Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MPRESII DE LECTURĂ / O ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSIONS
Cristian ZIDARU
România sub sabia lui Damocles
Bibliopolis - www.hasdeu.md

Sperăm că niciun om treaz la minte nu poate să tresară de bucurie cînd asupra unuia dintre prieteni sau cunoscuţi se abate vreo nenorocire. În viaţă se întîmplă diverse situaţii: şi plăcute, şi mai puţin plăcute. Pe acestea din urmă trebuie să ne străduim să le evităm pe cît sîntem în putinţă. Dar, întrucît ele sînt create tot de oameni, ne rămîne doar să analizăm cauzele ce le-au provocat. Meditaţia asupra consecinţelor ne va feri pe viitor să evităm neplăcerile, iar dacă extindem problema la un plan continental sau global – chiar şi unele cataclisme din societatea noastră, care a păşit în secolul al XXI-lea „cu capul în stele şi trupul însîngerat”, după cum s-a exprimat gen. de brig. (r) Gheorghe Dragomir, într-o carte care a fost prezentată şi cititorilor noştri într-unul din numele anterioare ale revistei BiblioPolis (a se vedea articolul Europa: ieri, azi, mîine, vol. 41, nr. 4, din 2011, p. 165-169).

Vom continua discuţia noastră aproape în aceeaşi cheie ca şi în articolul sus-numit, aducînd în prim-planul atenţiei publice de data aceasta o nouă apariţie editorială a distinsului expert politico-militar şi ex-senator român, intitulată România între scutul american antirachetă şi katiuşa rusească: timp şi destin*1 (Bucureşti, 2012). Atîta doar că la început e necesar să amintim unele date biografice ale autorului. Gheorghe Dragomir s-a născut pe 16 decembrie 1948, în com. Bolintin, jud. Giurgiu. În 1971 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, iar ulterior, între 1987 şi 1989, cursurile postuniversitare de relaţii internaţionale şi de comerţ exterior. Între 1973 şi 1992 se află în funcţia de ofiţer la Centrul de Informaţii Externe, perioadă în care a executat mai multe misiuni în ţări din Asia, Africa şi Europa. Cînd a fost adjunct al şefului SIE (1990-1992), este avansat la gradul de general de brigadă. A urmat perioada de consiliere la Comisia de politică externă a Senatului României (1998-2005) şi de preşedinţie la Camera Bilaterală de Comerţ şi Industrie România-Azerbaidjan (2005-2007). În prezent Gh. Dragomir este pensionar. Mai menţionăm că în 2001 dumnealui fondează Asociaţia Culturală „România în Lume”, devenind preşedintele ei executiv. Este autor a numeroase studii şi articole de politică externă, strategie geopolitică şi geoeconomică privind zonele Mării Negre, Asiei Centrale, Mării Caspice şi Orientului Mijlociu. A editat volumele Recviem pentru spioni (2008) şi Europa cu capul în stele şi trupul însîngerat (2011). Cea de-a treia lucrare – România între scutul american antirachetă şi katiuşa rusească... – vine să elucideze un şir de probleme politico-economice, dar şi militare, la nivel regional, european şi mondial, axîndu-se pe relaţiile de convieţuire multiseculară ale Ţărilor Române, apoi ale României cu marele vecin de la Răsărit – Rusia. Totodată, a fost luată în consideraţie şi Republica Moldova, inclusiv raioanele ei din stînga Nistrului, altfel nu se putea, căci iată ce scrie autorul în dedicaţie, în semn de omagiu şi afecţiune pentru locuitorii acestor teritorii, cîndva răpite din trupul Ţării de către „ursul brun siberian”: „Dedic această carte tuturor celor care şi-au jertfit viaţa şi libertatea pentru apărarea istoriei, limbii şi credinţei străbune, în teritoriile româneşti rupte din trupul ţării, prin aranjament de culise între marile puteri şi Rusia.”

