Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
DE ZIUA LIMBII ROMÂNE / ДЕНЬ РУМЫНСКОГО ЯЗЫКА / THE RUMANIAN LANGUAGE’S DAY
Nicolae DABIJA
Partea noastră de veşnicie − Limba Română

PARTEA NOASTRĂ DE VEŞNICIE − LIMBA ROMÂNĂ

Discurs în cadrul Adunării festive
a Academiei de Ştiinţe a Moldovei dedicată Sărbătorii Naţionale
„Limba Noastră cea Română”, din 31 august 2012*

Mult stimate domnule Gheorghe Duca,
Preşedinte al Academiei de Ştiinţe
a Moldovei,

Excelenţă, domnule Marius Lazurca,
Ambasador al României în Republica Moldova,

Onorat Consiliu Suprem pentru Ştiinţă,

Domnilor academicieni, miniştri, deputaţi,

Doamnelor şi domnilor,1

I

Numind lucrurile – le stăpânim.

Gândindu-le – le putem lăsa moştenire.

Suntem, trăim, comunicăm – cu ajutorul, prin intermediul, în puterea cuvintelor.

Cu ajutorul lor am devenit stăpân pe ce am moştenit: lucruri şi întâmplări pe care le cunosc şi pe care încă nu mi le aduc aminte.

Ele fac legătura dintre generaţiile trecute şi viitoare, dintre oameni şi lucruri, dintre amintiri şi vise.

Ca să fim, ca să comunicăm cu semenii, cu lumea, cu lucrurile, fiecare dintre noi are nevoie de o limbă.

Pentru mine, ea este limba naşterii mele.

Cu ea comunic cu cerul.

„Fiecare să-şi spună rugăciunea în limba în care s-a născut”, ne îndeamnă Sfânta Scriptură. Astfel ni se sugerează că Cel de Sus ne înţelege mai lesne comunicând cu ajutorul cuvintelor şi tăcerilor materne. Ea e sacră, afirma Alexe Mateevici, poetul de la Căinari:

„Limba noastră îi aleasă

Să ridice slavă-n ceruri,

Să ne spună-n hram şi-acasă

Veşnicele adevăruri.”

II

Creatorul a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa şi – dintr-o mare generozitate – i-a dăruit acestuia Cuvântul, cel care a fost începuturile a toate.

Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru şi Tatăl Ceresc ar fi păstrat Cuvântul doar pentru sine, cum oare s-ar fi înţeles oamenii, cum şi-ar fi cunoscut gândurile sau
şi-ar fi transmis unul altuia dorurile, bucuriile, durerile?! Lipsit de Cuvânt, prin ce s-ar fi deosebit acesta de dobitoace, animale şi păsări?! Cum şi-ar fi scris cărţile, cum şi-ar fi orânduit discursurile, cum şi-ar fi perpetuat descoperirile?!

Ar fi emis şi el aceleaşi sunete onomatopeice, adresându-se unul altuia cu: cip-cirip!, pitpalac!, chiţ-chiţ!, oac-oac!, mâr-mâr!, ham-ham!, miau!, mu-u!, be-he-he! Ş.a.m.d.

Omul ar fi ciripit, mârâit, scheunat, zbierat, mugit, nechezat etc. la semenii săi, ca să se facă înţeles.

Iată însă că pământenii au la îndemână această mare minune, rămăşiţe din Cuvintele Dintâi, care au făcut cerurile şi pământul şi tot ce le populează şi le face fără de seamăn în Univers.

Prin limbă Dumnezeu l-a făcut pe om un egal cu Sine.

III

Limba stă la fundamentul unei culturi, aşa cum credinţa stă la fundamentul unui sanctuar.

Pe ea se clădesc valorile unui neam.

Limba este poporul.

Poporul este limba.

Nu există Patrie în afara limbii. Nici ţară. Nici stat. Nici independenţă. Nici libertate.

Nu există cultură, civilizaţie, istorie, literatură, ştiinţă fără limbă.

Lumea cuvintelor e una care trăieşte cu noi.

Noi suntem rost-itorii ei, cu sentimentul că ea ne rost-eşte, ne dă un rost pe acest pământ.

IV

Un grai se asemuieşte cu oamenii care îl vorbesc.

Limba noastră seamănă cu păstorul care a îngânat Mioriţa, cu Eminescu şi cu codrii lui bătuţi de vânturi, cu ţăranii care-o plâng şi care-o cântă, de milenii, la vatra lor, cu mama lui Vieru care merge călcând pe seminţele ce zboară între ceruri şi pământ, cu dorul şi cu doinele noastre, cu horele şi holdele, cu ogoarele şi izvoarele…

Limba noastră seamănă cu fiecare dintre noi.

