Biblio Polis - Vol. 44 (2012) Nr. 3 (Serie nouă)  
ARHIVA  
STUDII ŞI CERCETĂRI / ИССЛЕДОВАНИЯ / STUDIES AND RESEARCH
Lucia SAVA
Din viaţa culturală a Chişinăului la începutul sec. XX

Preliminarii

Modul de viaţă al locuitorilor oraşului Chişinău în perioada anilor 1900-1918, cu toată complexitatea aspectelor lui, ar fi de neconceput fără perceperea modalităţilor de organizare a timpului liber şi, prin urmare, a divertismentelor.

Indiferent dacă ne referim la timpul de la sfârşitul orelor de lucru sau chiar de la sfârşit de săptămână, chişinăuienii îşi organizau individual, dar şi în funcţie de mediul social, după bunul lor plac orele de odihnă şi de distracţie. Acestea includeau activităţi destul de variate – de la cititul cărţilor, vizitele la teatru sau cinema, a muzeelor şi a bibliotecilor, la plimbările prin parc, distracţiile în sălile de dans sau de muzică, servirea unei cafele cu prietenii într-un local sau o petrecere în toată regula la restaurant.

Referindu-se la scriitorii basarabeni din perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, Ştefan Ciobanu remarca, pe bună dreptate, că în Basarabia n-a existat o tradiţie literară, cel puţin în perioada evidenţiată, iar încercările literare ale unor personalităţi ale epocii au introdus o notă nouă în literatura românească, cea specific basarabeană, influenţată de elementele literaturii ruseşti, care se regăseşte în operele lui C. Stamati şi A. Donici1. Deşi câteva încercări modeste de traduceri şi de poezie românească au fost făcute încă la mijlocul secolului al XIX-lea prin Ioan Sârbu, Alexis Nacco, Gheorghe Păun, Matei Donici etc.; totuşi, chiar şi în jurul anului 1870 aceste încercări literare par izolate la prima vedere, fără nicio legătură cu viaţa de atunci, dar oglindesc situaţia românilor basarabeni, mentalitatea lor, care, după expresia sa, „se zbătea între cele două culturi, acea naţională, veche, înăbuşită, şi cea străină, care încă nu reuşise să copleşească sufletele intelectualilor basarabeni”2. În acelaşi context, Şt. Ciobanu susţine că „de la această dată nu cunoaştem niciun poet basarabean până în timpurile revo­luţiei din 1905 (...această mişcare a scos la iveală şi câţiva poeţi: P. Halippa, I. Buzdugan, T. Roman). Dar aceasta nu însemna că interesul faţă de literatură lipsea; drept dovadă ne serveşte apariţia în jurul anului 1900 a câtorva nuvele româneşti, cum ar fi cele ale lui Vlahuţă, traduse în limba rusă de către Paul Gore în revista Bessarabeţ. De asemenea, fiul lui Costachi Stamati, Nicolae, care locuia la Chişinău, avea un număr însemnat de poezii, pe care însă nu le-a publicat pe vremea ţarismului”3. O bună parte din operele autorilor evidenţiaţi rămân a fi puţin cunoscute publicului cititor al epocii; abia la începutui secolului al XX-lea, poetul A. Mateevici, printr-o serie de poezii, ca: Eu cânt, Mama, În zarea anilor şi, îndeosebi, Limba noastră, aduce un nou suflu în poezia basarabeană, pătrunzând adânc în sufletul basarabenilor, dar şi al tuturor românilor.

Biblioteci, cititori, lectură

Printre metodele relaxante cele mai frecvente este, fără îndoială, lectura. Fie că ne referim la literatura artistică, fie la simpla citire a ziarelor cotidiene, cititul rămâne o ocupaţie plăcută pentru momentele de după o zi istovitoare de muncă. Pe de altă parte, „cartea este un mijloc de depăşire”, deoarece, „... niciun om nu are suficiente experienţe personale pentru a se înţelege bine cu alţii, nici pentru a se înţelege bine cu el însuşi”4.

Presa periodică a timpului conţine o problematică foarte variată, care nu avea cum să nu „alimenteze” setea de informaţie a locuitorilor oraşului Chişinău. O serie de ziare şi reviste, cum ar fi, Basarabia (1906), primul ziar de limbă românească apărut în Basarabia, Moldovanul (1907), coordonat de Gheorghe Madan, cunoscut gazetar şi folclorist cu o anumită experienţă de actvitate de creaţie în România, Viaţa Basarabiei (1907), Luminătorul (1908), Glasul Basarabiei (1913) şi altele5, publică pe paginile lor multe poezii, poves­tiri, articole cu conţinut divers, de la ultimele evenimente politice până la momentele cele mai reprezentative ale vieţii cotidiene, dar şi operele lui D. Cantemir, C. Negruzzi, A. Donici, M. Kogălniceanu, G. Coşbuc, M. Sadoveanu şi mulţi alţi autori români, favorizând astfel familiarizarea cititorului basarabean cu scrisul lor. În paralel sunt editate mai multe ziare şi reviste de limbă rusă, comportând un caracter oficial, cum ar fi, Kişiniovskie eparbial’nâe vedomosti, Kişiniovskie gubernskie vedomosti sau periodice informative ca Bessarabskaia jizn’, Bessarabeţ, Drug etc. Pe lângă articole cu caracter politic şi social, majoritatea ziarelor conţineau „ştiri din război”, „sfaturi de gospodărie sătească”, „ştiri locale fel de fel”, rubrici „de sănătate şi de literatură”, precum şi „frământări de minte” etc.6

