Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ANIVERSĂRI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY
Florin ROTARU
Cîteva stări sufleteşti

Pentru înţelegerea adevărului, a vanităţilor şi aspiraţiilor cultivate de om trebuie să cunoaştem, alături de faptele directe şi obiective, structura stărilor sufleteşti în care regăsim direcţii şi tendinţe cu prevalenţă în faţa revelării timpului istoric. Nu ne referim la acea sensibilitate romantică, înclinată spre compătimirea neînţelegerii naturii umane, ci la necesitatea de a înţelege rostu­rile culturii din perspectiva trăirilor interioare ale omului.

Sentimentul pe care-l încearcă omul în faţa acceptării împăcate a devenirii faptelor ne este şi nouă cunoscut astăzi, când timpul trecut al celor două decenii de la înfiinţarea Bibliotecii „Onisifor Ghibu” se ţese în pânza istoriei. Cu toţii, martori ai acestui eveniment cultural, avem obligaţia morală să mărturisim ceea ce ştim, cu atât mai mult, cu cât ne aflăm în faţa unei precarităţi a realului. Inexistenţa unui tratat academic al istoriei bibliotecilor româneşti, precum şi superficialitatea noastră manifestată prin gesturi de iluzionare şi de aproximare, prin tendinţe de mistuire a adevărului cu orgolii mărunte, sunt cauzele acestei realităţi relative.

În 1990, meritul celor implicaţi în aceste iniţiative rezidă în conştientizarea necesităţii de schimbare a perspectivei şi a înţelegerii clipei trăite. Într-adevăr, Biblioteca „Onisifor Ghibu” a fost întruchipată din vis, dar şi din datoria faţă de sacrificiul înaintaşilor şi din iubirea de Ţară. Astăzi, după o jumătate de secol de înstrăinare faţă de noi înşine şi faţă de Patrie, ea însăşi o perioadă venită după o întrerupere de două decenii a unui întreg secol de dezrădăcinare, ne aflăm cu toţii în faţa unui mister al regăsirii, dar şi a unei mărginiri a viziunii. Iniţial, imboldul regăsirii a impus forma unei exteriorizări a bucuriei cu poduri de flori şi cu donaţii de carte, printre alte căutări ale unei fiinţe pierdute. În acest context, în cursul anului 1990, ascultam povestea întâlnirilor de dincolo de Prut, cu impre­caţii lirice sau melancolice, cu discuţii prelungite până târziu în puterea nopţii.

Prima delegaţie a Primăriei Bucureştilor sosită în Chişinău a fost condusă de primarul Ştefan Ciurel. Printre membrii delegaţiei au fost şi reprezentanţi ai domeniului culturii: Paul Caravia, director adjunct al Inspectoratului pentru cultură din Primăria capitalei, şi Gheorghe Buluţă, directorul Bibliotecii Municipale Bucureşti, propus să meargă în locul meu. Personal, am amânat întâlnirea cu Basarabia atât din teamă, cât şi din cauza unei tristeţi copleşitoare, în primul rând, m-a oprit insuficienţa concentrării asupra rădăcinilor înstrăinării fiinţei istorice româneşti. Însă, încă temător de necunoscut, aş fi vrut să merg numai însoţit de tatăl meu pe urmele paşilor săi lăsate în pământul basarabean cu o jumătate de secol înainte. El îmi vorbise foarte puţin despre Basarabia – atât cât o cunoscuse, iar prin cimitire ascultasem numai glasul durerii rudelor ce-şi plângeau morţii rămaşi fără mormânt, pierduţi într-un pământ necunoscut lor.

În această contemplaţie exterioară simţeam o intensitate tragică, un dramatism şi o încordare intimă a neantului. La întoarcerea delegaţiei Primăriei Bucureştilor, am reascultat aceleaşi poveşti. Relatările vizitatorilor deveniseră simple clişee, ca şi gesturile de fraternitate redusă la donaţii, în cazul nostru la donaţia de cărţi. Directorul Bibliotecii Municipale Bucureşti ne-a arătat posibi­litatea disponibilizării pentru donaţie a unui fond de cărţi provenite din patrimo­niul bibliotecilor demolate în ultimii ani ai regimului comunist şi din depozitele în condiţii improprii de conservare. În consecinţă, Paul Caravia şi Gheorghe Buluţă mi-au prezentat proiectul uşor de realizat printr-o iminentă donaţie de carte. Spre surpriza lor, m-am opus. Aveam competenţa aceasta: administraţiile bibliotecilor şi muzeelor din Bucureşti erau în responsabilitatea mea. Opoziţia rezida în experienţele similare şi nefericite făcute anterior de către Biblioteca Academiei Române şi de Biblioteca Centrală de Stat. Este şi explicaţia faptului că aceste instituţii importante nu au reuşit totuşi să creeze o instituţie model în Basarabia. Unele cărţi donate, care purtau ştampila bibliotecilor, se reîntorseseră în Bucureşti şi se găseau de vânzare pe unele străzi comerciale celebre din centrul istoric: Lipscani şi Şelari. Acest nimic al existenţei reliefa dureros de puternic tragismul superficialităţii noastre, precum şi incapacitatea de a fi întotdeauna profunzi şi temeinici în fapte. Cu presentimentul unei suferinţe viitoare, este greu să treci peste lipsa de speranţă şi peste memoria atâtor dureri trecute, încât uneori simţii nevoia să forţezi destinul şi să crezi în iluzia îndulcirii amarului.

