Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
MANIFESTĂRI CULTURALE / КУЛЬТУРНЫЕ МЕРОПРИЯТИЯ / EVENTS
Raia ROGAC
Îndemn pentru carabinieri: să citească, să scrie şi să vorbească româneşte
Bibliopolis - www.hasdeu.md

Şi în zilele toride din această vară, militarii de la Unitatea 1001 a Trupelor de Carabinieri, au găsit câteva ore de refugiu şi relaxare în sala răcoroasă a Bibliotecii „Liviu Rebreanu” din cartierul Poşta Veche a Chişinăului, graţie unor relaţii de colaborare reciproc avantajoase. Pe lângă serviciile tradiţionale de lectură şi împrumut al cărţilor la Unitate, gazdele, de comun acord cu personalul de conducere, uneori chiar la sugestia acestora, organizează diverse manifestări, menite să capteze interesul şi deschiderea sufletească a carabinierilor în termen.

Recent, ostaşi din două plutoane, conduşi de locotenentul major Igor Scutaru, au avut o întâlnire cu scriitorul Vlad Pohilă, care a dezbătut la tema Chipul ostaşului în literatura română, dar nu înainte ca să fie prezentat de directoarea Elena Cibotaru în calitate de condeier, traducător, publicist, redactor-şef la revista BiblioPolis, cu ilustrarea unor lucrări ale autorului din fondul bibliotecii şi cu o remarcă specială asupra cuprinzătorului volum Şi totuşi, limba română, o culegere a lucrărilor publicistice sub acest generic, care, de fapt, este şi o sinteză a esenţei şi simţirii sale româneşti.

– Bună ziua, feciori de oaste!, avea să se adreseze vorbitorul, cum altă dată ar fi făcut-o marele poet Vasile Alecsandri, cu unele precizări că nu intenţionează să susţină un discurs literar în strictul înţeles al cuvântului, ci să-i familiarizeze cu opere şi autori care au proslăvit vitejia şi curajul ostaşului naţional, fără delimitarea lor sau a istoriei, care sunt români şi a românilor. Astfel, în 1843, marele scriitor şi om politic, Mihail Kogălniceanu, descendent din sudul Basarabiei, deschide la Iaşi un Curs de istorie română, accentuând că nu se poate vorbi de istoria Moldovei, ruptă de cea a Munteniei şi a Transilvaniei, întrucât istoria principatelor se intersectează. Ar putea astăzi, nu zic ieri, ca cineva să-l delimiteze pe Eminescu: este moldovean sau român? Geografic el este născut în Moldova, la Botoşani, dar, parcă anticipând speculaţiile de viitor, Eminescu însuşi a spus: suntem români şi punctum. O să vorbesc în limba română şi pe voi vă îndemn să faceţi la fel. S-au împlinit 200 de ani de când am fost rupţi din corpul Moldovei. Mihai Eminescu este nu numai cel mai mare poet, dar şi un mare înţelept, are şi povestiri minunate, lucrări publicistice de excepţie, care sunt poate şi mai actuale pentru noi astăzi, pe care vi le recomand să le citiţi. A lucrat la ziarul Timpul din Bucureşti vreo şase ani, acolo şi-a ruinat sănătatea, pentru că a pledat pentru adevăr, criticându-i şi pe liberali, dar şi pe conservatori. Eminescu avea o formulă a sa de împărţire a lumii: clasa pozitivă şi clasa negativă, în prima categorie, pozitivă, plasând Biserica, şcoala, ţărănimea şi – atenţiune! – armata, iar pe oligarhi, negustori şi politicieni îi trecea în cea de-a doua, negativă. Armata o vedea ca pe o structură de apărare a fiinţei naţionale şi umane.

Cele mai vechi atestări despre Armată le găsim în cronicile moldoveneşti şi munteneşti. De exemplu, în Letopiseţul Ţării Moldovei Grigore Ureche îi face un portret lui Ştefan cel Mare – omul, creştinul şi conducătorul de oaste, descriind sumar şi bătăliile pe care le-a purtat cu duşmanii. Să amintim aici de Testamentul marelui Domnitor, în care se menţionează că ţara, slăbită, ruinată de războaie, mai bine să fie închinată turcilor, pentru că aceştia vin şi pleacă, şi nu ruşilor, care vin şi nu mai pleacă. Acest adevăr e valabil şi astăzi, ştiţi doar că ruşii până în prezent menţin o armată de ocupaţie la Tiraspol, mai având separat şi o bandă de mercenari – măcelari.

Pe aceeaşi linie a omagierii oastei naţionale a continuat şi cronicarul Miron Costin. În sec. XVIII s-a remarcat Ioan Neculce, în special Cu o samă de cuvinte, în care se descriu şi multe fapte glorioase ale ostaşilor, autorul contribuind, totodată, prin scriitura sa, la cizelarea limbii române, apropiind-o de stilul rustic, ţărănesc, dezvoltat ulterior de Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu. O figură proeminentă a fost Dimitrie Cantemir, care s-a aliat lui Petru cel Mare în speranţa că va fi ajutat să salveze Moldova de turci. Deşi turcii au jucat în istoria noastră un rol negativ, cel al ruşilor a fost de multe ori mai devastator. Se ştie că primii au impus haraciul, un fel de impozite cum ar fi astăzi. Însă, pe vreme de secetă sau de holeră, turcii fie că scădeau, fie că anulau birurile. Ce au făcut fraţii mai mari, în trecutul nu prea îndepărtat, cu părinţii şi bunicii noştri, ştim bine: le-au măturat şi podurile, provocând o foamete care a secerat zeci de mii de vieţi omeneşti. Turcii nu şi-au făcut moschei de închinăciune, ruşii însă au distrus biserici şi mănăstiri, iar acolo unde le-au păstrat, au impus arhitectura lor specifică, de exemplu, cupolele, care amintesc de forma cepelor, necaracteristice stilului nostru. Dar să revenim în temă. Ioan Neculce a descris şi lupta de la Stănileşti, din 1711, cu ţarul rus Petru I şi D. Cantemir în frunte. A fost o bătălie ruşinoasă pentru ruşi, pe care au pierdut-o, inclusiv din motivul că ostaşii şi ofiţerii lui Petru I trăseseră o beţie cruntă, în ajunul bătăliei.