Interesul manifestat de cetăţeni faţă de presa periodică a timpului este evident din corespondenţa timpului. Astfel, scrisoarea poetului Alexei Mate­evici către Ioan Pelivan, din 6 octombrie 1906 (din localitatea Zaim, Căuşeni), evidenţia unele aspecte ale situaţiei din provincie „...La noi, în Basarabia, te iau fiorii când începi povestea suferinţelor poporului nostru moldovean şi a acelor înjosiri, ce i-au fost scris să îndure... Însă poporul deja se deşteaptă, soarele renaşterii a început să arunce şi asupra românilor basarabeni razele sale stră­lucitoare ale propăşirii...”7.

În acelaşi context, al descrierii timpului liber (ne referim la reprezentanţii mediului intelectual chişinăuian), se încadrează scrisoarea lui Sergiu Cujbă către soţia sa Eliza, din 27 octombrie 1906: „Seara fac recitaţii, explicări de literatură română. Duminica – lecţii de literatură. Am tradus un cântec din ruseşte şi acum îl cântă un rus cu vorbe româneşti. Să vezi ce frumos este. E o plăcere să ştii că ai făcut ca rusul să cânte româneşte şi apoi să-i şi placă...”8

Majoritatea informaţiilor sunt foarte convingătoare în ceea ce priveşte faptul că lectura reprezintă o delectare a locuitorilor oraşului Chişinău. De altfel, exista chiar pe paginile ziarelor şi revistelor un gen de reclamă reciprocă pentru a menţine la curent publicul cititor. De exemplu, revista Luminătorul din 1914 publica anunţul: „Cetiţi Glasul Basarabiei – gazeta naţională moldove­nească nepărtinitoare, literară şi economică, cu tot felul de veşti din toată lumea, se tipăreşte o dată pe săptămână, plata pe un an 2 ruble 50 copeici, pe jumătate de an 1 rublă 50 copeici. Cu trimiterea prin poştă. Cei mai nevoieşi pot primi gazeta prin poştă pentru 1 rublă 85 copeici, fără a trimite prin poştă 1 rublă 25 copeici, iar un număr costă 3 copeici. Toţi abonaţii pe anul 1914 la gazeta Glasul Basarabiei care trimit plata pe un an întreg vor primi în dar Calendariul Basarabiei pe anul 1915 (peste 100 de feţe, cu tot felul de vederi, scrieri alese şi de folos pentru toţi moldovenii ca: învăţături morale, povestiri, poezii, sfaturi folositoare despre sănătate, gospodărie sătească, vorbe înţelepte, zicători şi altele)”9. Din avizul citat este lesne de înţeles că majoritatea periodicelor ofereau anumite înlesniri abonaţilor, pentru a trezi interesul publicului larg, dar şi pentru a mări numărul cititorilor.

În plus, preţul de vânzare al ziarelor era destul de acceptabil, dat fiind faptul că acestea conţineau informaţii foarte variate pentru a satisface setea de cunoaştere a cititorului. Un alt exemplu, abonamentul la revista Şcoala moldo­venească pentru un an costa 3 ruble, iar în străinătate 10 lei10; preţ destul de atrăgător, pentru comparaţie, V. Stroiescu donează, în 1917, 10 000 ruble şi un vagon de hârtie pentru tipărirea cotidianului Cuvânt moldovenesc 11.

În perioada studiată atestăm cazuri când autorităţile se implică pentru a stimula munca intelectualilor, îndeosebi, scrisul. O asemenea situaţie este când zemstva judeţului a dat, la propunerea lui P. Gore,
20 000 ruble, câte un premiu de 1000 ruble, pentru elaborarea unui Abecedar şi pentru cea mai bună carte moldovenească12.

O bună parte din momentele de lectură aveau loc în sălile Bibliotecii Publice Guberniale din Chişinău, care îşi avea sediul în curtea Dumei chişinăuiene sau în Biblioteca Municipală, care pe lângă sala de lectură şi de împrumut la domiciliu dispunea şi de o secţie specializată pentru copii13.

Conform informaţiilor pe care le deţinem, rezultate din rapoartele peri­oadei, statul a făcut încercări pentru a asigura buna desfăşurare a activităţii personalului angajat în biblioteci, acordând, în acest scop, o serie de subvenţii. Astfel, pentru întreţinerea Bibliotecii orăşeneşti în anul 1912 a fost prevăzută suma de 8192 ruble şi 55 copeici, din care s-au cheltuit 8116 ruble şi 15 copeici. Cheltuielile făcute erau repartizate după cum urmează: salarizarea personalului – 4440 ruble, abonamente la reviste şi ziare – 724 ruble 95 copeici, cumpărarea cărţilor – 842 ruble 32 copeici, copertare – 500 ruble, asigurarea contra incendiilor pe parcursul unui an, de la 4 februarie 1912 până la 4 februarie 1913 – 149 ruble 85 copeici14.

