele peste cuvinte şi se aplaudă numai în gând.” Deşi enunţă nişte lucruri cunoscute de toată lumea cititoare de ziare şi ascultătoare de radio, stilul inconfundabil şi original îl trădează pe autor: „În Piaţa Demnităţii Noastre furate şi traficate de toate prostituatele de lux, instalate la guvernare prin votul poporului, era forfotă mare...” (p. 44). Excelează autorul şi în textele în care-i parodiază pe mai-marii lumii basarabene. Fără a-l numi, oricine e în stare să-l recunoască pe cel parodiat graţie discursurilor acestuia ţinute într-un limbaj pompos, cu alură dâmboviţeană: „În general, sunt o fire pragmatico-ludico-meditativă de sorginte constrâns-involuntară, dar întrebarea ta, Lorena, (...) indubitabil, trebuie să conţină şi stigmatul iradiant al răspunsului citadin de funest într-un moment macabru de optimism pentru Partidul Democrat, ce-l reprezint în calitate de bărbat vivace încorsetat în mrejele profunzimii desuete din bazinul Mării Agreste în care, electoral vorbind, candidez...” (p. 60).

Blogul, fiind „moşia personală” a autorului, include nu doar pamflete, scrisori, adresări, ci şi poeme ale căror titlu trădează ideile şi subiectele care l-au inspirat: Vladimirii iluziilor noastre, Rugăciunea unui copil, Vine Voronin cu Filat în frunte!, A înviat tanti Cenzura!, Intrarea colindului în dramă, Dor de Paul Goma, Colind de jale Patriei şi multe altele. Textele lui Traian Vasilcău întru susţinerea acestor „profeţii adevărate” ale sale, cum şi-a mai subintitulat volumul, sunt scrise cu o cerneală sarcastică, adesea cu accente dure, vitriolante, mai ales atunci când în vizorul său de cavaler, pornit de unul singur împotriva celor răi, ajung nişte „butoaie goale”, adică nişte personaje ipocrite, duplicitare, infatuate, indiferent de rangul şi locul pe care acestea îl ocupă în ierarhia socială, politică sau culturală a comunităţii basarabene.

Volumul, pe bună dreptate, ar fi meritat să ia premiul pentru cea mai bună carte de publicistică a anului 2011, alături de cartea lui Efim Tarlapan Scriitorul întrebat (Chişinău, Ed. „Labirint”, 210 p.). După cum a remarcat şi exegetul Theodor Codreanu în prefaţa cărţii, Efim Tarlapan este „o puternică personalitate artistică a literaturii româneşti contemporane”, deoarece „nu cultivă o literatură minoră, periferică, de umorist provincial, în sensul depreciativ dat cuvântului de către G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, unde cataloga lirica epigramatică drept „un strănut literar” (vezi BiblioPolis, nr. 1, 2012).

O carte care a fost menţionată în cadrul acestui concurs cu Premiul USM Relaţii culturale este culegerea de texte Scrisori din Paris (Chişinău, Ed. „ARC”, 52 p.), semnată de poeta Lucreţia Bârlădeanu. După cum sesizează şi prefaţatorul volumului Adrian Ciubotaru, autoarea este „un maestru al cozeriei” şi o „intimistă”, nu doar în textele de faţă, ci şi în cartea Dialoguri pariziene, editată în 2005. În scrisorile sale din Paris Lucreţia Bărlădeanu „spune şi se expune în funcţie de cum vine vorba, cu o uşurinţă deloc trucată, firească” (p. 7). Uneori răzbate pe ici-colo nota uşor persiflantă auctorială care dă textului un farmec aparte, o trăsătură esenţială de a-l face pe cititor dependent de subiect: „(Atenţie, vă rog, la ortografia numelui Ionesco! Cu terminaţia în „o” şi nu în „u”!). Nu se cade să-i pricinuim necazuri lui Marie-France, fiica dramaturgului, care se opune cu înverşunare (subl. a.) evocării rădăcinilor româneşti ale tatălui său” (p. 47). Sau în penultimul text din volum în care autoarea se adresează eventualului ei cititor: „Mă tot pregăteam de mult să-ţi dau vestea trăsnet: Marilyn Monroe ştia să scrie şi să citească! Dar tu cum ai crezut? Blondă, frumoasă, dar nu tocmai până-ntr-atât?” (p. 81). Autoarea ştie să-şi facă din cititor un confident: „Vreau să ştii că noi nu am avut problema lui Emil Cioran, care a descoperit gustul mâncării abia la Paris...”, ori: „Nu mă îndoiesc că ştii, că la ora asta francezii sunt cei mai tari din lume în materie culinară...” (p. 60).