Limba Noastră cea Română…

V

Limba e duminica noastră. Şi rana noastră.

Din păcate, în acest colţ de Europă scriitorii, lingviştii, savanţii, intelectualii sunt puşi în situaţia de a demonstra zilnic adevăruri evidente. Că 2 2 = 4, că albul e alb şi negrul e negru, că noi, chiar şi în această perioadă a globalizării, am mai avea nevoie de limbă, că alfabetul latin este cel mai potrivit pentru un popor de provenienţă latină, că numele corect al limbii noastre este doar unul.

Dar la ora actuală limba vorbită de basarabeni are cele mai multe denumiri din lume. I se zice: limbă de stat, limbă oficială, limbă naţională, limbă maternă, limbă moldavă, limbă strămoşească, limbă natală, limbă de instruire, limba noastră, limba lui Eminescu, limba clasicilor, limba părinţilor, limba Moldovei…

Şi asta – numai ca să nu i se spună pe nume.

Iar numele ei este unul: Limba Română.

VI

Unii necunoscători afirmă că Ştefan cel Mare ar fi vorbit „limba moldovenească”. Nimic mai fals.

Documentele de la curtea voievodului sunt alcătuite în valahă (română). Vedeţi în acest sens mesajul lui Ştefan cel Mare către dogii Veneţiei din 8 mai 1478 (rostit în limba valahă – ideomate valachio) sau referinţele la jurământul de la Colomeea din 15 septembrie 1485 („tradus în limba latină din cea valahă (română)” – „haec inscripcio ex valachio in latinum respo est”).

Dar, cred, cea mai importantă mărturie din perioada domniei lui Ştefan cel Mare aparţine umanistului italian Antonio Bonfini, care va spune la 1492: „Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan îşi apără limba valahă (română) şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă (română)”.

Noţiunea de „limbă moldovenească”, în calitate de alt sinonim al limbii române vorbite în Moldova şi nicidecum ca un antipod al ei, va apărea mai târziu, pe la 1600, pentru prima dată fiind atestată pe vremea domnitorilor Movilă şi întrebuinţată în Moldova în paralel cu celălalt termen folosit în Transilvania şi Muntenia.

VII

În Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, marele cărturar Dimitrie Cantemir constată: „Limba nebiruit martor iaste.” În aceeaşi lucrare înaintaşul clarifică lucrurile pentru toţi vasilestati-i vremii sale şi nu numai: „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească, astfel că, dacă vrem să-l întrebăm pe un străin de ştie limba noastră, nu-l întrebăm: „Ştii moldoveneşte?” (în latină: „Scis moldavice?”), ci: „Ştii româneşte?”, adică (în latineşte – n.n.) „Scis Romanice?” Iar dacă aceste neamuri n-ar fi obârşia lor romani, cum, mă rog, ar fi putut să-şi ia, prin minciună, şi numele, şi limba romanilor?...” Zice Cantemir, pe la 1719.

VIII

La măreţia şi frumuseţea valahei vorbite de moldoveni se vor referi mulţi dintre călătorii străini care vizitează ţările române în Evul Mediu.

Unul dintre cei care au elogiat-o în versuri a fost neamţul Martin Opitz, care la 1624 va scrie o carte despre români, intitulată Zlatna sau despre liniştea sufletului, unde va spune, între altele:

„...Iar slavii vă-nconjoară

Ca marea într-un cleşte…

Şi totuşi, limba voastră

Prin timp a străbătut;

E dulce cum e mierea

Şi-mi place s-o ascult!

Cu nicio armă însă

Duşmanul n-o să poată

Să vă răpească limba,

Nădejdea voastră toată…”

Pentru acest poem, împăratul Germaniei Ferdinand al II-lea îi va acorda lui Martin Opitz titlul de nobil, iar vienezii îi vor decerna cununa de lauri pentru poezie. Prin mesajul său în versuri Opitz ne transmite mărturie că şi atunci, la 1624, limba noastră era duşmănită, interzisă, umilită pe propria moşie.

Dar limba şi vorbitorii ei au fost mai rezistenţi. Ea a învins.

IX

În această parte a lumii limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temniţele de la Edicule şi Lubianka, a fost deportată în Siberii şi Kazahstanuri, a fost pusă la zid, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor…

Dar a înviat de fiecare dată ca Iisus. Şi nu ne-a părăsit.

X

În acest spaţiu dreptul de a ne vorbi limba a fost plătit de multe ori cu viaţa.