Conform datelor expuse, în anul 1900, din numărul total al cititorilor de 3276, cei mai mulţi erau cei cu înscriere, circa 1723 (52,59 %); aceştia au solicitat aproximativ 65 389 cărţi (33,15 % din numărul total al cărţilor solicitate pe perioada celor trei ani), dintre care două treimi le-au luat cu împrumut. În anul următor, numărul cititorilor creşte cu câteva sute, fiind înregistrate 3632 de persoane, care au solicitat 73 930 cărţi, dintre care 45,43 % la sala de lectură, iar 54,57 % la împrumut15.

De reţinut, cifrele din anul 1902 reflectă situaţia parţială a cititorilor bibli­otecii, dat fiind faptul că biblioteca a fost închisă în perioada 1 septembrie 1902 – 27 ianuarie 1903 din motivul transferării sediului acesteia. Din aceste considerente, în acest an la bibliotecă au fost înscrişi 2675 cititori, adică: 27,91 % din cei 9583 cititori prezenţi la bibliotecă în decursul celor trei ani. De asemenea, trebuie să evidenţiem numărul mic al cititorilor-femei, care ne determină să credem că printre acestea analfabetismul era mai mare.

Din punctul de vedere al ocupaţiilor, numărul cel mai mare de cititori ai Bibliotecii publice orăşeneşti în perioada anilor 1900-1902 era reprezentat de muncitori (332 în anul 1900 (22,87 %) din numărul total şi 316 în anul 1901, care constituie 22,95 %), fiind urmaţi de elevi (325 în anul 1900 (22,38 %) şi 276 cititori în anul următor, 20,04 %), precum şi de negustori, învăţători, studenţi. Un număr mic de cititori se înregistrează printre agricultori şi meşteşugari (între 2,5 şi 4 %). În rândul cititoarelor, cele mai multe aparţin clasei intelectua­lilor, învăţătoarelor (în 1900 au fost înscrise 81 persoane (39,9 %), iar în 1901 – 101 cititoare, adică 28,53 % din numărul total al cititoarelor), medicilor (câte 20 şi 26 pentru fiecare an menţionat), precum şi elevelor (26,84 %). Remarcabil este faptul că începând cu anul 1901 creşte numărul femeilor încadrate în acti­vităţi casnice, care sunt pasionate de lectură. Dacă în anul 1900 datele atestă 14 cazuri (6,9 %), în anul următor cifrele cresc până la 44 de femei casnice care frecventează Biblioteca orăşenească (12,43 %).

În medie anual au fost înregistraţi 18 cititori bărbaţi şi 17 femei în anul 1900; în anul 1901, numărul cititorilor creşte până la 30 bărbaţi şi 18 femei, sporind în anul următor la 41 bărbaţi şi 28 femei. Dacă ne referim la numărul mediu al persoanelor care frecventează zilnic biblioteca, acesta pare să fie, în anul 1900 – aproximativ de 91 de cititori, în 1901 – 130, iar în anul 1902, aproape se dublează la 242 cititori, conform datelor prezentate în tabelul 33. În total, pe parcursul celor trei ani, numărul mediu de cititori a fost de 30 – pentru bărbaţi şi 21 – pentru femei, media frecvenţei pe zi a constituit 154 persoane, au fost eliberate zilnic în medie câte 103 cărţi, iar în medie anual – câte 18 cărţi pentru fiecare cititor16.

Deşi biblioteca se găsea în centrul părţii de nord a oraşului, în anul 1902 a crescut numărul vizitatorilor, care locuiau în sudul oraşului. Printre cititori cel mai des întâlniţi din punctul de vedere al categoriilor sociale remarcăm nobilimea, iar din punctul de vedere al ocupaţiilor – angajaţii în sfera de stat şi individuală, în învăţământ şi în comerţ.

Dacă ar fi să analizăm cererile de carte după conţinutul acestora, am menţiona, că acestea depindeau de preferinţele cititorilor, dar şi de nece­sităţile de informare în domeniul în care activa orăşeanul. O bună parte a cărţilor solicitate ţineau, probabil, de specializarea cititorului (solicitările de carte ştiinţifică variază între 20,7-29,42 %), dar cea mai mare parte o alcătuiesc cererile de literatură artistică (76,25 %, 79,30 %, 70,58 %) pe parcursul celor trei ani studiaţi (tabelul 34)17.

Aceste cifre ne permit să conchidem că majo­ritatea cititorilor citeau literatură artistică, şi mai puţini citeau pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele în domeniul de activitate, pe de altă parte, se pare că lectura reprezenta mai mult o plăcere, un divertisment decât o necesitate.

