Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MPRESII DE LECTURĂ / O ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSIONS
Constantin BOBEICĂ
Depăşirea de sine sau Cireşe pentru Mareşal de Ion Iachim

O mare problemă, o Taină a Tainelor, această stare a omului de creaţie de total abandon al sinelui, celui cotidian, mercantil şi dedare, aducere jertfă a eului, celui mai intim, ancestral pe altarul Istoriei Neamului, Adevărului, Dreptăţii, Imanenţei.

Umila mea părere: ION IACHIM, acest destoinic urmaş al Vărzăreştilor, a pus prin cărţile sale o aşchie de stâncă pe cântarul destinelor basarabene, întregitoare a sufletului românesc, ce a sălăşluit de secole – sălăşluieşte încă – aici, în interfluvii, în pofida oarbei, ingratei istorii.

Iar în recent apărutul roman Cireşe pentru Mareşal s-a depăşit faţă de tot ce a publicat – nu puţin – până acum.

Las în grija criticilor, disecătorilor, stiliştilor sarcina analizei arsenalului artistic al autorului – extrem de bogat, variat, original, de altfel – şi insist în continuare doar asupra împătimirii totale a scriitorului temei propuse – dificilei sarcini a reabilitării acestei contro­versate, dar monumentale figuri a Istoriei României.

Cu majuscule şi ISTORIE, şi ROMÂNILOR, căci, pe drept cuvânt, Mareşalul Antonescu trebuie aliniat în galeria Marilor Români: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu...

Recitiţi, vă rog, ultimele capitole ale romanului, evocatoare ale trăirilor eroului în faţa plutonului de execuţie. Cităm: „Avea la piept o cruciuliţă pe care gardienii nu s-au încumetat să i-o smulgă. Se ruga la ea, adresându-se Domnului Iisus Hristos. Parcă scria poezii:

– Iisuse, Mântuitorule / Atâta frumuseţe şi atâta Patrie mi-ai dat / Doamne, şi triluri de păsări, şi aspiraţie de orizont... / Doamne, şi a tre­buit să le apăr, în Numele Tău, / Doamne… E un păcat că am apărat cu arma în mână, ceea ce mi-ai dat, Doamne? / ...Iată au venit suliţaşii... au înfipt în suliţe buretele cu oţet... / Mi-au pregătit şi crucea... / Ajută-mă, Doamne, să-mi duc cu demnitate crucea... (Ion Iachim, Cireşe pentru Mareşal, Ed. „Vicovia”; „Babel”, Bacău, 2012, p. 326) .

* * *

Ca să-l înţelegem, să-l apreciem corect pe Ion Antonescu, aşa cum l-a înţeles, acceptat şi zugrăvit Ion Iachim, trebuie să-l aliniem la alte personalităţi de excepţie ale evului modern: un Ch. de Gaulle, Antoine de Saint-Exupéry etc. Ultimul, în vârstă deja (pentru meseria de pilot de război), bolnav pe deasupra, insistă, şi, în pofida tuturor obstacolelor şi interdicţiilor, obţine autorizaţia de a se încadra în aviaţia de război americană. La 31 iulie 1944 pleacă în misiune de luptă, de unde nu mai revine.

Scriitorul-filosof şi patriot notifica, având în vedere poziţia sa de viaţă, ca Om al cetăţii: „Meseria de martor mi-a inspirat totdeauna oroare. Ce-s eu, dacă nu particip? Pentru a fi am nevoie să particip.”

Şi mai departe, întru înţelegerea corectă a poziţiilor de viaţă ale protagonistului şi ale autorului, revenim la acelaşi Exupéry: „Unde dăinuie adevărul omului? Adevărul nu e ceva ce se demonstrează. Dacă în acest teren şi nu în altul, portocalul îşi înfige rădăcinile puternice şi se încarcă de fructe; anume acest teren e adevărul portocalilor. Dacă această religie, această cultură, dacă această scară a valorilor, dacă această formă de activitate şi nu oarecare altele, formează în OM această plenitudine, descoperă în el un mare DOMN ce se ignora, tocmai această scară a valorilor, această cultură, această formă de activitate, constituie adevărul omului” (Antoine de Saint-Exupéry, Terre des hommes, Paris, 1952, p. 133, traducerea – C.B.).