Peste 30 de lingvişti şi scriitori din RASS Moldovenească, între care Nichita Marcov, Leonid Madan, Dumitru Milev, Pavel Chioru, Toader Malai, Mihail Andriescu, Samuil Lehtţir, Ion Corcinschi, Sofia Soloviov, Filimon Săteanu, Ecaterina Ralli-Arbore, au fost împuşcaţi, în 1937-1938, pentru că „au îngunoioşat limba moldovenească cu cuvinte româneşti”, „au introdus în limba moldovenească termeni şi expresii româneşti”.

Aceştia au fost aduşi în faţa plutoanelor de execuţie, pentru că au folosit în articolele sau în discursurile lor cuvinte considerate „româneşti” în locul altor cuvinte, definite ca „moldoveneşti”: „oră” în loc de „ceas”; „ziar” în loc de „gazetă”; „stradă” în loc de „uliţă”; „atenţie” în loc de „băgare de seamă”; „Danemarca” în loc de „Dania”; „popor” în loc de „norod”; „Elveţia” în loc de „Şveiţaria”; „elev” în loc de „şcolar”; „timp” în loc de „vreme”; „uzină” în loc de „zavod”; „chibrituri” în loc de „sârnişe”; „gară” în loc de „stanţie”; „căsătorit” în loc de „însurat”; „regiment” în loc de „polc”; „mitralieră” în loc de „pulemiot”; „drapel” în loc de „flag” ş.a.m.d.

(Lista cuvintelor considerate „fasciste”, „naţionaliste”, „burgheze de salon”, ca şi alte mărturii despre represiunile la care au fost supuşi limba şi purtătorii ei le puteţi găsi în cartea istoricului Alexei Memei Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1944-1947), p. 432-433.)

Majoritatea „experţilor”, care i-au învinuit pe scriitorii şi lingviştii de la Tiraspol că „au românizat limba moldovenească, transformând-o într-o limbă neînţeleasă de popor” (S. Ţaranov, S. Zelenciuc. M. Corneev, T. Constantinov), la conferinţele regionale de partid îşi începeau discursurile lor, de obicei, cu una şi aceeaşi frază de serviciu: „Eu nu cunosc limba moldovenească, dar…” Şi urmau învinuiri dintre cele mai stupide: „Spectacolele teatrale din cauza cuvintelor româneşti nu sunt înţelese de populaţie…”, „cărţile îngunoioşate cu cuvinte româneşti nu sunt citite de nimeni, pentru că moldovenii nu înţeleg limba română” ş.a.m.d.

La 19 mai 1938 „Comitetul Ţentral a RASS Moldoveneşti treşe scrisu moldovenesc de la alfavitu latin la alfavitul rus”, la „şerinţele truditorilor Moldovei”. În recomandările făcute se menţionează că, fără literele Й, Щ, Ё, Ю, Ь, Ъ, Я şi altele care lipseau în alfabetul latin, limba şi scrisul moldovenesc nu pot fi exprimate în toată plinătatea lor.

Toate cărţile editate cu grafie latină, din motiv că „sunt împânzite de cuvinte româneşti”, au fost „trecute la pierderi”, adică arse. Lingviştii din Transnistria, creatori ai unei „limbi moldoveneşti” distincte de limba română (L. Madan, P. Chioru, A. Dâmbul ş.a.), au fost arestaţi şi împuşcaţi şi ei, ca „naţionalişti moldoveni” şi „spioni ai limbii române”.

XI

Pentru mai multe generaţii de după 1940 neabandonarea limbii a fost o dovadă de curaj. Ca şi faptul de a o fi vorbit şi folosit adecvat în perioada când se încerca a fi impus graiul transnistrean cu toate exagerările lui în şcoală, administraţie, cultură.

Generaţii întregi au fost culpabilizate atunci pentru faptul că aveau studii româneşti şi nu vorbeau „o corectă limbă moldovenească” – pe cea artificială, nefirească, creată în laboratoarele cominterniste.

Menţionăm rolul deosebit întru menţinerea limbii române în Basarabia al scriitorilor Andrei Lupan, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Liviu Deleanu…

Ei nu s-au lăsat înfrânţi, iar odată cu dânşii nu s-a lăsat înfrântă nici limba moştenită.

Atunci Andrei Lupan a scris în Mea culpa:

„Îs vinovat pentru tributul

Ce l-am plătit la nătărăi

Cu-o stihuire mai limbută

Şi c-un glosar ştampat de ei…

Când m-am luat fârtat de mână

Cu tactul strâmb al drâmbei lor,

Când am stâlcit literatura

Şi l-am jignit pe cititor…”

XII

În 1988, când Grigore Vieru a publicat în Literatura şi arta poemul Limba noastră cea română, a fost imediat convocată o plenară a Comitetului Central al Partidului comunist, care a pus în discuţie această poezie. Simion Grosu, prim-secretar al CC al Partidului comunist al Moldovei, a afirmat atunci: „Prin această poezie Grigore Vieru îşi trădează mama care l-a născut.”