În felul acesta, în câteva zile, am prezentat factorilor responsabili proiectul înfiinţării unei instituţii româneşti în Chişinău, cu toate formele de organizare administrativă, inclusiv sistematizarea fondului de publicaţii potrivit Clasificării zecimale universale (CZU). Urma să plece la Chişinău o bibliotecă reală, cu cataloagele alfabetic şi sistematic, cu registrele inventar, cu tipizatele specifice în limba română, precum şi cu mobilierul aferent.

Atunci, nu am realizat coşmarul înfăptuirii unui asemenea proiect. Demer­surile au durat aproape un an. Deşi am beneficiat de sprijinul nemijlocit al noului primar al Bucureştilor, Viorel Oproiu, ocupant al acestei funcţii din noiembrie 1990, până în septembrie 1991. Fără implicarea sa, proiectul ar fi eşuat. Primele atitudini negative au venit chiar din partea Direcţiei juridice a Primăriei capitalei, care susţinea că legislaţia nu permite unei instituţii publice să facă donaţii. A doua obstrucţie am primit-o din partea Ministerului Afacerilor Externe. Rezoluţia ministerială ne explica imposibilitatea realizării, în Chişinău, a unei asemenea proiect, întrucât exista Republica Socialistă Sovietică Moldova, iar asemenea demersuri se puteau face numai la Moscova. În această situaţie fără ieşire, primarul Viorel Oproiu a încercat să soluţioneze prima problemă şi a reuşit după o aşteptare de peste cinci luni: statutul legal al unei donaţii de cărţi. Primul ministru al României, Petre Roman, şi-a exprimat acordul în această speţă. Rămânea neschimbată poziţia inflexibilă a Ministerului Afacerilor Externe. Pentru a depăşi această situaţie imposibilă, existau numai două soluţii. Prima se referea la renunţarea din partea noastră la statutul oficial de instituţie românească, iar cea de-a doua condiţie presupunea primirea oficială de către Lidia Kulikovski, directoarea Bibliotecii Municipale Chişinău, a fondului de carte sub formă de donaţie, dar cu acceptarea tacită a existenţei şi funcţionării unei instituţii româneşti. În concluzie, întreaga reuşită a proiectului depindea numai de atitudinea directoarei Lidia Kulikovski. M-am întâlnit cu dânsa, în acest scop, la Bucureşti, în sediul Inspectoratului pentru cultură. Spre surprin­derea şi bucuria tuturor, acordul dânsei a fost de o promptitudine exemplară, în condiţiile în care nimeni de la Bucureşti nu mai avea vreo altă posibilitate de intervenit. După depăşirea acestui punct mort, au început pregătirile pentru organizarea viitoarei biblioteci de către specialiştii din Biblioteca Municipală Bucureşti, concomitent cu întocmirea formalităţilor pentru transportul donaţiei la Chişinău. În privinţa denumirii viitoarei biblioteci am fost de acord cu propunerea referitoare la Onisifor Ghibu, deşi iniţial am fi dorit să acordăm titulaturii instituţiei numele unei personalităţi basarabene. Am acceptat întru târziu, deoarece fiul său, Octavian Ghibu, desfăşura o activitate extraordinară pentru realizarea acestui proiect. Şi pentru că aveam nevoie de sprijinul unei asemenea energii, am ales denumirea „Onisifor Ghibu”, deşi eram conştient de faptul că în timp se va exacerba rolul jucat de tatăl său în Basarabia. De altfel, după mulţi ani de la înfiinţarea Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, această atitudine s-a adeverit, îndeosebi după înfiinţarea organizaţiei nonprofit, Funda­ţia „Onisifor Ghibu”. A fost şi motivul unei uşoare distanţări în ceea ce mă privea în relaţia cu Biblioteca „Onisifor Ghibu”, bineînţeles alături de motivele obiective, în totalitate de natură politică.

