Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Silvia VERDEŞ
Biblioteca – calea ta spre cunoaştere

Doamnă profesoară! Doamnă profesoară, am şi eu o întrebare! De ce îmi daţi atâtea teme dacă vedeţi că nu-s eu cea care vrea să devină chimistă? Ştiţi, nu am nevoie de atâtea lucruri. Am şi eu ale mele. Obosesc şi mă doare capul de fiecare dată când ies din fiecare sală de clasă. Şi merg somnambulă văzând doar un singur drum: cel spre pernă. Cum, doamnă profesoară, să mai caut drumul spre viaţă?

Singurul loc din liceul meu în care mă simt elevă este biblioteca. Pentru că aura fiecărei cărţi îşi povesteşte alteia adevăruri frumoase şi se unesc într-o barieră puternică ce deconectează toate sursele factorilor subiectivi exteriori şi rămân doar suflete.

Oricare om ce păşeşte în acest spaţiu simte muzica cărţilor în cap, nu în urechi şi doar în ritmul acestei melodii subconştientul uman îşi caută nevoile. Nu vă temeţi să-l urmaţi, el e cel ce ştie cu adevărat necesităţile fiecăruia dintre noi.

Claustrofobii să nu intre! – pentru binele lor e recomandat să stea afară. Ar intra în panică şi isterie de moarte când vor realiza că un univers paralel, la fel de mare ca cel pe care-l cunoaştem noi stă înghesuit într-o cămăruţă cu rafturi. Mai multe lumi într-un univers. Fiecare carte e o lume uriaşă cu legile, conducătorii, muritorii şi creatorul ei în parte. Când intri în bibliotecă, cărţile te cheamă şi personalitatea ta se caută în ordinea alfabetică şi ţine o lecţie plăcută în ascultarea dascălului pe care şi l-a ales.

La şcoala mă duc pentru ca să nu am absenţe şi, respectiv, să nu am probleme cu administraţia liceului, în rest n-am motive mai serioase. Stau pe un scaun de lângă o fereastră restul timpului pe care-l mai am. De ce? Pentru că aşa simt. La lecţii creierul îmi este umplut cu elemente adiţionale indispensabile în pereţii clasei şi absolut nefolositoare în viaţă.

Dar eu, deşi sunt visătoare, iubesc să trăiesc. Şi nu-mi trebuie lacrimi de foame interioară. Cine sunt şi cine voi fi aşa şi nu ştiu. Aşa şi n-am înţeles. Am psiholog, mamă, poet, dramaturg, preot, biolog, istoric, prieteni într-o singură cameră. Cicero spunea că dacă ai o grădină şi o bibliotecă, ai tot ce-ţi trebuie. Mă caut şi sper să mă găsesc. Profesorii te pot îndruma după cum consideră ei că e bine, dar pentru noi oare e bun acel bine?

Nu spun nimic nou prin faptul că în lexemul „bibliotecă” se conţine rădăcina „biblion” de la Biblie – Cartea Cărţilor, în care s-a scris cuvântul sfânt. Deci, e un templu în care cunoşti înconjurătorul: aşa cum e el frumos sau urât şi te cunoşti şi pe tine. Aşa dispar iluziile frenetice care ne-au acompaniat din copilărie şi se conturează figuri clare, drumuri, cărări, oameni pe care-i vei ţine alături şi oameni de care vei uita. Materialul în care trăim îşi pierde din valoare în final rămânând esenţele. În legătură cu asta, Schopenhauer afirma că numai bibliotecile sunt memoria singură şi durabilă a omenirii ai cărei membri au fiecare în parte numai o memorie foarte mărginită şi nedesăvârşită.

Oamenii sunt substanţe ce se descompun în uraganul anilor, iar valorile lor rămân scrijelite pe foi rezistente ca noi, contemporanii să le citim. Fiecare dintre noi are acum acces la internet şi alte surse ce ne maşinizează, obosindu-ne cu rutina lor perfectă. Şi ce se ajunge de noi? Înspre ce mergem? Dacă se stinge lumina umană...

Nu vă speriaţi, tineri şi bătrâni, de bibliotecile ce-şi deschid uşile în faţa voastră. Li s-a făcut milă de voi şi vor să vă ajute. Lăsaţi-vă corpul să intre şi sufletul singur ştie ce să facă.

Bibliotecile sunt îngrămădirile cele mai geniale de idei şi gânduri ce au existat vreo dată, ce-ţi dau curajul să nu mori de frica în pustietatea timpului. Sunt felinare ce încearcă să te lumineze în propria ta viaţă, iar dacă tu însuţi / însăţi le închizi, cum vrei să nu te loveşti prin întuneric sau să ai parte de multe dezamăgiri? Şi mai avem tupeul de a spune că soarta e nedreaptă cu noi. Trezeşte-te, om cinic, şi citeşte ceva! Nu te considera mare geniu, ca să nu păţeşti ca Sărmanul Dionis.

De ce biblioteca e calea mea spre cunoaştere? Pentru că acolo, corpul meu se aşează pe un scaun şi sufletul pe cel de alături şi luăm o carte pe care o răsfoim, citim şi de care ne îndrăgostim împreună. O analizăm şi de fiecare dată privim spre viitorul nostru comun. Încercăm să ne apropiem din ce în ce mai mult: eu de mine şi noi de lume cu valori.

Silvia VERDEŞ,

elevă, Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei,

participantă la concursul de eseuri, organizat de Biblioteca „Ovidius”, cu genericul „Biblioteca – calea ta spre cunoaştere” (Premiul I)