Iar la o şedinţă a Comisiei interdepartamentale în problemele limbii, când mari lingvişti din fosta URSS, ca Piotrowski, Lebedev, Bernstein ş.a., au adus dovezi că limbile română şi „moldovenească”  sunt identice, speriat, conducătorul partidului moldav a rostit o frază ce a rămas pentru totdeauna în memoria celora care au auzit-o: „Limbile română şi moldovenească sunt identice, dar – felurite.”

XIII

Mulţi dintre tinerii de azi nu ştiu că, până la 31 august 1989, în Constituţia RSS Moldoveneşti era trecută drept limbă de stat rusa. Limba noastră se aflase până atunci în ilegalitate. Faptul de a o vorbi dincolo de curtea sau de casa în care locuiai era considerat o încălcare a Constituţiei.

Că pentru simpla folosire a alfabetului latin mai mulţi concetăţeni de-ai noştri au făcut închisoare.

Savantul Aurel Marinciuc povesteşte de o cunoştinţă a Eufrosiniei Kersnovski, un bărbat cu vederi de stânga, care a fost auzit în timpul războiului, într-o gară din Federaţia Rusă, vorbind româneşte cu sora celebrei deţinute a lagărelor sovietice. Acesta a fost scos imediat de către nişte militari afară din sala de aşteptare şi împuşcat sub ochii prietenei sale, fiind bănuit că ar fi „spion”.

Scriitorul Petre Ştefănucă a fost condamnat la moarte pentru că a încercat să afirme în 1940 că limba vorbită de basarabeni e româna. Prozatorul Mihail Curicheru a fost pus la zid în închisoarea de la Taişet pentru „vina” de a-şi fi apărat limba. Poetul Nicolai Costenco e deportat la Polul Nord, pentru că a susţinut că scrisului nostru i-ar sta mai bine cu alfabet latin. Alexei Marinat, Nicolae Ţurcanu, Boris Baidan, Sanda Lesnea, Constantin Bobeică, Leonid Grigoriu ş.a. sunt întemniţaţi în lagăre din Siberia şi Kazahstanul de Nord, pentru că şi-au apărat graiul.

XIV

Timp de 200 de ani limba noastră s-a aflat într-un permanent pericol.

Încă în perioada Rusiei ţariste, genialul poet ucrainean Taras Şevcenko anunţase:

„От молдованина до фина

Во всех языках все молчат.”

(De la moldovean la finlandez –

În toate limbile – toţi tac!)

La recensământul din 1989, în RSS Moldovenească fuseseră atestaţi 280 000 de moldoveni care nu mai cunoşteau graiul părinţilor şi care îşi declaraseră limbă maternă – rusa.

Poporul nostru era unul dintre cele mai rusificate în fosta URSS.

În 1989, când ieşiserăm în stradă cu sutele de mii, ca să ne cerem dreptul la limbă şi alfabet, când zilnic erau operate arestări ale celor mai activi participanţi la mitingurile neautorizate, când eram ameninţaţi că se va trece cu tancurile peste noi – o făcuserăm nu din curaj, cum se afirmă azi, ci din frică. Din teama de a dispărea de pe această palmă de pământ ca neam, ca etnie, ca popor, ca limbă.

La 31 august 1989, după lungi peregrinări şi umilinţe, Limba Română a revenit la ea Acasă.

Am învins atunci, pentru că alături de noi, în bătălia (e firesc să folosim aici un termen militar) pentru limbă, s-au aflat toţi marii noştri voievozi şi toţi marii noştri cărturari: Bogdan, Ştefan cel Mare, Dosoftei, Varlaam, Eminescu, Alecsandri, Mateevici, Stere, strămoşii, dar şi nepoţii noştri de peste veacuri.

XV

Problema limbii de stat în RSSM a fost pusă de la microfoanele Congresului Deputaţilor din URSS după primele alegeri libere iniţiate de M. Gorbaciov, aceasta fiind una comună pentru toate naţionalităţile care convieţuiau în fostul imperiu.

Oficializarea limbii române în Basarabia a însemnat, de fapt, primul pas către independenţa statală.

Aş îndrăzni să cred că prăbuşirea Imperiului de la Răsărit vine de la suprimarea  limbilor celor aproape 200 de popoare câte fuseseră atestate în 1920, limbi din care, în 1989, mai rămăseseră doar 86.

