Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
OAMENI ŞI CĂRŢI / ЛЮДИ И КНИГИ / PEOPLE AND BOOKS
Maria TOACĂ
Contra valurilor, cu neastâmpăr de furnică...

„Nu este destul întuneric
în tot universul ca să stingă lumina
unei plăpânde candele.”

William Shakespeare

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Chiar înainte de a mă porni spre Boian, la dna Eleonora Bizovi, am citit într-un ziar că nişte savanţi au descoperit, în sfâr­şit, gena tinereţii şi că, foarte curând, acest miraculos vaccin con­tra îmbătrânirii va fi accesibil tuturor oa­menilor care visează la tinereţe veşnică. Cică, vârsta medie a pământenilor va ajun­ge, graţie remediului făcător de minuni, până la trei sute de ani. Un gând cam ci­nic m-a făcut să oftez a pagubă: „Doamne fereşte, şi vai şi-amar de planeta noastră, dacă cei răi, de care moartea izbăveşte pământul luându-i pe alte tărâmuri, vor avea o viaţă atât de lungă.” De obicei, baba cu coasa îi răpeşte mai degrabă pe oamenii buni, mângâierea celor ce rămân în urma lor fiind că Dum­nezeu are mai mare nevoie de ei. Dar sunt şi excepţii, când din îndurarea cerească supravieţuieşte câte un suflet generos (să fie de sămânţă, cum spune înţelepciunea populară), pentru a menţine şi a duce mai departe lumina, a se lupta, în pofida fra­gilităţii trupeşti cu valurile purtătoare spre întuneric.

Apropiindu-se de al optzecilea hotar, cu trupul firav ca în adolescenţă, Eleonora Bizovi n-are nevoie de gena juneţii veşnice, pentru că sufletul îi este poate chiar mai înaripat de cutezanţa tinereţii decât în anii când îşi legăna copiii, zbuciumându-se între bucătărie, şcoală şi studiile la o distanţă destul de mare – la Bălţi. Mi-a mărturisit că o salvează scrisul la Zorile Bucovinei: „Unii, care habar nu au cu câte sacrificii apare ziarul, mă întreabă câţi bani primesc pentru cele publicate. Alţii cred că scriu de florile mărului, însă eu încredinţez foii albe numai lucrurile despre care nu pot tăcea, despre ce mă doare şi, într-adevăr, cred că se poate schimba ceva prin cuvântul scris.” Întrebând-o dacă nu şi-a făcut duşmani din această cauză, mi-a arătat o piatră, ce i-a zburat, cu mulţi ani în urmă, într-un geam dinspre drum. Ştie că la acel moment piatra a fost aruncată în soţul ei, profesorul şi semănătorul de dragoste românească, Vasile Bizovi, care era încă în viaţă. Pe atunci vocea ei nu se auzea, căci trăia în umbra bărbatului, protejată de autoritatea lui. Acum, deşi nimeni nu-i sparge geamurile, rezistă la lovituri mult mai dureroase, unicul alin fiind că soţul nu le vede şi nu le simte. Are totuşi şi bucurii, umbrite de regretul că trebuie să i le împărtăşească doar la mormânt. Nepotul Mihăiţă din Chişinău, care va împlini în octombrie 17 ani, i-a făcut un cadou împărătesc. A sunat-o de curând, rugând-o să nu se supere că, în această vară, nu va fi alături de ea la ziua de naştere. A câştigat locul doi pe România la competiţiile de şah şi se pregăteşte să plece la întreceri internaţionale, în străinătate. De emoţie, bunicuţa a uitat să-l întrebe în ce ţară au loc competiţiile. Mai încape loc de supărare, când a fericit-o cu o veste atât de minunată, care i-a înseninat inima! După sunetul nepotului, singurătatea, veşnica-i însoţitoare, îşi luase tălpăşiţa şi se simţea de parcă toţi cei dragi erau lângă ea.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Un moş bătrân, cu două mere...