Cu o firească dezinvoltură autoarea reuşeşte să devină în textele ei şi o intimistă, în special, în Surprize de metrou: „Relaţia mea cu metropola americană fusese una scurtă (cam de vreo două săptămâni), dar destul de pasională!...” (p. 55), text care, după ce este comentat cu o uşoară nuanţă de ironie dialogul cu un bătrânel dintr-un
vagon al metroului parizian, se încheie cu constatarea condrumeţului: „Ştiţi, nu e chiar rău că scaunele din metrou au fost concepute atât de aproape unul de altul...” (p. 58).

Deşi Lucreţia Bârlădeanu îi avertizează pe cei care vor deschide volumul Scrisori din Paris că textele nu sunt „şi pentru cei lipsiţi de simţul umorului, ele, „scrisorile”, scot în evidenţă lejeritatea scriiturii şi rafinamentul stilistic al autoarei, capabile să incite interesul pentru lectură chiar şi a celor mai taciturni cititori.

În anul 2011, la capitolul Dramaturgie a figurat doar o singură carte, aceasta fiind Aspiratorul de gânduri (Chişinău, Ed. „Prometeu”, 86 p.), piesa fiind semnată de Dorin Cârchelan. „Comedia fantastică” în două acte are un Preludiu şi o Glosă, ambele secvenţe în versuri, în care autorul pune accentul pe ideea că tot ce se întâmplă pe Pământ se face cu aportul civilizaţiilor extraterestre. Acestea au adus aici „aspiratorul de gânduri” care este „un aparat fantastic şi seamănă cu aspiratorul de praf (...), alcătuit dintr-o cască (...) racordată (...) la dispozitivul de observaţie a gândurilor negative...” Personajele – Savantul-inventator, Preotul, Meduza Cosmică, Îngerul albastru, Magul – discută savant despre progresul tehnic, despre influenţa civilizaţiilor extraterestre, despre credinţă şi alte aspecte ale cotidianului uman. E un text interesant şi util pentru lectură, dar e posibil să intereseze şi pe vreun regizor, important e că piesa există.