Una dintre ele era şi limba vorbită de basarabeni.

Ea se salvase, salvându-ne.

XVI

Din păcate, am strigat „Limbă! Alfabet!” şi, după ce parcă le-am obţinut, ne-am împrăştiat fiecare pe la casele cui ne are.

N-a fost prezent un entuziasm de lungă durată.

Faust, eroul lui Goethe, spune: „Pentru libertate trebuie să lupţi în fiecare zi.” Parafrazându-l, am putea susţine şi noi: „Pentru limbă, dacă doreşti să o ai, trebuie să lupţi în fiecare zi.”

XVII

Într-o localitate găgăuzească din sudul republicii, am oprit într-o zi maşina în dreptul unor copii şi i-am întrebat unde se află primăria.

După ce aceştia mi-au explicat într-o bună limbă românească, i-am întrebat:

− Dar voi de ce naţionalitate sunteţi?

Şi unul dintre ei mi-a răspuns:

− Noi suntem de naţionalitate copii.

Iată, mi-am zis, într-o republică atât de împărţită, după diferite interese, în partide, autonomii, numai copiii nu fac „politică”.

Tot atunci mi-am spus: başkanul Formuzal, care nu ştie nici româneşte, nici găgăuzeşte, ar trebui să-i aibă drept dascăli pe aceşti copii, care să-l înveţe şi limba de stat, şi limba maternă.

Acum câteva săptămâni, Preşedintele Republicii, domnul Nicolae Timofti, i-a exprimat lui Grigori Karasin, viceministrul de Externe al Federaţiei Ruse, o doleanţă: „Etnicii ruşi să manifeste mai mult interes pentru a învăţa limba oficială a statului, în semn de loialitate şi respect faţă de ţara în care trăiesc.”

Pentru această observaţie, un deputat obraznic din opoziţie l-a numit imediat pe preşedintele statului „fascist” şi „neofascist”.

La noi, din păcate, dacă încerci să-i vorbeşti unui Grigori Petrenko în limba ţării sau să-i spui că limba e română, te etichetează imediat „naţionalist”, „fascist”, „neofascist”.

Această deformare a unei realităţi lingvistice vine din perioada fostei URSS, unde se concluziona că dacă cunoşti trei limbi − eşti sionist, dacă cunoşti două limbi − eşti naţionalist, iar dacă ştii doar una − eşti internaţionalist.

Minoritarii ruşi reproşează că pentru a vorbi limba ţării în care trăiesc nu le-au fost create condiţii, fără să specifice care anume.

În 1812, ca şi în 1940, strămoşilor, bunicilor şi străbunicilor noştri, care nu cunoşteau niciun cuvânt rusesc, atunci când au intrat armatele ţariste, apoi cele sovietice în Basarabia, nu li s-au creat condiţii speciale (nu cred că gulagurile au însemnat  o astfel de condiţie) şi, cu toate acestea, ei au însuşit limba noilor stăpânitori într-o noapte.

Acum câţiva ani am citit în ziarul Obşcina, organ al comunităţilor ruseşti de la noi, următorul îndemn cules cu litere mari: „Nu vorbiţi limba lor, chiar dacă o cunoaşteţi. Numai aşa ne vom obţine drepturile.”

Astfel, cele 8 la sută de etnici ruşi cred că vor reuşi ca rusa să devină a doua limbă de stat în Republica Moldova.

Acest lucru, pe care îl doresc şi unii politicieni moldoveni, va însemna, de fapt, moartea lentă a limbii noastre. Pentru că dacă, pe lângă limba română, va fi decretată şi rusa limbă de stat  − doar limba rusă va fi de stat.

Din simplul motiv că toţi românii basarabeni cunosc rusa, iar ruşii, în marea lor majoritate, nu cunosc româna, şi atunci cu atât mai mult nu vor mai dori s-o cunoască.

În acest sens mi se pare grăitor
prin absurdul lui un caz, care mi s-a întâmplat în avionul Roma-Chişinău. Acesta era plin cu moldoveni care se întorceau de la munci. Cu toate acestea, stewardesele comunicau cu ei şi făceau toate anunţurile doar în ruseşte. La reproşul meu: „Fetelor, de ce vorbiţi cu pasagerii în limba rusă? Doar toţi sunt moldoveni?...”, una dintre ele mi-a răspuns senin: „Pentru că toţi moldovenii ştiu ruseşte.”

XVIII

Suntem responsabili şi de destinul cultural al conaţionalilor noştri care locuiesc în alte republici foste sovietice. Suntem datori să-i ajutăm şi să-i apărăm, inclusiv de minciună.