Trebuie să spunem chiar din capul locului că această carte va face multă vîlvă în cercurile politice de la noi, dar şi din întreaga lume. Mottoul ei ne cufundă direct în miezul problemei: „Rămâne nealterat acest adevăr: «Armele pot fi înfrînte prin arme superioare ca număr şi tehnică; sufletul popoarelor nu se cucereşte însă decît prin sinceritatea şi tăria credinţelor străbătute de arta elocinţei»” (Demostene: Despre arta elocinţei). Deci, sînt puse în discuţie mai multe întrebări provocatoare, dar, totodată, găsindu-se şi răspunsul pentru ele, astfel încît experienţa şi materialul adunat de autor de mai mulţi ani, cînd se afla în funcţii de răspundere, poate deveni un îndreptar de învăţătură pentru contemporani şi urmaşii lor. Acesta a fost şi scopul: să pună pe masa diplomaţilor şi a guvernanţilor (faţă de care nu-şi ascunde dezamăgirea şi nemulţumirea) soluţii pentru redresarea (încă nu e tîrziu!) a situaţiei de îngheţ ce s-a constituit în relaţiile bilaterale dintre România şi Rusia, ca urmare a hotărîrii SUA, din 2011, de a amplasa în sudul României (la Deveselu, jud. Olt) scutul antirachetă, care ar apăra Europa de atacurile teroriste venite din partea Iranului şi a altor state islamice.

Volumul publicistico-documentar are o structură cronologică. După cuvîntul către cititor al autorului, urmează capitolele: I. Poporul român, descendent al dacilor hiperboreeni; II. Evul Mediu răsăritean carpato-danubiano-pontic; III. Un destin geopolitic inevitabil în secolul XXI: România-Rusia – prejudecăţi şi temeri; IV. Să construim împreună o zonă de stabilite, încredere, pace şi prosperitate în regiunea Mării Negre şi Eurasiei; V. Scutul antirachetă. Necesitate sau provocare la adresa securităţii regionale? Postfaţa este semnată de Radu Chirculescu (Centrul Român de Etică şi Strategii „Cresfor România”), care este şi dumnealui de părerea că „pentru ca Federaţia Rusă să poată avea linişte, aceasta trebuie să mizeze pe dezvoltarea patriotismului înţelept din ţările dorite sau necesar partenere. Cel mai bun temei, pentru fundamentarea unei colaborări caracterizate de încredere, este cultura. Ulterior, relaţiile – private de tensiuni inutile şi neproductive – se vor dezvolta de la sine. Aceasta este pacea productivă, nu umilă sau agresivă”. Nu putem adăuga aici nimic (chestiunea este legată doar şi de soarta Basarabiei!) decît de a avea năzuinţa sinceră să se găsească (punîndu-se în funcţiune capacităţile diplomatice ale ambelor părţi) cît mai repede calea unei conlucrări rodnice la masa de tratative, pe baza respectului reciproc, a sincerităţii şi loialităţii.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Fiind mîndru de înaintaşii Neamului şi avînd dorinţa ca România să se afirme în viitor ca o ţară prosperă în regiunea Mării Negre, autorul, un autentic patriot al poporului său, ne furnizează la început date istorice concrete (mărturii ale istoricilor din Antichitate, consemnări şi memorii ale oamenilor de ştiinţă şi cultură din Evul Mediu, documente şi scrieri ale cercetătorilor şi oamenilor politici din epoca modernă şi contemporană) despre etapele de vîrf ale constituirii naţiunii noastre – începînd cu Burebista, Decebal, urmînd cu domnitorii Basarab I, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, regii Carol I, Ferdinand şi pînă la conducătorii de partid şi de stat – pentru a ne arăta adevăratul drum al afirmării. Dar mai mult pentru a înţelege cine am fost şi cine sîntem. Nu în zadar savantul şi scriitorul Mircea Eliade menţiona în legătură cu aceasta: „Toată lumea e de acord că dacii se aflau pe pămîntul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Hristos şi, cu toate acestea, am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de-a stăpîni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii noştri.”