Sub alt aspect vreau să mă refer la împărţirea nejustificată în români şi moldoveni, chestiune din care unii îşi fac astăzi mare capital politic. Pe vremuri oamenii nu se întrebau de naţionalitate, ci de credinţă: eşti creştin / necreştin, apoi precizau locul de unde te tragi. Acum unii spun că noţiunea de român e atestată prin 1862, ceea ce nu este adevărat. Când romanii au ocupat Dacia, au adus şi creştinismul cu ei. Cel creştinat se numea romanus, de unde şi cuvântul român.

Armata regulată românească apare în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, formată după modelul francez: cu uniforme frumoase, echipament bun, termen scurt şi regim democratic. Noi, basarabenii, eram atunci sub ocupaţie rusească, iar cei luaţi la armată erau obligaţi la 25 de ani de cazarmă, de fapt, era un fel de ocnă.

Dintre primii scriitori moderni care au scris despre armată a fost Gh. Asachi, tot lui aparţinându-i şi câteva frumoase nuvele despre Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Tema ostăşească l-a preocupat şi pe C. Negruzzi. Cine nu ştie de nuvela Alexandru Lăpuşneanul sau de Sobieski şi românii, în care se descrie cum doar 19 ostaşi români au apărat Cetatea Neamţului de asaltul unei armate poloneze, regele polon pentru acest neîntrecut curaj le-a acordat plăieşilor români un fel de medalii de vitejie. Părinţii noştri ştiau bine poezia Muma lui Ştefan cel Mare de D. Bolintineanu, alt clasic al literaturii române din sec. XIX.

Ruşii au avut întotdeauna un apetit posesiv, chiar şi atunci când am luptat împreună cu alţii, ei ş-au însuşit gloria. Aşa s-a întâmplat şi în Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în care ruşii îşi asumă toate meritele, uitând de vitejia românilor. Printre altele, bulgarii sunt recunoscători românilor pentru biruinţa de la Şipka şi Plevna, care au condus la eliberarea lor.

A propos de acest eveniment, vreau să mai spun că marele plastician N. Grigorescu a fost pictor de război, atunci a pictat lucrări de o mare valoare ca Atacul de la Smârdan sau Prizonierii turci. Eminescu a scris despre acest război, despre armata română, a apărat cauza Basarabiei – suficient să ne amintim de testamentara Doina sau de poezia La arme. A excelat în tematica militară V. Alecsandri, scriind ciclul de poezii Ostaşii noştri, memorabilele poeme Peneş Curcanul, Sergentul ş.a. Ceva mai târziu G. Coşbuc a compus nişte excelente Cântece de vitejie.

Liviu Rebreanu, patronul spiritual al Bibliotecii, abordează tematica ostăşească în romanele Adam şi Eva şi Pădurea spânzuraţilor. De altfel, el a şi învăţat la o şcoală militară sub regimul austro-ungar. Tot în sec. XX, Camil Petrescu surprinde eroi din armată în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Chiar şi mai puţin prozaicul, glumeţul G. Topârceanu a ţinut un jurnal de război. Vă recomand să citiţi şi romanul lui Marin Preda Delirul, în care se descrie cum a fost eliberată Basarabia, în iunie 1941. Un alt scriitor care s-a preocupat de tema în discuţie a fost V. Gheorghiu, cu Ora 25 şi Nistrul în flăcări. Ion Druţă are nuvela Murgul din Crimeea, Lidia Istrati – romanul Tot mai departe despre Ştefan cel Mare. Au mai scris despre armată şi ostaşi Vl. Beşleagă, Gh. Madan. Anul acesta a apărut un formidabil roman – Cireşe pentru Mareşal, de Ion Iachim. Cititndu-l, veţi vedea prin ce au trecut ostaşii noştri în anii 1941-1944. În mod intenţionat nu mă voi referi la elogiile scriitorilor noştri făcute ostaşului sovietic „eliberator”, a fost un tribut pe care l-au plătit mai mulţi poeţi de-ai noştri.

Cu regret, în 20 de ani ai Armatei Naţionale nu s-a scris nimic rezistent despre ostaşii ei, dar rămânem, cu speranţă că această temă nu va fi abandonată şi surprizele pot să apară în viitorul cel mai apropiat.

Către final Vl. Pohilă a răspuns la întrebări şi i-a îndemnat pe ostaşi să citească, să scrie şi să vorbească româneşte. Directoarea a oferit din partea autorului român Ioan Drăguşin, pentru biblioteca Unităţii, cartea Eminescu doineşte, o consistentă antologie, prefaţată de acad. Mihai Cimpoi.

Am rămas plăcut surprinsă să aflu că Biblioteca „Liviu Rebreanu”, cel puţin de două ori pe săptămână, este „asaltată” de bravii carabinieri, de unde se vor alege, la sigur, cu dragoste faţă de Măria Sa Cartea, lectura devenindu-le o îndeletnicire pentru inimă şi cuget.

Raia ROGAC