Recent, Rada Supremă a Ucrainei a aprobat un proiect de lege ce prevede funcţionarea, în paralel cu limba ucraineană, a unor limbi regionale. Între acestea au apărut ca limbi separate: româna şi „moldoveneasca”. Astfel, în aceeaşi localitate, Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, spre exemplu, există toate şansele ca în aceeaşi şcoală, unde studiază şi români, şi moldoveni, să se predea şi limba română, şi „limba moldovenească”.

Un alt caz  plin de haz trist a avut loc la CEDO, unde Pavel Lebedev, reprezentantul Federaţiei Ruse în acest for european, s-a arătat revoltat de faptul că CEDO foloseşte termenul de „limbă română” în loc de „limbă moldovenească”, calificând acest lucru drept „discriminare” şi cerând ca documentele CEDO să fie traduse din limba română în „limba moldovenească”.

Cred că aici îşi are de spus cuvântul Academia de Ştiinţe, prin difuzarea unor mesaje explicative,  pentru a evita pe viitor enormităţi precum cele atestate mai sus.

XIX

De multe ori în fosta URSS eram întrebat dacă există deosebiri între limba română şi „limba moldovenească”.

Marele nostru savant Anatol Ciobanu, cel mai mare lingvist în viaţă, îmi povestea că, prin anii ’60, o celebritate a lingvisticii ruse sosită la Chişinău formulase în felul următor deosebirea dintre cele două denumiri ale uneia şi aceleiaşi limbi: „Молдавский и румынский – это одно вино в двух бутылках с разными этикетками” („Moldoveneasca şi româna sunt unul şi acelaşi vin turnat în două sticle cu etichete diferite”).

E timpul ca speculanţii politici, care au procedat ca falsificatorii de vinuri, pentru a nu plăti accize, să-şi dezlipească etichetele contrafăcute şi să nu se mai laude că au descoperit un alt „Negru de Purcari”. Când se ştie că „Negru de Purcari” este doar unul: şi cel pe care-l bea regina Angliei, şi cel pe care-l bea scandalagiul Stati.

Scriitorul Pavel Boţu, în anii ’70, atunci când un poet rus l-a întrebat dacă există diferenţe între limba română şi „limba moldovenească”, a răspuns: „Moldovenii care vorbesc corect, vorbesc limba română, moldovenii care vorbesc stâlcit, vorbesc limba moldovenească.”

În concluzie, am putea afirma: noţiunea de „limbă moldovenească” e apărată mai ales de cei care o cunosc cu aproximaţie sau de cei care n-o cunosc deloc.

Faptul că „regele este gol” îl află nu doar copiii, ci şi unii maturi. Un transnistrean, ajuns la începutul anilor ’90 în capitala României, nu înceta să se mire:

− D-apoi că tot Bucureştiul vorbeşte moldoveneşte.

El descoperise un lucru: că limba noastră, oricum i-ai spune, e aceeaşi pentru toţi urmaşii lui Decebal şi Traian.

Există totuşi o deosebire de ordin psihologic între cele două denumiri ale uneia şi aceleiaşi limbi: a vorbi „limba moldovenească” înseamnă a fi purtătorul unei limbi primitive, neevoluate, impuse de conjuncturi politice, pe când a vorbi „limba română” înseamnă a vorbi o limbă a Uniunii Europene, o limbă de cultură la a cărei dezvoltare au contribuit genii ale literaturii şi civilizaţiei, o limbă comună pentru românii din România, Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Transcarpatia, Timocul din Serbia şi Timocul din Bulgaria, Voivodina, estul Ungariei, Transnistria, Sudul Basarabiei ş.a.

Stimularea diferenţelor de către guvernele ţărilor vecine din intenţia, de multe ori declarată, „de a încuraja separatisme” faţă de Limba Română, nu va duce la apariţia altor limbi romanice în ţările nominalizate, cum s-ar crede (Igor Smirnov vorbise în acest sens de naşterea unei limbi noi dincolo de Nistru: „limba nistreană”), ci doar la umilirea, sărăcirea şi deteriorarea unuia şi aceluiaşi grai vorbit de către purtătorii acestuia din toată lumea.

XX

Din păcate, în Republica Moldova noţiunea de limbă e politizată.

La noi, dacă afirmi că limba noastră este română, faci un fel de politică, iar dacă afirmi că e moldovenească – un alt fel de politică.

Limba a devenit o anexă a politicii.

Glotonimul, alfabetul, corectitudinea rostirii nu mai depind de Adevărul Ştiinţific, ci de partidul sau partidele care se află la putere.

