Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
REMEMBER
Elena TAMAZLÂCARU
Ovidiu basarabean, Anatol Ciocanu…
Bibliopolis - www.hasdeu.md

Poetul îndrăgostit de Afrodita, „cu epoleţi de rob” (3 iunie 1940, Mălăieşti, Bălţi – 19 iunie 2012. Poet, prozator, publicist, traducător. Volume, selectiv: Sărutul soarelui, 1965; Firul Ariadnei, 1970; Sonetele câmpiei, 1975; Veşnic renaşte, 1981; Vârsta teiului, 1984; Cântece de-acasă, 1971; Alte cântece de-acasă, 1978; Flori de tei deasupra noastră, 1995; Rugă de ostatic, 1998; Poemele durerii, 2000; Blestemele nobleţei, 2003), sigur că trăim fiind morţi „în omenire”, îşi poartă vina în suflet pentru faptul că poate scrie (brăzda?, zgâria?, scăpăra?) o poezie fulgerător de iute – la „sclipirea unui chibrit”. Anatol Ciocanu, de la rubricile literare şi de cultură ale ziarului Tinerimea Moldovei şi ale revistei lunare de cultură Moldova – cele mai bune forjerii de literaţi şi oameni de cultură de până la era săptămânalului Literatura şi arta şi a revistei Nistru ale Uniunii Scriitorilor – a tot descoperit talente, poeţi, prozatori, dramaturgi, umorişti, epigramişti, critici literari. Sunt cu totul solitari scriitorii care accidental nu au primit botezul literar în acele pagini.

Poetul ar dori să se ascundă undeva „la marginea lumii acesteia, / (La marginea lumii mele de la marginea lumii!)” pentru că într-o lume democratică şi aristocratică oamenii „nu mai încap unul de altul”, pentru că „peste ruinele acestor zile / în care la noroc nu mai sper, / îmi trec doar iubirile mele – copile, / cum îşi trecea prin tranşeele frontului / caietele cu versuri Apollinaire”. „Chiar şi de suferinţă-am fost învinuit / C-am mers cu ea-mpreună pân-la moarte” şi, ne spune optimist poetul, la capătul drumului „ştiam că pentru mine-o stea mai arde!”... Nimic nu ne dă siguranţa să credem că acea stea este sau ba Afrodita, că ea, mitologica, ar alege doar zei pentru stăpânirea ei guvernată de perfecţiunile-i de „marmură sculptată”. Nimic. Doar o circumstanţă foarte tristă, uşor codificată şi durut de sinceră e consemnată într-un final: înainte de a doua venire a Afroditei mulţi aspiranţi, armate de aspiranţi la graţiile ei, au tras cu tunul „în bourul cel mândru menit ca să te poarte”. E un amestec de eleganţă spirituală, sinceritate fină, elegantă şi superbă galanterie bărbătească. Iată mărturia celor susţinute decupată dintr-un dialog bărbătesc, poetic şi sclipitor cu Stănescu:

„Pământul va vui sub picioarele noastre

cumplit va vui,

va vui sub copitele noastre de centauri

izgoniţi din cărţile de mitologie:

oameni-cai, cai-oameni – îl vom popula,

îl vom potopi

în alt veleat, în alt mileniu de veşnicie...

Dar numai dragostea noastră-a rămâne

bolnavă,

Suferind, suferind dureros,

strivită până la sânge

între copită

şi nemiloasa potcoavă...” (Centaurii)

Anatol Ciocanu „are mereu poezia în vârful degetelor” (Arcadie Suceveanu), se menţine într-un registru adolescentin, rimboudian, cu precădere solar, este un „poet al pragului, ca simbol al permanenţei” (Mihai Cimpoi), „al frăgezimilor şi candorilor”, este un Ovidiu contemporan exilat pe insula lui Robinson, cea a Răbdării, suferind de pe urma faptului că barba „intră-n pământ, a prins rădăcină” şi îl trage pe suferindul de iubire ce doar visează o batistă pierdută pe un mal depărtat de paradis „spre-o străinie şi mai străină”... Nu ne este explicat dacă vine sau ba Francesca da Rimini la chemarea marelui exilat. Nici nu e cazul: avem certitudinea Marelui Adevăr susţinut şi de Anatol Ciocanu: „E-o pasăre în zbor Speranţa – / vai, cum m-a lăsat, cum s-a dus delirând! / n-am mai reuşit a o reţine… / şi a plecat, risipită, pe vânt, / fără să-şi mai aducă aminte de mine…” Chiar dacă a zburat acea pasăre conştientizăm existenţa altui Mare Adevăr Adevărat, acel că Speranţa nu moare! Acel că „Doar iubirea – / doar ea ne-a mai rămas / pentru toţi pe pământ – neîmpărţită – / singura comoară pe-acest vas / al vieţii – doar de Cel de Sus păzită” (Doar ea ne-a mai rămas). Cu specificarea unui alt mare cunoscător anonim concretizăm că doar Iubirea şi Speranţa au mai rămas pe pământ neîmpărţite şi păzite doar de Dumnezeu Sfântul şi mai cităm un poem al aceluiaşi Ovidiu basarabean, dedicat Renatei, poem ce vine să recunoască, să mărturisească, mai bine zis, dragostea „sfioşind târzie”. Despre aceeaşi eternă iubire:

„…Rătăcit şi eu sunt şi-s de sorţi mânat

Când ne vom atinge-n zbor, nevinovat,

Unde ne e locul, de e loc menit,

Pentru-a-ţi da de ştire: – Drumul s-a sfârşit!?

Port pe mine picul ploilor ce-au plâns

Peste oglinda-mi verde, astăzi – galben îs –

De-ai privi-n oglindă, de-aur te-ai vedea,

Prelungită rază, rătăcită stea...

Lasă-mă în vraja clipelor de vis,

Toamna, uite-o vine, cerul s-a prelins –

Peste rami ca ceara, peste rami lehuzi

Lacrimă e luna printre pomii uzi...”

(Luna de lacrimă)

Ovidiu al Basarabiei, Anatol Ciocanu, poetul „cu epoleţi de rob” al dragostei „sfioşind târzie” la „vârsta teiului”, şi-a luat cu sine în exilul divin, în ceruri, amestecul de eleganţă spirituală, sinceritate fină, elegantă şi superbă galanterie bărbătească – de aceste rarisime calităţi e nevoie şi acolo, în compania excepţională a Constelaţiei Lirei, unde nu pot lipsi Emil Loteanu, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Grigore Vieru, Anatol Codru, Leonida Lari… Dacă e să ne referim doar la câteva dintre cele mai elegante nume ce ne-au lăsat o poezie care sporeşte miracolul şi calitatea versului românesc în contextul celui european, universal. A plecat cu zile, cu acelaşi nevinovat păcat: de a-şi aduce pe lume poezia fulgerător de iute – la „sclipirea unui chibrit”.

Elena TAMAZLÂCARU