N-au lipsit în 2011 cărţi nici la compartimentul Debut, printre ele evidenţiindu-se volumul de proză scurtă al lui Marcel Gherman Cartea viselor (Chişinău, Ed. ARC, 64 p.). Personajul său dominat, în diverse ipostaze, de o stare de vis, călătorind în lumi ireale, zămislite de imaginaţia autorului, aceasta fiind alimentată, se pare, de spaţiile inventate de jocurile electronice. Ismael Quattara, de exemplu, trece printr-o oglindă, a cărei suprafaţă era „lustruită asemenea unei ape clare (...), iar degetele se afundară în ea într-un lichid vâscos” (p. 24), apoi printr-un tunel într-o sală cu un dragon care, de îndată ce-l vede pe intrus, „scoate un urlet înspăimântător de bestie antedeluviană” (p. 25). După ce-l răpune cu ajutorul diamantului din vârful sceptrului său, Ismael ajunge în alt spaţiu care este „centrul tuturor lumilor posibile şi imposibile şi al tuturor alternativelor. Se afla simultan în orice loc şi în orice timp” (p. 27). Personajul se trezeşte apoi într-o capsulă din plastic şi după ce se deplasase prin nişte coridoare se trezeşte iarăşi, de data aceasta însă „într-un tub transparent, umplut cu un lichid gelatinos” (p. 27). După ce mai suportă şi alte metamorfoze, adică „treziri” şi „deşteptări”, personajul conştientizează că „nu există o identitate finală. Putea fi oricine şi orice. Călătoria sa nu avea sfârşit” (p. 28). În alt text, personajul „zbura cu o viteză uriaşă printr-o ploaie de stele”, apoi, după o accelerare infinită, „mişcarea nu mai exista. Simţea că a atins un nivel superior al realităţii” (p. 31). După ce răzbate vertiginos alte tuneluri, labirinturi, experienţe descrise cu lux şi cu savoare, în cele din urmă personajul „se văzu la lumina zilei”, pe malul mării peste care „se deschidea în plina sa splendoare un superb cer albastru” (p. 33). Aceste halucinante aventuri domină întreaga „carte a viselor”, creând impresia că autorul ori se complace în descrierea lor, ori nu poate găsi calea de a reveni în punctul iniţial al „călătoriilor” sale, adică în prezentul cotidian. Fascinat de curentele şi teoriile ezoterice, încercând să-şi găsească o proprie înţelegere a omului în corelaţia sa cu Universul, autorul propune cititorului propria sa viziune în tendinţa de a descifra sensul existenţei omului în Univers şi a Universului din om, aceste uriaşe enigme care i-au pasionat şi asupra cărora s-au aplecat nenumăraţi mari gânditori ai lumii.