Evoluţia relaţiilor româno-ruse (economice, politice, militare şi culturale) este prezentată pe parcursul cîtorva secole, dar accentul este plasat pe ultimele decenii, cînd s-au înregistrat momente de multe ori tragice pentru destinul nostru, ca urmare a înţelegerilor secrete şi cinice între puterile garante şi Rusia. Acum România trebuie să promoveze o politică înţeleaptă cu toţi partenerii săi şi cu Rusia ca să găsească împreună răspuns la problemele arzătoare ale prezentului. Dacă nu se vor scoate la iveală intenţiile „ascunse” ale statelor mari (a se citi: ale imperiilor) de a apăra drepturile, libertatea şi democraţia prin extinderea teritoriilor lor pe seama vecinilor mai mici, nu avem de cîştigat, lucrurile nu se vor mişca din loc. Întrucît regiunea Mării Negre este în permanenţă ameninţată de instabilitate politică, sărăcie, migraţie ilegală, crimă organizată şi terorism, România trebuie să ia măsuri urgente de prevenire şi contracarare a eventualelor riscuri şi pericole. Acţiunile româneşti din regiune în mod obligatoriu urmează să fie conectate la planurile NATO şi ale Uniunii Europene, dar cu condiţia să se ia în vedere particularităţile istorice, caracterul şi spiritul populaţiei băştinaşe. Pentru aceasta este nevoie de a se elabora viziuni proprii privind convieţuirea în zonă, scopul fiind să se ajungă la o coabitare paşnică durabilă de cooperare cu toate părţile cointeresate şi pe toate direcţiile de activitate: economică, culturală etc. România are şansa de a juca rolul principal în acest context, dacă va putea ţine piept riscurilor de destabilizare provocate de crima organizată şi terorism. Avînd ca bază transparenţa, pragmatismul, complementaritatea, sinergia şi flexibilitatea, România va face faţă eforturilor de promovare a unui concept comun bine echilibrat, dacă va avea obiective tot atît de bine definite pe termen mediu şi lung.

Faimosul publicist, analist politic de certă valoare, George Damian, un vizionar de necontestat, consideră că dacă se va continua „dialogul surzilor” relaţiile dintre România şi Rusia pot aluneca pe o pantă periculoasă a confruntărilor (chiar şi militare, Doamne fereşte). Rusia, văzînd că nu are spaţii de manevră în imediata vecinătate, poate fi imprevizibilă în acţiuni. De aceea, trebuie să fie folosită orice ocazie de a se organiza simpozioane, conferinţe regionale şi internaţionale care ar dezbate viitorul relaţiilor Uniunea Europeană – Rusia. Va fi binevenit şi dialogul în mediile academice, culturale, ale mass-mediei şi societăţilor civile, apoi şi al parlamentarilor, serviciilor secrete şi diplomatice, culminînd cu vizite la nivel înalt între prim-miniştri şi şefii de state.

E adevărat că, în ultimul timp, Rusia a devenit un jucător activ şi incomod pe pieţele financiare şi la diverse burse de valori de pe mapamond, ea a ştiut să valorifice cu ingeniozitate slăbiciunile şi neînţelegerile altor jucători de pe arena politică, impunîndu-şi regulile sale de joc. Dar cînd e vorba de destinul popoarelor pe mulţi ani înainte, noi trebuie să fim vigilenţi şi să contracarăm apucăturile ei hegemonice. Situaţia în care se află popoarele Europei la acest moment al istoriei e sub controlul autorităţilor, dar ea în orice moment poate fi destabilizată. De aceea, imperativul timpului cere să se creeze în regiunea Mării Negre, cea a Asiei Centrale şi a Caucazului un pol al cooperării, păcii, stabilităţii şi prosperităţii popoarelor conlocuitoare. Să sperăm că raţiunea, cumpătarea, prudenţa şi respectul reciproc vor domina. Numai într-o asemenea atmosferă ar putea fi tratată şi problema Basarabiei, Transnistriei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa – doar ţinîndu-se cont de aspiraţiile românilor din aceste vechi teritorii româneşti. Dar, pînă la revenirea lor „acasă” rămîne să menţinem vie flacăra românismului prin acţiunile culturale, educaţionale şi economice promovate de organizaţiile nonguvernamentale, Biserica Ortodoxă, judeţele şi oraşele înfrăţite etc.