Majoritatea cititorilor preferau să-şi facă abonament pentru întregul an de zile. Astfel, conform rapoartelor bibliotecii, în anul 1902 numărul persoa­nelor abonate la aceeaşi bibliotecă era de 2717, dintre care 2093 bărbaţi şi 625 femei, repartizate astfel după categoria socială. În anul 1902, majoritatea cititorilor care dispuneau de abonament pentru Bibli­oteca publică orăşenească sunt reprezentaţi de mica burghezie (981 bărbaţi şi 439 femei, în total 1420 de persoane, adică 52,26 % din numărul total al cititorilor). Aceştia sunt urmaţi de persoane ale căror categorie socială este nedeter­minată (circa 442 bărbaţi şi 114 femei, în total 556 cititori, 20,46 %), precum şi de reprezentanţii nobilimii (153 bărbaţi şi 21 femei, 6,4 %). Cifrele ne oferă posibilitatea să remarcăm un număr foarte redus de cititori din rândurile clerului, preoţimii locale (doar 4 persoane înregistrate, 0,15 %), precum şi printre militari (11 cititori, 0,4 %); în ambele cazuri cititori de gen feminin nu sunt înregistraţi, fapt care ne permite să credem că, fie că în peri­oada cercetată foarte puţine femei făceau parte din aceste categorii sociale, fie că cititoarele acestor categorii sociale nu au fost înscrise în anul 1902.

Cât priveşte repartizarea cititorilor Bibliotecii publice orăşeneşti după confe­siune şi reşedinţă, conform raportului din anul 1911, aceştia erau divizaţi după cum urmează18. Cifrele extrase din Raportul anual al bibliotecii arată că, din punctul de vedere al confesiunii căreia aparţineau, cei mai mulţi cititori ai acesteia în anul 1911 erau iudei, în total 1661 persoane (adică 61,13 %), dintre care 1138 bărbaţi şi 523 femei. Creştinii se situau pe locul al doilea, în număr total de 1056 cititori (38,87 %), mai mulţi bărbaţi (954) decât femei (102)19.

Acelaşi raport ne indică faptul că cei mai mulţi cititori ai Bibliotecii Municipale îşi aveau reşedinţa în partea de jos a oraşului Chişinău, raportul instituţiei în anul 1911 înregistrează în total 1465 de cititori (53,92 %) din această parte a oraşului, dintre care 1041 bărbaţi şi 424 femei. În acelaşi timp, în partea de sus a oraşului au fost înregistraţi 1149 cititori (42,29 %), 960 bărbaţi şi 189 femei. Din datele statistice ale perioadei rezultă că la periferiile capitalei aproape că nu se citea, lucru explicabil, în condiţiile în care aici locuiau reprezentanţii categoriilor sociale cele mai joase ale societăţii chişinăuiene (3,64 % din cititorii înregistraţi)20.

În anul 1911 s-au înregistrat, în medie, 5035 cititori, care în decursul anului au frecventat biblioteca de 98 069 ori, pe parcursul cărora au solicitat 132 076 exemplare de cărţi, reviste şi ziare. Pe de altă parte, cititorilor biblio­tecii le-au fost eliberate în medie zilnic 489 cărţi, reviste şi ziare21.

Remarcabil este interesul cititorilor chişinăuieni faţă de literatura pentru copii. Astfel, în acelaşi an, 1911, au fost înregistraţi 866 de cititori de acest gen (17,2 %), care au efectuat pe parcursul anului aproximativ 21 274 de vizite, în decursul cărora au solicitat informaţii pentru copii din
22 789 surse22.

Aşadar, la începutul secolului al XX-lea, în Biblioteca publică orăşenească din Chişinău atestăm un număr considerabil de vizitatori, dintre aceştia mulţi erau cititori activi, cu sau fără abonament, care au solicitat cărţi cu un conţinut foarte variat. Datele extrase din rapoartele anuale realizate de Biblioteca publică orăşenească din Chişinău ne permit să concluzionăm, că lectura era una dintre ocupaţiile cele mai pasionante ale locuitorilor oraşului.

Muzică, teatru, muzee, biserici

Printre preferinţele chişinăuienilor trebuie menţionat gustul rafinat al aces­tora pentru muzică şi dans. Conform informaţiilor timpului, „Chişinăul era un oraş cu coruri multe şi bune... Cel mai bun cor era al Catedralei, condus de Vladimir Berezovschi. Şcoala Eparhială avea un cor... Majoritatea biseri­cilor aveau corurile lor...”23. Aceste informaţii sunt completate de afirmaţiile martorilor perioadei, care relatează în amintirile lor despre activitatea corului lui Gavriil Musicescu şi cel al lui Mihail Berezovschi, prezente pe scenele din capitala provinciei24. Astfel, potrivit unui anunţ publicat în presa periodică a timpului, „la 21 noiembrie, în Chişinău, în Sala Casei Eparhiale va avea loc concertul dat de S.G. Murafa, unde vor lua parte Anastasia Pavlovna Dicescu (soprano), Simion Gheorghevici Murafa (bariton), Ilie Ionescu-Sibianu (pianist, compozitor, profesor la Conservatorul din Iaşi), Alexandru Teodorini (violonist)25. O bună parte a interpreţilor aparţineau muzicii autohtone, cum ar fi Anastasia Dicescu (1885-1945), care a fost cântăreaţă şi pedagog, vedetă a scenei lirice şi director al primului Conservator din Chişinău26.