Şi dacă Marcel Gherman a preferat să debuteze în literatură cu asemenea investigaţii ezoterice, câştigând şi premiul literar al Anului 2011 pentru debut, o altă extremă a ales Damian Hâncu, cel care, semnând prima sa carte Moldova mă doare (Chişinău, Ed. „Prut Internaţional”, 38 p.), a debutat mai degrabă în domeniul publicisticii de actualitate. Inspirat de nişte evenimente de tristă amintire, pe care le-a simţit pe propria sa piele, autorul îşi începe eseul (tradus şi în limbile engleză şi franceză) cu relatarea unor stări de fapt din realitatea sociopolitică imediată şi concretă: „Sunt născut într-o ţară uitată. Independentă, latină, europeană, dar uitată (...). Într-o ţară uitată poţi fi exilat şi acasă...” După evenimentele din 7 aprilie 2009, soldate cu incendierea suspectă şi neelucidată până în prezent a clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei, autorul vine peste 14 luni şi 10 zile la una din şedinţele de judecată unde urmează să fie examinat cazul celui care l-a maltratat cu sălbăticie în acea noapte a delirului comunist din capitala R. Moldova. Damian Hâncu, şcolit la prestigioase şi faimoase instituţii de învăţământ din SUA şi Franţa, un tânăr de o altă calitate umană decât cei care încă nu se pot debarasa de sechelele trecutului sovietic (deşi unii dintre ei sunt din aceeaşi generaţie cu autorul), îşi aminteşte de o expresie a fostului preşedinte al Franţei Jacques Chirac. Fiind într-o vizită oficială, pe 4 septembrie 1998, la Chişinău, acesta spune despre R. Moldova că este „o regiune martiră a Europei”. Aşteptând în sala de judecată, care e, de fapt, biroul de lucru al magistratului, o încăpere de doar 8-9 metri pătraţi, autorul încearcă să identifice printre cei prezenţi vreun martor: „Poate e avocatul inculpatului (...), poate e inculpatul, fostul comisar comunist de poliţie al capitalei, concentrat, cu ochii ţintiţi în gol (...) sau poate avocatul meu, finanţat de Institutul Drepturilor Omului (...), poate judecătorul se crede martor (...), ori poate grefiera?...” Ceea ce urmează poate avea loc, într-adevăr, doar într-o Ţară Uitată! Judecata fiind publică, evident, că la uşă se înghesuie un grup de jurnalişti să filmeze şi să fixeze ceea ce urma să devină ulterior subiecte pentru emisiunile informative de radio şi de televiziune, dar „judecătorul, aşezat în capul mesei, îşi acoperă brusc faţa cu un dosar şi le cere jurnaliştilor să părăsească biroul...” (p. 10). Cu ajutorul procurorului reprezentanţii presei ajung după uşă şi abia atunci procesul e gata să înceapă. Dar, „judecătorul aruncă o privire spre audienţă şi anunţă pe un ton decisiv: «Procesul de astăzi este amânat pentru altă dată! (...) Judecătorul nu oferă detalii...»” (p. 24). Semnificativă în acest sens este nota de la finele eseului, preluată dintr-o informaţie publicată în Ziarul de gardă din 17 februarie 2011: „Dosarul judiciar al lui Iacob Gumeniţă privind evenimentele din 7 aprilie 2009 a fost amânat pentru a unsprezecea oară (...), iar avocatul inculpatului a depus două cereri de încetare a procesului penal şi insistă ca clientul său să fie considerat nevinovat” (p. 38). Timp cât aşteaptă începerea şedinţei de judecată, autorul îşi grupează reflecţiile sale în câteva capitole. În Preţul tăcerii, de exemplu, este remarcată ideea că singurul drept de la naşterea unui om într-o ţară uitată este dreptul la tăcere. Acest drept în Basarabia a devenit mai degrabă o obligaţiune şi regimul sovietic a avut grijă să-l cultive cât mai adânc, până-n măduva osului şi nu în zadar miile de tineri pe lângă alte sloganuri mai scandau, pe 7 aprilie 2009, şi „Jos trecutul sovietic!”. Surprinde felul în care, cu doza respectivă de erudiţie şi competenţă, caracteristice tinerilor care şi-au făcut din carte un templu al cunoştinţelor, este analizată şi radiografiată societatea basarabeană aflată într-o interminabilă tranziţie. Sunt zguduitoare scenele descrise de autor care nu par a fi nişte întâmplări dintr-o închisoare de la începutul secolului XXI, ci mai curând nişte delirante secvenţe de-ale inchiziţiei medievale: „Cu faţa la perete, fără puteri, am început să îngân: «Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău...», dar, imediat, o lovitură puternică mi-a încleiat corpul de perete, apoi au urmat alte lovituri, amestecate cu sânge şi injurii în rusă. Când îmi acopeream capul, mă loveau în abdomen, peste genunchi, sub coaste. Când îmi acopeream abdomenul, mă loveau cu capul de perete. Apoi mi-au ataşat mâinile la spate. Astfel legat, eram bătut până nu-mi mai simţeam corpul (...). Nu-mi ajungea aer. După puţin timp mi-am pierdut cunoştinţa. Băieţii din celulă mă trăgeau de haină să-mi revin şi strigau disperaţi să ne deschidă uşa (...). Îmi reveneam, dar eram bătut din nou, până îmi pierdeam iarăşi cunoştinţa...” (p. 19). După lectura acestui coşmar, cititorului nu-i rămâne altceva decât, îngrozit, să-şi facă semnul crucii, amintindu-şi expresia populară: „Dumnezeu să mă păzească de furia măgărească!” Autorul mai punctează, lapidar, dar în cunoştinţă de cauză, importanţa statului francez în destinul românilor basarabeni, în special al generalului Henri Berthelot în 1918, apoi îşi încheie eseul cu un capitol intitulat semnificativ: Speranţa, ultima resursă. Într-adevăr, într-o Ţară Uitată „speranţa este singura resursă în lume din care poţi scoate profit fără ca acesta să se epuizeze”.