Deşi n-a invitat pe nimeni, nu putea să nu ştie că peste numai două zile casa îi se va umplea de oaspeţi neanunţaţi din timp. Îi va întâmpina ca în vremurile bune, când soţul îi aducea pe neprins de veste lume de pe lume. Dar în sâmbăta din preaj­ma jubileului, o linişte deplină domnea în casa cu cele mai multe cărţi în Boian. Pe aproape, la bucătărie, fierbea lin mămăliga în ceaunaş, gazda dorind să mă primească aşa cum mă aştepta mama acasă, la Lehuceni. Nu-mi era uşor să-mi înăbuş gândul că şi măicuţa mea în acest august ar fi împlinit 80 de ani, amintindu-ne împreună cu dna Eleonora de ultima ei duminică la biserică, când preotul a ţinut o slujbă la monumentul consătenilor căzuţi victime ale regimului stalinist.

„E greu să suportăm pierderea celor mai scumpe fiinţe, dar Dumnezeu ne dă putere”, m-a consolat amabila gazdă, povestin­du-mi o întâmplare miraculoasă, care a ajutat-o
să-şi revină după moartea soţului:

– La câteva zile după înmormântare, fiica Mărioara a trebuit să se întoarcă la Bălţi. Nicuşor s-a mai reţinut, dar curând a plecat şi el. Eram prea singură şi bolnavă, nu ştiam cum să trăiesc. Stăteam în casă, mai mult culcată. Nici nu aveam puteri să mă mişc, când a intrat un bătrân de la Hliniţă, sprijinit în cârjă. Nu l-am cunoscut, nu-i ştiu nici azi numele, dar întotdeauna îl pomenesc în rugăciunile mele. Mai întâi, el a strigat la mine: „Fată hăi, scoală-te, nu sta în pat!” Apoi mi-a spus mai blând că bărbatul meu i-a făcut un bine, iar el, amintindu-şi, a venit să vadă cum trăiesc. M-a certat din cauză că stau culcată. Întrebându-mă dacă am copii şi nepoţi, fără să aştepte răspunsul, m-a probozit: trebuie să trăiesc pentru ei. Apoi a scos din buzunar două mere, poruncindu-mi: „Mănâncă-le!” Până atunci nu puteam pune nimic în gură. Mi-a fost oarecum de bătrân şi faţă de el am mâncat un măr. Pe urmă am băut un păhar de iaurt. Interesant că nu mi-a fost rău după o astfel de combinaţie. Moşul a plecat, iar eu m-am sculat din pat. Mi-am dat seama că el are dreptate şi m-am încrâncenat să trăiesc.

Ascultând despre această stranie întâmplare, mi-am exprimat părerea că ar fi putut fi o vedenie ori un vis.

– Aşa aş fi crezut şi eu, dacă nu erau acele două mere, unul din care a rămas întreg pe masă după plecarea moşului. I-am povestit unei vecine şi ea mi-a zis că o fi fost Sfântul Nicolae. Am mare credinţă, dar nu pot admite că Sfântul Nicolae mi-a adus mie mere. A fost un bătrân în carne şi oase din satul nostru, numai că nu ştiu cine şi nici nu l-am mai văzut vreodată.

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Surprize cu roua de pe flori

Nici până la acea neobişnuită vizită, dna Eleonora Bizovi n-a trăit numai pentru sine. Îi plăcea să le facă surprize copiilor şi soţului, la fiecare zi de naştere inventând ceva nou. Deoarece nu obişnuiau să invite oaspeţi la zilele de naştere, uita cu desăvârşire de data naşterii ei. Se scula dimineaţa şi, dacă era liberă de la serviciu, se apuca de treburi prin casă. Soţul îi tempera hărnicia, amintindu-i că pentru ea „azi e sărbă­toare”. Apoi ai casei, mai ales când s-au ridicat mărişoare nepoţelele, au preluat obiceiul de a-i trezi pe sărbătoriţi cu roua de pe flori: „Cine avea zi de naştere, era trezit cu un buchet de flori, de pe care îi scuturam roua pe faţă, mi-a dezvăluit dna Eleonora cea mai frumoasă amintire. Nepoţelele, Alina şi Cristina, veneau special de la Bălţi ca să-şi sărbătorească zilele de naştere la Boian, ştiind că le pregătesc ceva deosebit.”