Descriind contextul apariţiei Operei din Chişinău, A. Dănilă menţionează că în ultimul an al secolului al XIX-lea, compozitorul V. Rebikov, venit curând în capitala Basarabiei, a organizat la Chişinău secţia Societăţii Muzicale Ruse, în cadrul căreia ia fiinţă „o serioasă Şcoală de muzică”27. Un rol important în dezvoltarea muzicală a Chişinăului l-a deţinut şi Şcoala muzicală particulară a lui V. Gutor, care a avut-o ca absolventă pe solista Operelor principale din Petersburg şi Moscova Eugenia Lucezaskaia, mai târziu solistă la teatrele din Cluj şi Bucureşti28.

Aşadar, la răscrucea secolelor XIX-XX, Chişinăul, inclusiv datorită aşezării sale geografice favorabile, era considerat unul dintre cele mai muzi­cale centre din gubernie. În această perioadă se deschid clasele de canto ale surorilor C.M. Hrjanovski, iar în anul 1906, în şcoala lui V. Gutor a avut loc primul concert de muzică românească, precedat de o prelegere despre cântecul românesc. În această perioadă îşi desfăşoară activitatea Societatea „Armonia”, care se integra în Societatea Muzicală Rusă29.

La înviorarea vieţii muzicale a Chişinăului au contribuit numeroasele turnee ale trupelor italiene (şi nu numai) de operă cu soliştii M. Batistini, Tina de Lorenzo, D. Tetreazzini, Marcela Sembrich. De asemenea, aici veneau un şir de cântăreţi din Rusia. Au fost prezentate mai multe spectacole de trupele conduse de Şein, Valentinov ş.a.; au evoluat artiştii: G. Pirogov, L. Sobinov, A. Nejdanova, I. Alcevski, M. Petipa, M. Fokin, T. Karsavina, cărora li s-au adăugat spectacolele trupei ucrainene de operă şi dramă30. În această peri­oadă, Chişinăul găzduieşte mai multe personalităţi marcante ale muzicii ruse – S. Rahmaninov, F. Şaleapin, A. Skreabin, A. Nejdanova, F. Kreisler, polonezul H. Weniawski ş.a.

În paralel, la Chişinău evoluează diferite formaţii de lăutari, care cântau pe la nunţi şi cumetrii, având un repertoriu foarte variat din folclorul popo­rului român. La începutul secolului al XX-lea, în Chişinău se înregistrează o întreagă pleiadă de lăutari, printre care: Costache Marin (1840-1911), Gheorghe Heraru (1853-1920).

Manifestările culturale de acest gen erau susţinute de personalităţile şi autorităţile locale. Conform E. Istrati, de exemplu, Ion Pelivan susţine orice manifestare din viaţa naţională: „La Şcoala de muzică «Gutor» din Chişinău el organizează o serbare cu program de cântece româneşti, iar pe lângă redacţia gazetei Basarabia înfiinţează un cor românesc din elevii Seminarului Teologic, care au răspândit apoi melodiile naţionale în toată Basarabia31.

De asemenea, Ion Pelivan era preocupat de răspândirea muzicii vechi moldoveneşti şi a muzicii naţionale pentru pian, coruri şi orchestre în Basa­rabia. El solicită ajutorul generalului Ştefan Stoica. În scrisoarea din 6 august 1912 el scria: „Apoi ne trebuie foarte multe bucăţi serioase muzicale naţionale pentru piano, coruri şi orchestre. Sunt nişte bucăţi din Caudella, Enescu, Vidu, Porumbescu etc., care sunt în stare să trezească morţii din mormânturi... am ascultat la Slănic Sârba Eforiei, cântată de orchestra militară şi aş fi dat pe ea cât ar fi cerut, dar... nu e «tipărită...»”32.

Concertele date la Chişinău se bucurau de un adevărat succes din partea publicului. Din raportul prezentat referitor la activitatea desfăşurată în anul 1915 de Societatea Muzicală din Chişinău evidenţiem următoarele informaţii: ca rezultat al concertului dat la 22 octombrie a acelui an, această societate a acumulat venituri din: bilete – 701 ruble 75 copeici, din program – 27 ruble 50 copeici, donaţii – F. Stanovici – 3 ruble, A. Gudevici – 5 ruble, I. Klosovski – 3 ruble şi alţii, în total – 31 ruble 25 copeici. Conform acestor date, suma totală a veniturilor se egala cu 760 ruble 50 copeici. Cheltuielile suportate de soci­etate includeau, între altele, timbre pe bilete – 41 ruble 25 copeici, plus opt conturi, în total 108 ruble 50 copeici. Suma totală a cheltuielilor se echivala cu 149 ruble 75 copeici. Restul de 610 ruble 75 copeici, care constituia venitul net al concertului, era donat după cum urmează: suma de 209 ruble 59 copeici era trimisă la Petrograd Comitetului de îngrijire a prizonierilor de război, iar 407 ruble 16 copeici au fost date centrelor de caritate orăşeneşti33. Evident, la manifestaţiile muzicale de acest gen participa, de regulă, elita oraşului; pentru categoriile de jos ale populaţiei acestea erau mai puţin accesibile.

Mulţi cântăreţi şi interpreţi vestiţi ai timpului sunt invitaţi la Chişinău din România sau din alte ţări europene. De exemplu, Pantelimon Halippa, membru al redacţiei ziarului Basarabia, Chişinău, în scrisoarea din 29 decem­brie 1906 adresată lui Sergiu Cujbă, care între timp fusese expulzat de către autorităţile ruseşti din Basarabia şi se afla la Bucureşti, relatează despre manifestaţia studenţilor tehnologi ce urma să aibă loc la 8 ianuarie 1907 în capi­tala Basarabiei şi dorinţa acestora de a invita „un cântăreţ şi o cântăreaţă din România”34.

Nu putem omite faptul că la începutul anului 1918, la Chişinău se află în turneu, pentru mai multe concerte, compozitorul George Enescu, venit la invitaţia lui O. Ghibu, „să vadă basarabenii, atât moldovenii, cât şi ruşii, că avem şi noi artă şi mari artişti”35. Cel de-al treilea concert al său urma să aibă loc chiar în ziua de 27 martie, ziua Unirii, însă O. Ghibu solicită amânarea acestuia întrucât sala avea să fie ocupată pentru banchetul dat de Sfatul Ţării în onoarea Actului Uniri36. Compozitorul român era prezentat astfel de presa timpului: „George Enescu, neîntrecutul artist, care va da zilele acestea trei concerte la Chişinău, este una dintre cele mai frumoase glorii pe care le-a dat până acum poporul român”37. Numeroasele panouri ale capitalei anunţau programele de concert. Primul, cel din 24 martie, a fost dat în folosul refugiaţilor transilvăneni. S-a cântat Uvertura Oberon de Weber, Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski (solist Nicu Caravia), Simfonia nr. 7 de Beethoven şi o piesă de Saint-Saens. În al doilea concert al lui G. Enescu s-a cântat Carnavalul din Paris de Svendsen, Concertul în la-minor pentru violoncel şi orchestră de Klughardt (solist Flor Breviman), Dansul macabru de Saint-Saens (cu Socrate Barozzi la violină) şi Simfonia nr. 5 de Beethoven. Acest program a fost dat în folosul soldaţilor moldoveni morţi în Primul Război Mondial. Recitalul de vioară, care cuprindea Concertele de Ceaikovski şi Saint-Saens, precum şi Simfonia spaniolă de Lalo a fost amânat pentru seara de 28 martie38.

Printre alte divertismente ale populaţiei oraşului Chişinău, în afara lecturii şi a muzicii la care am făcut referinţă, în presa periodică a perioadei studiate sunt evidenţiate spectacolele de teatru şi cinema.

În noiembrie 1897, operatorul francez Felix Mesghis, reprezentant al firmei fraţilor Lumière, filmează la Chişinău primii metri de peliculă cinema­tografică39. Au urmat apoi filme ale operatorilor firmei Pathé şi ale cameramanilor ruşi. În perioada de la începutul secolului al XX-lea, în Chişinău se deschid şi îşi desfăşoară activitatea primele cinematografe, care de multe ori erau numite de populaţie teatre. Cele mai cunoscute erau: „Odeon”, „Orfeum”, „Express”,
„Colosseum”, „Clubul Polonez” ş.a., care în anul 1912 aveau în total peste 1000 de locuri. Izvoarele timpului atestă existenţa unui repertoriu destul de variat în ceea ce priveşte tematica prezentată, dar şi genurile abordate: de la drame, comedii, thrillere, la filme cu caracter istoric etc. Să evidenţiem câteva titluri: Crâşma sângeroasă, Contele de Monte Cristo, Arma răzbunării şi altele40. De exemplu, ziarul Bessarabskaia jizn’ din iulie 1910 publica anunţul incitant potrivit căruia la cinematograful „Orfeu” chişinăuienii puteau viziona spectacolul Simţul sclaviei41. Filmele erau mute şi se rulau pe fundalul unei muzici executate la pian sau de fanfară. Proiectarea filmului se făcea în mai multe părţi, de obicei 3-4, între acestea fiind incluse deseori momente publi­citare, de obicei se făcea reclamă unui nou film. În ceea ce priveşte preţurile, acestea variau între 20 şi 50 de copeici, în funcţie de genul filmului, dar mai ales de durata acestuia42.