Spre Chişinău s-a plecat, în a doua jumătate a lunii august 1991, în fruntea a două camioane de mare tonaj, într-o echipă alcătuită ad-hoc în mod uimitor: un urmaş al generaţiei Primului Război Mondial, Octavian Ghibu, şi eu, un urmaş al generaţiei celui de-al Doilea Război Mondial. Amândoi, deşi părinţii noştri erau din două generaţii diferite, aveam de împlinit acelaşi ideal lăsat moştenire. Dincolo de graniţă, pe celălalt mal al Prutului, ne-a întâmpinat omologul meu, Tudor Zbîrnea, directorul adjunct al Direcţiei cultură din cadrul Primăriei Chişinău. Ajunşi la destinaţie, în Chişinău, ne aştepta un sediu impropriu pentru bibliotecă. A fost momentul în care am vrut să renunţ pentru a ne întoarce la Bucureşti şi am rămas numai datorită insistenţelor făcute de Octavian Ghibu. De asemenea, trebuie să fim recunoscători faţă de argumentele comprehensive prezentate personalităţilor culturale şi politice din Chişinău în favoarea bibliotecii. Astfel, noua instituţie transferată de la Bucureşti a primit un sediu de excepţie. În aceleaşi împrejurări, am cunoscut atitudinile inubliabile ale primarului Chişinăului, Nicolae Costin, ale viceprimarului Ilie Coşanu şi ale Direcţiei pentru cultură a Primăriei Chişinău, şefului Iulian Filip. De asemenea, trebuie să amintim preocupările deosebite ale miniştrilor Ion Ungureanu, ministrul culturii, şi Nicolae Mătcaş, ministrul educaţiei naţionale. În Parlament, am întâlnit aceleaşi primiri favorabile din partea marilor personalităţi: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Grigore Vieru, Nicolae Dabija. Ar fi nedrept să uităm implicarea personală pentru repartizarea sediului noii biblioteci a preşedintelui republicii, Mircea Snegur, şi a primului ministru, Mircea Druc, îndeosebi după 31 august 1991, când s-a realizat marele act istoric: Declaraţia de Independenţă a noului stat, Republica Moldova. În luna noiembrie 1991, s-a adoptat hotărârea ministrului culturii Ion Ungureanu cu privire la acordarea noului sediu al Bibliotecii „Onisifor Ghibu”.

Tot atunci, în mod simbolic, s-a ales data de 15 ianuarie 1992 pentru inaugu­rarea Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, prima instituţie românească din Republica Moldova. Organizarea instituţională transferată de la Bucureşti i-a promis noii biblioteci să înceapă reforma în domeniu şi să devină primul centru de documen­tare şi de pregătire profesională din Republica Moldova. Pentru acest ideal au conlucrat mai mulţi bibliotecari din Bucureşti şi din Chişinău, care, deşi proveneau din două şcoli diferite, cu toţii aveam o pregătire profesională deosebită.

Cu întâmpinarea şi depăşirea multor greutăţi s-a împlinit atunci pe pământul nostru un gând care la început a părut a fi numai un vis. Şi totuşi, nu trebuie să ne iluzionăm că reuşita aceasta rămâne în eternitate dacă nu i se asigură evoluţia, îndeosebi astăzi când lumea trăieşte deplin poate cea mai mare revoluţie umană: crearea ciberspaţiului şi implicit a ciberculturii, acest patrimoniu comun şi infinit al întregii umanităţi. În anul 2012, s-a semnat un alt protocol între cele două biblioteci publice din Chişinău şi Bucureşti, pentru implicarea comună în realizarea Bibliotecii Virtuale a României, Dacoromanica. Paşii sunt timizi, prea timizi pentru a face istorie şi riscăm, în acest fel, ca începuturile Bibliotecii „Onisifor Ghibu” să rămână numai o filă modestă de istorie.

Ştiam cu toţii că viaţa nu e un spectacol şi niciun joc în lumea în care unii mor fără să fi cunoscut victoria, sau alţii se sacrifică din disperare într-o perma­nenţă a renunţărilor. Şi totuşi, în această lume în care nedreptăţile sunt eterne, noi am primit darul de a putea zâmbi. Sunt stările noastre sufleteşti pentru care mulţumim destinului.

Dr. Florin ROTARU,

director general al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti