Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Eugenia MANEA-CERNEI
El, pelerinul din ceruri… sau Cel ce-şi doarme somnul de nemoarte al vieţii

„Flămând şi-nsetat de misterele lumii

aidoma ghemului roşu solar

............................................

când voi crede că l-am ajuns

n-am să mai fiu,

va fi târziu şi n-am să mai fiu:

regretul tău mă va lumina

cu toate stelele nopţii!”

(Anatol Ciocanu)

Cireşar… Această miraculoasă lună a „crugului” anual, care ne aprinde privirea cu strălucirea de giuvaier a cireşelor, care ne îmbibă sufletul cu aroma îmbătătoare a crinilor – stele, care ne excită simţurile cu mirosul fermecător al căpşunelor, care ne mângâie întreaga fiinţă cu azurul cerului, în imensitatea căruia se desfată planând cocorii, iar ciocârliile, aceşti bulgări de lumină, înalţă imnuri Soarelui în amiezi… tocmai în această lună a încetat să mai bată inima celui care a fost Anatol Ciocanu.

Anatol Ciocanu − poetul născut sub Zodia Cireşarului, „rudă de pursânge cu crinul”, poate, cu trandafirul, frate cu izvorul răcoros, cu codrii-n frământ – acest neobosit poet, care admira „sarabandele stelelor, care se aprindeau în adâncuri (!) în culori fosforescente”; acest enigmatic poet, care-n firele ierbii întrevedea o frumoasă cu prunci… „− Fecioara ce-şi poartă pruncii prin biblice ţărmuri”… − acest poet a încetat să existe sub formă terestră… s-a desprins de pământ cu imaginea păsării-n suflet…

Anatol Ciocanu – galantul şi rafinatul poet, privirile căruia explodau în flori şi el, visător, privea la explozia naşterii florii, poetul, sensibil ca un copil, care-şi auzea permanent clopotul sonor al clipelor de-acasă, frumosul poet, care a înălţat adevărate imnuri Iubirii – acestui mister divin, care înnobilează lumea – acest poet nu mai este în preajma noastră…

Anatol Ciocanu, poetul, care ca un Făt-Frumos trecea cu sufletul arzând prin pâlcul purpuriu de maci, poetul, care sesiza până şi căprioara printre ierbi, care „va scrie rondelul unei stele ce-a căzut”, poetul, păsările de lună ale căruia vor bate-n poarta grea de amintiri… acest poet şi-a umplut sufletul de lumină şi a plecat de lângă noi…

Anatol Ciocanu, poetul, care şi-a legat inima cu verdele de acasă, poetul, care-a scris pe foi de dor, iar visurile şi le-a imprimat pe nuferii albi – acest liric împătimit, veşnic însetat de lumină, acest poet a plecat dintre noi atât de subit, încât această veste ne-a cutremurat pe toţi acei care l-am cunoscut, l-am apreciat şi l-am iubit…

L-am văzut ultima dată la 24 mai, ziua Înălţării Domnului nostru Iisus Christos, la lansarea de carte a lui Alexandru-Horaţiu Frişcu. Era, ca de obicei, bine dispus, elegant, cu sclipiri în ochii iubitori de viaţă… Mi-a dăruit ultima sa carte Eu, pelegrinul, măgulindu-mă cu mesajul autografului: „Pentru Eugenia Manea-Cernei – cititoarei fidele pentru care-i sunt recunoscător… Dacă poţi citeşte şi acest Pelegrin… scris cu mai mulţi ani în urmă, departe de casă şi de voi toţi… Cu drag şi respect – Anatol Ciocanu.” Am conversat despre una-alta, m-a întrebat ce mai fac cântecele (în lucrarea Lângă rugurile toamnei, 2005, am 17 melodii pe poezii de-ale sale), ce planuri mai am referitor la creaţie…

Mi-a destăinuit că mai are un vis – să-şi editeze un volum de sonete. M-am bucurat să-l văd atât de entuziasmat, dar l-am surprins înghiţind pastile… Mi-a surâs stingher şi mi-a spus că, uneori, „motorul se dereglează”… Apoi, cu o sfioşenie adumbrită a recitat: „Ce enigmatic bate ceasu-n piept / E ora când începe veşnicia”... Şi m-am gândit atunci: sărmana inimă a poetului, va mai reuşi să pună muguri inimii ce doare?... El, probabil, simţea că se subţie scânteia inimii din el...

I-am telefonat peste câteva zile, era vesel, vocea-i scăpăra prin glume. I-am spus că-i citesc cartea şi că poemele lui de veghe mă fascinează, dar mă şi cutremură, aflând câte a avut să îndure inima lui în acea împărăţie străină, unde a fost exilat... L-am comparat cu Ovidius, zicându-i Ovidiul nostru român. I-am adus aminte despre renumita sărbătoare „Cireşar”, care se desfăşura anual la staţia biologică a Academiei de Ştiinţe. I-am destăinuit că-i admiram eleganţa cu care se prezenta de fiecare dată. Şi-a amintit şi el de acei ani tineri şi frumoşi prin însăşi tinereţea lor fermecătoare... Ne-am amintit de Ion Vatamanu, care era şi el nelipsit la Cireşar...

I-am urat sănătate şi realizări frumoase... Nu mi-am închipuit că-i ultima dată când îi aud vocea dulce, caldă şi plină de optimism...

A plecat poetul... A plecat cel care-a ars mai mult şi „mai bogat cu dorul – zeu, cu sufletu-mpărat!”.

Dar ne-a lăsat un testament: „Să semănăm pământul cu flori! Să semănăm pământul cu veşnicii la zori!”

A fost un visător poetul... Şi-n visele sale a pescuit mărgăritare, înşirându-le apoi cu migală-n Poemele iubirii, care scânteiază prin rafinamentul şi profunzimea lor de dor imens şi patima solară...

Aşa, prin iubire, a ridicat trepte de mărgăritar şi, plin de iubire-n suflet la plecare, se-ntreba shakespearian: „Eu dacă mor, iubirea cui o las?” Era convins, că acest altar etern – Iubirea, trebuie să ne unească în divin! Şi el, de-acolo, de departe, din nesfârşit exod – spre noi − va dura aceleaşi poduri: podul de dor, podul de iubire, podul de lumină – adevăratul ghem al Ariadnei, care ne va ajuta să găsim ieşirea corectă din labirintul Vieţii... De aici, de la plecarea sa, „începe marea carte / şi-al veşniciei sale singur drum! / Şi-acolo, sus, poate se va simţi îndrumător de zei / stăpân pe zări şi glii universale...” Iar aici... „Nici sevele ce poartă veşnicia... / pădurea despre tine nu mai spune / decât c-ai fost... / E-un timp trecut ce doare, / un timp trecut ce nu te mai apune / sub pulberea de astre – trecătoare...”

Spunea poetul: „Tăcerea mea – va deveni Cuvânt – cu el să înfloresc nemărginirea!” Sau: „Cuvintele toate-ale Ţării −
ele-mi sunt sfinte poveri / Prinde-ţi cuvintele – acestea la brâu şi la piept / Să-ţi strălucească fiecare precum o bijuterie / Străjeri la veghea casei tale-n veşnicii.”

Anatol Ciocanu a plecat c-un suflet atât de tânăr... Iată ce ne mai mărturisea: „N-am să mă ştiu îmbătrânit − / Îmi voi purta sub stele verbul / ...N-am să mă ştiu îmbătrânit – / Cât mi-a fi lacrima puterea / Care aduce învierea; / Sunt ram şi lacrima-i e mit − / Renăscătoare-n infinit.”

Şi a avut grijă de sufletul său, îndrumându-l: „Te-mbracă-n zorii de flacără, suflete-al meu, / te-mbracă-n toga luminii biruitoare, urcând...”

Dar floarea durerii sale, sufletul său mare şi frumos, a fost şi va rămâne: „Ist drag meleag rămas / De sfânt iconostas / Al existenţei mele!”

Poetul Anatol Ciocanu a fost şi un filosof, el ştia bine: „...E totul o unică albie, o curgere-n mare tăcere, / Ce nu mai poate avea undeva un sfârşit: / Nici morţii nu i te mai poţi niciodată cere – / Căci moartea pentru tine aici a murit!”

De aceea, poate, adresându-i-se Bunului Dumnezeu, scria: „ Dă Calea Laptelui mai aproape, Doamne de Sus − / Ultimul strop al veşniciei – / Să-l sorbim din ea la plecare, / Înainte de-a porni către Marele-Apus / Acest strop al veşniciei să ne înfioare!”

Bunul poet ştia, că „La plecarea lui cea mare / Va lăcrima o stea pe cer / Lumina ei scăpărătoare / Îşi va da ultima suflare / Şi va rămâne un mister / Pentru-alte stele viitoare...” Da, „e-n gol defilarea regretelor / Memoria ţipă durut...” şi noi, cei rămaşi, să-i perpetuăm memoria prin conturul de flăcări al Orionului, ne vom ruga Tatălui Ceresc să coboare un înger peste insula sufletului său de pe valul uitărilor.

Şi fie aşa: „Constelaţia Orionului să te adulmece, / Steaua numită Aldebaran să te farmece....” Iar tu, dragă poete, acolo sus „Fără moarte, fără stingeri, / Fără chinuri, fără-amurg − / S-auzi doar cum, sfinte, curg / Dulce şoaptele de îngeri / Cu veciile-n atingeri / Lângă-a nemuririi rug”.

Iar dorul nostru, toate regretele noastre, te vor lumina cu toate stelele nopţii!

Dormi în pace...

Eugenia MANEA-CERNEI