Chiar dacă accesul şcolarilor la vizionarea filmelor era limitat de o comisie de cenzori, autorizată să stabilească dacă conţinutul filmului nu comportă anumite consecinţe negative asupra tinerei generaţii, acestea reprezentau o atracţie pentru spectatorii de toate vârstele. Tot în presa periodică a timpului apar primele reacţii ale conservatorilor împotriva răspândirii cinematogra­felor şi al conţinutului repertoriului acestora. Într-unul din articole se menţi­onează despre influenţa negativă a cinematografelor asupra tinerilor: „Cine­matografele au cunoscut în ultimul timp o largă răspândire. Pe lângă acţiunile de dezvoltare culturală, au loc şi aspecte negative. Mergând pe străzile oraşelor mari, privind la grupurile de tineri şi adolescenţi, care urmăresc cu lăcomie reclamele cinematografelor, în care atributele esenţiale sunt otrava şi cuţitul, trebuie să vizionezi 2-3 spectacole, pentru a te convinge că acestea consti­tuie un pericol pentru sufletul copilului şi educaţiei morale a tinerei gene­raţii. Cinematografele ucid acele elemente ale binelui pe care încearcă să le dea copiilor familia şi şcoala...”43. În continuare, autorul articolului solicită accesul elevilor şi adolescenţilor la filme după un program special sau fiind însoţiţi de părinţi.

În acelaşi context se înscriu şi spectacolele de teatru. Flacăra teatralităţii era întreţinută de numeroasele formaţiuni de amatori care pun în scenă piese în limba română. La Chişinău era cunoscut cercul de teatru al lui A. Mavrodiadi, care juca atât piese în limba română, originale, cât şi traduceri. Încă în 1884 în capitala Basarabiei ia fiinţă Societatea Amatorilor de Artă Teatrală44. Aceasta, precum şi Societatea Amatorilor de Artă Dramatică din Chişinău, înfiinţată încă la finele secolului al XIX-lea, urmăreau scopul de a contribui la dezvoltarea tine­relor talente artistice şi cultivarea dragostei spectatorilor pentru arta scenică. Amatorii apelau la creaţia dramatică a clasicilor de origine rusă, cum ar fi: N. Gogol (Căsătoria, Revizorul), A. Ostrovski (Pădurea, Ursuza), L. Tolstoi (Roadele învăţăturii), A. Cehov (Ivanov, Ursul), M. Gorki (Închisoarea). Din dramaturgia românească au fost înscenate Kir Zuliaridi şi Cinel-Cinel de V. Alecsandri. Trupele româneşti care soseau în Basarabia din Vechiul Regat includeau în reprezentaţiile lor şi figuranţi locali. Au văzut lumina şi câteva piese ale autorilor basarabeni de limbă rusă ca, de exemplu, V. Laşcov, Foaia agronomică45.

După revoluţia rusă din 1905, la Chişinău şi în satele din împrejurimi se încearcă a se juca piese româneşti. Astfel, în 1906, în satul Băcioi, situat în apropierea capitalei, profesorul V. Hartia împreună cu câţiva intelectuali joacă în faţa ţăranilor piesa lui V. Alecsandri Cinel-Cinel, iar învăţătorul V. Graur joacă aceeaşi piesă şi Baba Hârca în satul Ialoveni46.

În anul 1908 este organizată o trupă de amatori în frunte cu Gh. Madan şi cu sprijinul boierilor basarabeni P. Dicescu, Suruceanu, Cononovici şi al altora; se joacă piese din V. Alecsandri, C. Negruzzi la Chişinău şi Orhei47.

În Neamul românesc din 15 februarie 1908 sub titlul O serbare românească în Basarabia găsim descrierea unei reprezentaţii organizate de această trupă de amatori: „În ziua de 4 februarie a fost în Chişinău o reprezentaţie şi un bal, aranjate de către Societatea de binefacere „Bessarabeţ”. De către d-re şi tineri s-a jucat frumosul vodevil al dlui V. Alecsandri Cinel-Cinel. Rolul lui Graur l-a jucat d. Madan, iar al Floricăi, d-ra Sârbu. Au mai luat parte în vodevil d-rele A. Dicescu, I. Dicescu, T. Suruceanu, N. Semigradov, Savoischi ş.a. şi tinerii Popa, Razu, Suruceanu, Popescu, Andronovici, Gumalica ş.a. O mulţime de ofiţeri şi funcţionari ruşi, guvernatorul Basarabiei, generali ş.a. au luat parte cu familiile lor. Când s-a ridicat cortina, lumea era parcă fermecată de priveliştea uimitoare: porturi naţionale, grai românesc, tablouri cam uitate, dar scumpe sufletului nostru. Artiştii amatori cu mult drag jucau rolurile lor. Mai cu deosebire d. Madan a arătat un adevărat talent de artist. S-au cântat mai multe cântece bine aranjate şi executate perfect... Aplauzele îndelungate ale publicului au fost cea mai dreaptă şi mai bună răsplată pentru tinerii artişti”48.