S-a ajuns la enormităţi de genul: „Limba e română din punct de vedere ştiinţific şi „moldovenească” – din punct de vedere politic.” Pe când logic e, credem noi, ca 2 2 să fie egal cu 4 atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere politic.

Politicienii noştri de după 1990 se declară toţi ca unul mari cunoscători în materie de limbă, de istorie, de etnografie. Când li se spune că între Prut şi până dincolo de Nistru se vorbeşte limba română, ei dau a lehamite din mână, adică: „Las’ că ştim noi mai bine ce limbă vorbim!”

Academia de Ştiinţe, savanţii, scriitorii, intelectualii, clasicii noştri, cărora sus-numiţii au o plăcere deosebită să le dea lecţii de limbă, de istorie, de patriotism, sunt suspectaţi că n-ar ţine suficient la patria lor, din motiv că, afirmă ei, ar pleda pentru limba „unui stat străin”. Sub pretenţia nobilă că apără statul, toţi aceştia apără minciuna.

Se ştie că o mulţime de state vorbesc limba arabă, mai multe ţări vorbesc spaniola, portugheza, germana, engleza, dar n-am auzit nicăieri să se spună, spre exemplu, că limba spaniolă ar submina independenţa Cubei, germana − pe cea a Austriei sau portugheza − pe cea a Braziliei. De ce atunci la noi speculanţii politici cred că limba română ar atenta „la suveranitatea tânărului nostru stat”?!

E o aberaţie la care trebuie să se renunţe, şi cât mai curând.

Dacă admitem că un stat nu poate fi clădit pe minciună, atunci sensurile care se pun în sintagma „limba moldovenească” – o limbă separată, săracă în noţiuni, opusă limbii române – sunt antistatale.

XXI

Unii demagogi, ca să demonstreze existenţa unei limbi „moldoveneşti”, fac trimitere la o ediţie a Atlasului lingvistic european de la sfârşitul anilor ’40, când, la insistenţa lui I. Stalin şi a lingviştilor săi, a fost atestată apariţia unei noi limbi romanice − „limba moldovenească”.

Dar – la începutul anilor ’90 – la insistenţa lingviştilor ruşi, şi ca o scuză pentru faptul că tot dânşii politizaseră atlasul respectiv, în Atlasul lingvistic european, în dreptul ţării „Republica Moldova” se precizează limba vorbită de locuitorii acestui stat – „româna”.

Astfel, la recomandarea Comitetului Internaţional Permanent al Limbilor, la ora actuală, în Atlasul limbilor Europei (Atlas Linguarum Europae), vol. I, fascicula VI, editat de UNESCO în anul 2002, la pagina LX sunt menţionate ţara noastră – „Moldova” – şi limba vorbită de cetăţenii ei: „roumain (R)” – „româna”.

Deci, din punct de vedere al ştiinţei universale, „limba moldovenească” nu există.

Menţionăm că atlasul respectiv e considerat a fi de cea mai mare autoritate ştiinţifică în materie de lingvistică din lume.

XXII

Ex-ambasadorul Chinei în Republica Moldova, Excelenţa Sa Xu Zhongkai, fiind întrebat în 2003 unde a însuşit atât de bine limba de stat a Republicii Moldova, a răspuns:

− La Bucureşti.

Reiese oare de aici că în instituţiile de învăţământ din România se predă la un înalt nivel profesional „limba moldovenească”?!

XXIII

Parlamentul Republicii Moldova are o datorie: să elaboreze o nouă Legislaţie lingvistică, ce ar ţine cont de noile realităţi.

E necesară nu reactualizarea Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RM, apărută în contextul URSS, ci o lege nouă: Legea despre Limba Română.

În momentul adoptării ei, românii basarabeni constituiau o minoritate naţională în URSS şi Legea e scrisă, de fapt, pentru o minoritate naţională, cu o limbă de stat şi o alta – de comunicare interetnică.

Azi Republica Moldova este stat suveran, băştinaşii constituind (fără Transnistria) circa 80 la sută din totalul populaţiei.

Legea votată în 1989,  în contextul URSS, a fost o lege a concesiilor, discriminatorie pentru populaţia băştinaşă.

Şi atunci de ce ne-am mira că în Republica Moldova limba altui stat este o limbă de comunicare interetnică, că 40 la sută din învăţământul superior se desfăşoară în limba rusă?!

De ce ne-ar nedumeri faptul că, la înmânarea scrisorilor de acreditare, atunci când preşedintele Chinei, Jiang Zemin, absolvent al unei instituţii de învăţământ superior din România, i-a vorbit în română ambasadorului Republicii Moldova la Beijing, domnului Vasili Şova, acesta i-a răspuns:

− Вы извините, но я китайский язык не понимаю! („Mă scuzaţi, dar eu nu cunosc limba chineză!”)