S-au scurs deja 12 ani, de când a rămas singură, şi n-o mai trezeşte nimeni în zorii dimineţii de 14 august cu roua de pe florile ce se aştern în acelaşi curcubeu vesel împrejurul casei. De mică a fost crescută cu credinţă în Dumnezeu, dar întă­rirea în evlavie s-a împlinit odată cu stingerea soţului, după anul 2000. Până atunci, întotdeauna a avut un zid protector în faţă – mai întâi în casa părintească, apoi în propria-i familie. Tatăl ei, Ilie Hârca al lui Ion, născut din 1903, a murit la numai 42 de ani. Cât a trăit părintele, de sărbătorile de iarnă, în casa lor se împodobea pomul de Crăciun. În sat se spunea că Ilie Hârca este un ţăran cu carte. El era aspru cu cei patru copii, mai ales în privinţa reuşitei la şcoală:

– Nu ne bătea, dar, când veneam de la lecţii, în primul rând, ne controla caie­tele, apoi ne verifica cunoştinţele la tabla înmulţirii. De încurcam ceva, ne dădea o oră, ca să ne corectăm. Mă speria tata cu o vorbă, mai ales când nu mâncam cum trebuie (puneam mâncarea din farfuria mea în a fratelui Ion): „O să te bat de-o să iasă fumul.” Nu-mi dădeam seama cum poate să se întâmple aşa ceva. Aşteptam să bage un băţ în foc şi să mă bată cu el până va ieşi fum...

Că familia Hârca nu era ultima în sat există mai multe dovezi. Ilie cunoştea la perfecţie două limbi străine – rusa şi germana. Dacă nu rămânea numai în grija ma­mei sale, după ce taică-său s-a pierdut în Canada, ar fi ajuns mai departe decât vătaf pe moşia lui Marcu Metz. Oricum, cultul cărţii domina în familie, gospodarul fiind abonat la ziare, reviste şi la Calendarul poporului. Duminica, vecinii de pe Deal se adunau la Iluţă Hârca, pentru ca să afle noutăţile din ţară şi din lume. Fiul său Gheorghe, fratele cel mai mic al Eleonorei, a fost botezat de prefectul Gheorghe Vântu, în anul 1937, când s-a sfinţit primăria din Boian. Participarea prefectului la acest eveniment este atestată şi în documentele de arhivă. Poate şi din această cauză, sovieticii nu l-au privit cu ochi buni chiar din primele zile. Deşi era un simplu lucrător la moara din sat, l-au tot chemat la interogatoriu, forţându-l să recunoască pentru cine a votat la români. Nesfârşitele hărţuieli l-au băgat degrabă în mormânt.

Mama Eleonorei, Vasâlca, provenea din familia Fedoreac. Terminase numai o clasă primară, însă, datorită copiilor, foarte silitori la învăţătură, a prins şi ea gustul de cunoştinţe. Ştia să citească şi să scrie, cunoştea limba rusă şi se descurca în germană. În tot Boianul, dar şi prin satele din vecinătate, nu exista o meşteriţă mai iscusită la ţesutul covoarelor. Iar în ajunul Sfintelor Paşti, femeile stăteau în rând la ea, rugând-o să le încondeieze ouăle pascale. De la mama sa Eleonora a moştenit talentul şi marea pasiune pentru arta plastică. Deşi n-a studiat această disciplină, a predat un timp şi desenul în şcoală, mândrindu-se că din foştii ei elevi patru au devenit pictori renumiţi.