Confruntarea directă cu Rusia trebuie exclusă din start. Motivele sînt evidente – prea mare e pericolul să rămînem păgubaşi. Lecţiile de istorie trebuie învăţate în aşa fel ca „să nu mai călcăm pe aceeaşi greblă”. De fapt, începutul secolului XXI este perioada de reîmpărţire a sferelor de influenţă pentru deceniile următoare şi secolul care le va succede. Cu părere de rău, strategii americani nu prea şi-au pregătit temele, acţiunile lor politico-diplomatice lasă de dorit. Sistemul antirachetă încă nu este pe deplin testat. În această situaţie Uniunea Europeană se prezintă lipsită de vigoare, nepregătită de acţiuni de o astfel de anvergură (o cauză ar fi şi cheltuielile extravagante şi luxul în care s-a trăit pînă acum, adică extinderea crizei economice). Noua ordine mondială, susţinută prin intermediul globalizării, va încerca să reevalueze toate activele de pe planetă. În acest context instabil şi imprevizibil, Rusia va căuta să-şi promoveze tot mai agresiv interesele geopolitice şi geostrategice, revenind la vechea ei politică lăsată drept testament de împăratul Petru I succesorilor săi. Cu atît mai mult cu cît în acest joc lipsit de probitate se implică şi Ucraina, care capătă în Europa concreteţe din ce în ce mai accentuată.

Bine ar fi dacă Rusia şi-ar formula interesele aşa cum face orice ţară democratică din lume, dar ea mistifică adevărul istoric şi creează confuzii. Moscova „nu crede în lacrimi” – îşi tratează problemele exclusiv în conformitate cu propriile interese. Deci, ce să aleagă România? Scutul antirachetă sau… posibila „ploaie de stele”? Răspunsurile pot fi pe cît de diverse, pe atît de şocante. De aceea, pentru resetarea relaţiilor diplomatice ale României cu Rusia, mai întîi de toate, e nevoie de o regrupare a elitelor româneşti în jurul acestui proiect. În cazul cînd scopul geopolitic al Rusiei este de a scoate Uniunea Europeană de sub controlul SUA şi NATO, actuala clasă politică a împins România într-o aventură militară care îşi va arăta efectele la necesitatea de activare a scutului antirachetă. Importanţa chestiunii fiind majoră, România nu şi-a consultat poporul prin referendum. Cine, pînă la urmă, va răspunde de implicarea ţării într-un conflict militar? Doar Rusia a şi ameninţat de curînd că va orienta rachetele sale spre bazele ce găzduiesc buclucaşul scut, urmînd să le facă praf, dacă situaţia o va impune (şi dacă armata rusă nu va degrada definitiv... – adăugăm noi).

România de azi se află la o răscruce istorică pentru destinul său. Cu regret, ambele state – şi Rusia, şi SUA – sînt organizate după modelul corporatist, unde interesele economice determină politicile externe şi militare. Tot ele creează conflicte regionale, generînd instabilitate, sărăcie, şi nicidecum prosperitate materială. Nemaivorbind că se înarmează pînă-n dinţi cu rachete, fără a ţine cont de impactul asupra mediului, sănătăţii populaţiei, de riscul autodeclanşării sau declanşării accidentale şi multe altele. Tabloul situaţiei de perspectivă e sinistru. De ce ţările mici trebuie să suporte capriciile şi ţîfnele celor „două precupeţe” care se ceartă ca la piaţă? se întreabă retoric autorul volumului în discuţie, care crede că România nu va beneficia de o securitate absolută, ci, din contră, situaţia ei se va agrava ţinînd seama de vecinătatea imediată a părţii atacatoare.

În prezent, atît situaţia întregii Europe, cît şi a României, în particular, depinde de „bunăvoinţa” şi „blîndeţea” Kremlinului. Mizînd pe laşitatea şi duplicitatea liderilor politici europeni, Rusia e sigură că va cîştiga orice bătălie. Ce ne rămîne nouă de făcut? Doar să ne rugăm către Bunul Dumnezeu să nu sloboadă într-o bună zi sabia lui Damocles asupra „grădinii Maicii Domnului”, cum a numit România, la sfîrşitul secolul trecut, Papa Ioan Paul al II-lea.

Cristian ZIDARU