Dat fiind faptul că celebra expresie „Tot românul se naşte poet” va rămâne mereu în vigoare, evident că la concursul Anului literar 2011 cărţile de poezie au fost cele mai numeroase. În afară de poeţii Anatol Ciocanu, Mircea Lutic, Nicolae Leahu, Dumitru Matcovschi, Ana Rapcea, Călina Trifan şi Arcadie Suceveanu, ale căror cărţi au fost nominalizate la premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2011, la concurs s-a prezentat încă un mare şir de autori. Deşi comentarea acestui gen de literatură nu este de competenţa oricui, subsemnatul a îndrăznit să-şi afişeze impresiile de lectură doar a câtorva cărţi.

Ioan Groşan, prefaţatorul plachetei de versuri Poeme cu molii (Chişinău, Ed. „Prometeu”, 56 p.) a Doinei Postolachi, remarcă, pe bună dreptate, că autoarea încearcă, surprinzător, să înţeleagă „realitatea dintr-o perspectivă cu totul inedită (...), având drept obiectiv / subiect / personaj liric (...) Molia!”. Într-adevăr, privind la lumea din jur prin punctul de vedere şi cu capacitatea de înţelegere a unei molii – „molia-pastor, molia-arhitect, molia-regizor, molia-beată etc. (...) sub vălul de sarcasm şi ironie, perfect ţesut de autoare, se ascunde o mare tristeţe şi o tulburătoare gingăşie – (...) care e apanajul veritabilei poezii” (p. 5). Autoarea crede că „nu e nimic rău în faptul că moliile sunt distrugătoare” şi e chiar necesar ca oamenii să înveţe de la ele a roade în întuneric, pentru că atunci e firesc „să roadem întunericul”, să se roadă pe ascuns, căci este bine „să roadem din cele ascunse”, să se roadă tot ce este vechi, deoarece e un proces progresist atunci când „roadem din sisteme învechite de gândire”, or, s-a creat o situaţie că nu putem să nu „învăţăm de la molii să trezim minţile” (p. 18). În concepţia autoarei moliile sunt nobile, extravagante, politice – de stânga şi de dreapta; bolnave, gemene, dansatoare, cu perucă, de Caşmir, vrăjitoare, mari şi mici, blonde, suple, sinucigaşe, triste, singure, somnambule, angelice, neveste ş.a.m.d., adică reflectă întreg spectrul trăirilor existenţiale umane. O veritabilă mostră de metamorfozare a personajului liric este Rugăciunea unei molii, în care această insectă dizgraţioasă capătă nişte însuşiri pur umane, adresându-se Domnului – acelaşi pentru toţi – s-o ierte pentru că ar fi putut roade mai mult şi n-a făcut-o, dar şi pentru că a ros „din bucata alteia”, apoi a mai ros „prea mult şi dintr-un singur loc”. Aceeaşi molie îi mulţumeşte Domnului pentru „instinctele ascuţite (...), aripile neobosite (...), bunătăţile de haine de lână”, ca, în final, să-l roage pe Atotputernicul: „Te rog, ajută-mă să fac cele mai bune ouă, / sănătoase şi frumoase, / când vei crede de cuviinţă Tu” (p. 44). În final toate Moliile descrise de autoare
„s-au încins în lupta” de supravieţuire, obiectul disputei fiind „o singură mănuşă”, mai precis, „un singur deget de la mâna stângă al unei mănuşi de lână (...). Dar când nu va mai fi nici acel deget de mănuşă, / nu vor mai avea ce lupta... / Va mai rămâne să lupte cu foamea (...) / Nimeni nu a învins, vreodată, / această Molie. / Singura care mănâncă / din gheme de intestine / de Oameni” (p. 52). Molia-Foame e cea care, se pare, supravieţuind e gata să înceapă a roade chiar şi „un cer fără de stele”. Şi acest lucru e în stare să-l facă, având iluzia că „ar putea lăsa în urma ei o primă stea”. Este dulcea şi neostoita speranţă care o ţine legată de supliciul actului creativ pe orice fiinţă umană vrăjită de sunetele ademenitoare ale trompetelor de alamă.