Până a ajunge specialist de mate­matică, a lucrat la clasele primare – di­rect după absolvirea şcolii medii. După război, în şcolile româneşti era mare nevoie de învăţători şi directorul Mihai Tcaci i-a propus să preia clasa a doua. Era încă crudă la minte, la lecţiile de educaţie fizică zbur­da deopotrivă cu elevii. Copiii o prindeau de cosiţe, iar tână­ra învăţătoare alerga după ei. Până n-a chemat-o într-o zi directorul în cabinet şi a probozit-o părinteşte, amintindu-i că-i învăţătoare, dar nu o elevă... Degrabă a trimis-o să înveţe la Institutul Pedagogic din Bălţi.

– Mă gândesc cum părinţii plătesc acum o groază de bani pentru studiile co­piilor. Eu am scos leafa pe o lună şi m-am dus să susţin admiterea la Bălţi, numai cu un geamantan de cărţi şi conspecte. Degrabă m-am căsătorit, am umblat la sesiuni fiind gravidă cu Mărioara. Vasile învăţa prin corespondenţă la Chişinău.

Probabil, nu întâmplător fiicei i-a fost sortit să trăiască la Bălţi, iar fiului la Chişinău, crede dna Eleonora.

Tot atât de neîntâmplător şi-a legat destinul de Vasile Bizovi – tânărul dintr-un neam vestit la Boian, chiar şi după ce familia sa a fost dezmoştenită de toate bunu­rile de către sovietici. Mijlocitor al cuplului lor a fost un vers de Mihai Eminescu, scris de Eleonora în albumul Zamfirei, o colegă de clasă. Aceasta avea un frate mai mare care prietenea cu Vasile. Observând strofa din albumul Zamfirei („Când simţi vibrând cu înfocare / Iubirea-n cel mai falnic gând, / Îţi pare frunza mândră floare, / Iar gerul aspru un soare blând”, a recitat dna Eleonora din memorie), el s-a interesat cine i-a scris-o şi nu s-a lăsat până n-a aflat secretul. Zadarnic încerca să-l convingă Zamfira că enigmatica fată „nu se gândeşte la flăcăi”, tânărul şi-a făcut drum spre casa Eleonorei, chipurile, să împrumute nişte conspecte la fizică şi limba rusă. Observând cărţi în camera ei, a îndesit cu vizitele, motivând că vrea să împrumute literatura ce-l interesa. Tânăra învăţătoare, într-adevăr, avea cărţi rare, salvate de pe rug. Când au intrat în sat, sovieticii au devastat mai întâi Casa naţională, aruncând la foc cărţile româneşti din Biblioteca „Mihai Eminescu”. Împreună cu sora mai mare, Eleonora a reuşit să salveze câteva volume. O culegere de fabule ale lui Donici i-a dăruit-o profesorului de literatura română, pentru care a primit în schimb un roman, intitulat Eleonora. Nu cunoaşte autorul, nici n-a apucat să-l citească, deoarece i l-a furat un coleg de clasă.

Soţii Vasile şi Eleonora Bizovi, aproape în jumătate de secol de viaţă comună, au citit împreună multe cărţi şi au primit sute de oaspeţi, după obiceiul deprins de la părinţii lor. La îndemnul inimosului prieten din Chişinău, Vasile Şoimaru, care îi trece cel puţin o dată pe an pragul cu oaspeţi aleşi (ultima dată i l-a adus pe naistul Vasile Iovu), dna Eleonora ar dori să alcătuiască un album al personalităţilor ce i-au stat la masa din casa mică, dar atât de încăpătoare şi deschisă către lume. E imposibil de cuprins în câteva pagini de revistă şi de exprimat doar în cuvinte viaţa acestui cuplu intelectual. De aceea, am mai lăsat spaţiu şi pentru imaginile din arhiva familiei, ce spun mai mult decât cuvintele, prefăcând „gerul aspru în soare blând”.

15 august 2012

Maria TOACĂ,

reporteră la ziarul românesc Zorile Bucovinei