Pentru mulţi dintre demnitarii noştri limba vorbită de populaţia pe care au condus-o a fost şi mai rămâne un fel de „chineză”.

XXIV

Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova de după independenţă n-a recunoscut niciodată existenţa aşa-zisei „limbi moldoveneşti”.

Savanţii noştri au propus ca articolul 13 din Constituţie să fie rectificat şi revotat în Parlament, ţinându-se cont de temeiurile ştiinţifice şi nu de necesităţile politice.

Este stringent necesară readucerea Legii supreme în context cu Declaraţia de Independenţă. Or, acum aceste documente, cele mai importante ale statului, se bat cap în cap.

Dar se ştie: întâiul document al constituirii unui stat este Declaraţia de Independenţă. El este unicul act oficial care nu poate fi schimbat sau redactat. Pe când Constituţia poate fi oricând, cu un anume număr de voturi, revăzută, adaptată, rectificată.

De aceea, în nicio ţară din lume, cea care este ajustată nu e Declaraţia de Independenţă, ci toate celelalte acte legislative, inclusiv Constituţia, sunt aduse în concordanţă cu Declaraţia de Independenţă a statului.

XXV

Ca să depolitizăm acest domeniu sensibil, există o singură soluţie: să procedăm cum se procedează în majoritatea statelor care se respectă. Toate problemele lingvistice să fie declarate a ţine de competenţa forurilor ştiinţifice, a Academiei de Ştiinţe, în primul rând, care, aşa cum propune dl Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al Academiei, anume ea să fie o dată pentru totdeauna competenţa supremă, unicul legislator în acest domeniu, iar deciziile ei să devină decizii de Guvern, când e vorba de limbă. În acest fel Academia de Ştiinţe i-ar feri de declaraţii hazardate pe oamenii politici, ajutându-i să nu mai fie învinuiţi de incompetenţă şi de speculaţii în subiecte pe care nu le cunosc.

XXVI

Pentru scriitorul american Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, toate relele lumii vin din coruperea limbii, din folosirea incorectă a semnelor de punctuaţie.

Iată de ce cred că cei care nu cunosc gramatica n-au ce căuta în politică.

Aş mai îndrăzni să afirm: suntem ţara cea mai săracă din Europa, pentru că nu ne cunoaştem limba, istoria, geografia.

Mai cred: vom ieşi din criza economică atunci când îi vom învăţa pe oamenii noştri politici unde se pune virgula.

XXVII

O constatare: marginea, acolo unde limba e cea mai ameninţată, a dat limbii române pe cei mai mari lingvişti: pe Bogdan Petriceicu Hasdeu,  Alecu Russo, Eugeniu Coşeriu, Valeriu Rusu, Boris Cazacu, Grigore Nandriş, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu…

Lor le datorăm armonizarea vocabularului cu cel al românilor de pretutindeni, conservarea limbii române în această parte de lume, păstrarea unităţii ei pe ambele maluri ale Prutului.

XXVIII

Limba este un atribut al existenţei unui stat. Ca şi imnul. Ca şi drapelul. Ca şi stema.

Ea trebuie cinstită de cei pe care i-a ales pentru a-i însemna cu mirul ei pe acest pământ.

Ea ne aparţine, cu sentimentul că şi noi îi aparţinem.

Noi o vorbim cu impresia că şi ea ne vorbeşte.

O limbă va renaşte mereu prin vorbitorii ei.

Să avem încredere în Limba Română, aşa cum a avut ea încredere în noi, să fim cu ea aşa cum a fost şi ea cu noi din veacul veacurilor, îmbărbătându-ne şi ajutându-ne să fim.

Cel mai mare elogiu, un elogiu zilnic, pe care-l putem aduce limbii noastre este să o vorbim corect şi să-i cucerim bogăţiile.

Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române şi să împlinim testamentul boierului poet Ienăchiţă Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti

Şi a patriei cinstire.”

1* Exprimăm sincere mulţumiri poetului academician Nicolae Dabija pentru amabilitatea de a ne fi permis preluarea textului acestui superb discurs ţinut pe 31 August a.c. la Academia de Ştiinţe a Moldovei. Concomitent, profitând de ocazie, îl felicităm din suflet cu ocazia promovării ca Doctor Honoris Causa al forului ştiinţific suprem al Republicii Moldova – AŞM.

Nicolae DABIJA,

poet, prozator, publicist,

membru de onoare al Academiei Române