O nouă carte de poezii Dulceaţă de coarne (Chişinău, Ed. „Lumina”, 66 p.) propune cititorilor şi Ana Rapcea. E o plachetă neobişnuită pentru creaţia poetei, scrisă în vers alb, oximoronicul fiind axa pe care se clădeşte textul fiecărei piese. Începând cu titlul, în care se combină dulceaţa cu străpezitoarea acreală de coarne, mai toate noţiunile sunt prezentate în haina oximoronică a contrariilor: „iubirea-mi e risipă de bube dulci, cuvinte de sminteală”, „iubesc şi sunt un om fără pereche”. Exemplu concludent în acest sens e poemul Acasă: „Câinele fluid al nostalgiei / a făcut ocolul parcului / unde nu m-a sărutat nimeni / nici mi-a spus că i-s dragă. / Soarele a lunecat printre ramuri uscate / fără dragostea mea, / ploaia a trecut fără părul meu ud / şi toamna fără ascunsele lacrimi. / A trecut atâta timp pe aici fără mine. / Eu am trecut în alt anotimp / fără timpul de-aici, / unde toate-s altfel şi străine.” Acestea, dar şi alte imagini poetice, moderne, proaspete, surprinzătoare prin asociaţiile pe care le declanşează pot stimula vibrarea coardelor estetice ale mai multor împătimiţi de poezie.

Şi tânăra poetă Zina Bivol ne propune noua sa carte de poezii Meşterul de dantele (Iaşi, Ed. „FeedBrok”, 112 p.), cu o prefaţă de Nicolae Dabija, din care iese în evidenţă un uşor avans în afirmarea ei poetică. În mare parte versurile ei sunt de factură adolescentină, cu stângăciile inerente vârstei şi cu imagini poetice uşor pastişate, deşi surprind şi unele metafore proaspete, autentice: „Singură ca o secundă / Mă număr în timp / Căutând aripa de lumină / A zborului meu / Care să mă arunce / În braţele unui zeu” (În aşteptarea primei iubiri).

Iar debutanta Victoria Mărgineanu e prezentă cu prima ei carte de versuri Ora H (Chişinău, Ed. „Clipa”, 44 p.), „binecuvântată” şi ea cu o prefaţă de Lucia Ţurcanu, care recunoaşte că autoarea „face o poezie ce tinde spre abstractizare, intelectualizare şi metaforizare”, ieşind şi ea din „mantaua” lui Nichita Stănescu sau a altor poeţi în vogă şi din „mode” ale acestui început de secol. O mostră de „poezie a palpitaţiilor strunite de livresc” (L. Ţurcanu) este poemul m(ano)le: „Viaţa e un câmp / pe care o combină agricolă treieră fericirea / plugarul întorcea brazdele unui poem / transpiraţia curgea gârlă printre cuvinte / şi liniile din palme se contopeau cu ţărâna / soarele se juca pe trupul ei gol / şi ea dansa ca o muză în faţa creatorului / aşteptând să fie sacrificată / în mirişte / el a zidit-o / cu gândul la pâinea cea de toate zilele.” Superbă această imagine poetică, personalizată, care scoate în relief un autentic spirit creator...

Anul literar 2011 a fost aşa cum a fost, cu surprize, succese şi rateuri specifice oricărei perioade de timp. Aceste note n-au fost obligatorii şi nici condiţionate de Regulamentul de activitate al juriului, ci, mai degrabă, un imbold al subsemnatului de a lua în serios cu maximă responsabilitate calitatea de membru al juriului. Bineînţeles, la repartizarea premiilor literare, chiar dacă a fost o procedură de vot secret, membrii juriului, fiecare în parte, nu au avut cum să se debaraseze de anumite atitudini subiective faţă de un autor sau altul. Din acest motiv laureaţii la câteva genuri de literatură ar fi putut să fie alţi autori, la fel de îndreptăţiţi să se bucure de succes. Dar, după cum s-a exprimat unul din debutanţii Anului literar 2011, „speranţa este ultima resursă” şi, deşi se mai spune că moare ultima, este cu siguranţă nemuritoare.