* * *

Am recurs la aceste „abateri” în scopul enunţat deja. Să nu deviem însă de la subiectul principal: încă o viziune a Mareşalului, înainte de a păşi pragul nefiinţei. Un băieţaş (ce-l mai întâlnim pe parcurs) interlocutor al acestuia: „Eu iaca ţi-am adus nişte cireşe, nu din cele amare, acelea se coc mai târziu, ţi-am adus cireşe fârlădane care se coc pe la Duminica Mare… Băieţelul şi-a scos trăistuţa de pe umăr, a vârât mâna în ea şi i-a pus Mareşalului în palmă un pumn do cireşe.

Cireşe din Basarabia… Mareşalul se cufundă în gândurile sale. «Am vrut s-o eliberez, s-o aduc la sânul Ţării... Cine ştie cât va mai suferi această Basarabie şi acest Mic Prinţ al ei, care mi-a adus acum, îna­intea execuţiei, cireşe fârlădane… […]

Mor și eu împăcat: am luptat pentru dreptatea poporului meu, pentru revigorarea lui morală, l-am trezit din starea de umilinţă, când i se rupeau pământurile şi drepturile naţionale şi el tăcea supus, l-am întors cu faţa spre demnitate şi spre Dumnezeu»” (ibidem, p. 352-353).

* * *

Sentimentul, mai bine zis, instinctul justiţiar, atât de specific po­poarelor mici (în speţă, nouă, românilor din încercuirea slavo-ungară), îl face pe autor să-şi motiveze temerara (în spaţiul basarabean), acţiune de reabilitare istorică a Eroului şi Mucenicului. Aidoma pomenitului Exupéry, Ion Iachim nu poate, organic, vital nu poate să nu participe. La o luptă care a cerut, mai cere încă jertfe, sacrificii: lupta pentru identitatea noastră etnologică – Neam, Limbă, Istorie, Demnitate. Am putea afirma: acest roman-investigaţie se înscrie perfect în eroologie prin mitizarea până la un anumit punct a Eroului. Ne oprim privirile la nişte fraze din postfaţa În loc de epilog: „Cartea noastră n-o să placă celor care se supără, când le aminteşti tristul adevăr că sunt ocupanţi… Citez dintr-un roman aproape pentru copii al lui Aleksei Tolstoi (care a făcut „sluj” în faţa regimului stalinist criminal – n.n.), Aelita. Vorbeşte un personaj, zis Gusev: „…odată ce noi primii am pus piciorul pe Marte, reiese că de azi înainte planeta e a noastră, sovietică” şi mai jos: „...trebuie să obţinem un hrisov, prin ca­re ei (marţienii – I.I.) să ne ceară să intre în componenţa Republicii Fe­derative Ruse. Lucru ştiut, că de bună voie aceia n-au să ne dea hrisovul.”

Cartea noastră n-are să placă nici unor mandarini moldoveni, cărora le-a fost şi le mai este foarte „ghini” în îmbrăţişarea (la masa) rusească” (ibidem, p. 358).

* * *

Multe-multe încă de remarcat, referindu-ne la suportul istorico-documentar al lucrării, rezultat al unei trude de mai mulţi ani de infor­mare, cercetare.

Şi în acest roman Ion Iachim continuă linia Decameronului basarabean şi, mai ales, pe cele din remarcabilul Kratkii kurs (Istoria Rusiei).

Epicul se sprijină mai puţin pe ficţiune (prezentă şi ea, indiscutabil, mai mult pe suportul istorico-factologic, rezultat, precum subliniam, al unei salahorii, mai curând de istoric, decât de plăsmuitor. Oricum, din îmbinarea lor fericită a rezultat ceea ce lecturez cu interes, emoţii şi cotrăire: Cireşe pentru Mareşal, monument nu doar al eroului, ci şi al celui ce i-a sculptat chipul în marmura dură a cuvinte­lor, încoronându-l cu aura muceniciei.

Constantin Bobeică

25 iunie 2012

P.S. Acum, cu mintea de pe urmă a moldoveanului, de-aş fi fost consătean al Mareşalului, l-aş fi sfătuit:

– să ţină la respect pe nemţi, ameninţându-i că în caz de agresiune va plomba sondele de petrol;

– să iniţieze tratative cu Moscova în vederea retrocedării paşnice a Basarabiei şi Nordului Bucovinei, cu preţul neintrării în război (Davidescu, ambasadorul român la Moscova, aflase de la radio despre intrarea României în război de partea nemţilor, la 22 iunie 1941);

– să interzică categoric atrocităţile faţă de cei pe care îi considera neloiali regimului şi Ţării.

Dar prea târziu…

C.B.