În aceeaşi ordine de idei, în ziua de 31 ianuarie 1909 la Chişinău se dă o altă reprezentaţie teatrală, despre care ziarul ieşean Evenimentul scria: „O frumoasă prezentaţie teatrală şi un grandios bal au avut loc astăzi în teatrul Blagorodnoe Sobranie dat de boierii moldoveni din Chişinău. D-na Elena Cononovici şi comitetul organizator telegrafic a invitat pe d. P.S. Alexandrescu să binevoiască a lua parte la reprezentaţia teatrală în rolul lui Colivescu din Florin şi Viorica. Sala era mai mult ca plină, că lumea era nevoită să stea şi prin sălile de intrare...

Dra Serbova-Sârbu în rolul Floricăi era încântătoare, interpretarea dată era uimitoare, gingăşia jocului a fost fascinantă, nenumărate aplauze şi reche­mări au fost răsplata din partea publicului. D. Madan în Florin a fost adevărat actor, schimbările ce impun rolul au fost redate cu mult talent, despre d. P.S. Alexandrescu în rolul lui Colivescu e de prisos să vorbim, căci e prea cunoscut în Chişinău ca artist de valoare, aplauzele în tot timpul actului erau nesfârşite, ca şi chemările. La finele piesei s-au dansat hora, Frumuşica şi Mureşeanca de către toate domnişoarele şi domnii care luaseră parte...”49

La 9 februarie 1912 această trupă prezintă piesa lui C. Negruzzi Doi ţărani şi cinci cârlani în teatrul „Blagorodnoe Sobranie” din Chişinău. În ziarul Mişcarea, un oarecare Rinaldo sub titlul Impresii, scrie următoarele despre această serbare: „Se dădea o serbare moldovenească pentru mărirea averii orfelina­tului din Chişinău. Lume multă – elită şi mare însufleţire. Se juca o piesă românească, Doi ţărani şi cinci cârlani de C. Negruzzi. Rolurile de femei au fost susţinute de două d-re din elita Chişinăului, iar rolurile bărbaţilor de d-l Madan, cunoscut ziarist, şi d-l Petre Alexandrescu – pensionar al teatrului din Iaşi – poftit pentru a le da concursul. Vodevilul lui Negruzzi, departe de a avea vreo valoare dramatică, are totuşi vorbe de spirit şi unele situaţii nimerite. Publicul a râs mult şi a aplaudat des. Se juca «moldoveneşte» şi publicul român a fost entuziasmat”50. După ce descrie jocul actorilor, autorul adaugă: „Vodevilul Doi ţărani şi cinci cârlani a fost primit cu entuziastă bunăvoinţă, ceea ce nu se întâmplă acum pe scenele din Regat. Nimerit ar fi să se joace mai des piese româneşti, nevoia se simte şi va fi asigurată izbânda iniţiatorului. Aplauzele, ce ridicau cortina de atâtea ori, îmi trezeau în suflet o caldă, dar stânjenitoare înduioşare”51.

Citatele de acest gen pot fi foarte numeroase. Astfel, de exemplu, „în seara zilei de 25 ianuarie / 7 februarie 1918, locuitorii oraşului Chişinău au vizionat spectacolul Răzvan şi Vidra de B.P. Hasdeu în interpretarea actorilor ieşeni. La sfârşitul spectacolului, deputatul V. Ţanţu, preşedintele Societăţii culturale „Făclia”, a dat citire unei adrese de mulţumire, în care a arătat năzuinţa româ­nilor basarabeni „de a fi şi ei cândva uniţi cu toţi românii şi de a alcătui cu toţii la un loc o Românie nouă...”52.

Fragmentele prezentate mai sus ne demonstrează că, cu toată asprimea regimului ţarist în Basarabia, au existat şi începuturi de teatru românesc. Aceste reprezentaţii, deşi aveau uneori un caracter mai mult sau mai puţin accidental, erau primite cu căldură de publicul chişinăuian.

Primele încercări de creare la Chişinău a unui teatru particular de operă au fost făcute în anul 1910. Ideea aparţinea Bojenei Belousova, fiica nobilului basarabean Victor Iacubovici. Aceasta era proprietara magazinelor de muzică din Chişinău, care serveau şi în calitate de centre de propagare a artei muzicale şi teatrale53. Pentru organizarea teatrului de operă, ea este ajutată de directorul şcolii de muzică G.I. Seidler, absolvent al Conser­vatorului din Paris (clasa vioară şi teoria muzicii), precum şi de V.S. Karmilov, absolvent al Conservatorului din Moscova, care în scurt timp reuşeşte să creeze nu numai o clasă serioasă de canto solistic, dar să organizeze din nou corul şi orchestra copiilor de la aceeaşi şcoală54. Deşi au fost făcute mai multe efor­turi în această direcţie, primele montări de spectacole de operă apar în 1918, odată cu deschiderea Operei din Chişinău (primul spectacol de acest gen are loc la 6 august 1918).

În pofida încercărilor de teatru înfăptuite, în perioada de la începutul secolului al XX-lea, trebuie remarcat că adevăratul teatru din Chişinău şi, respectiv, din Basarabia, a fost înfiinţat mai târziu, după Marea Unire. Viaţa teatrală între Prut şi Nistru va cunoaşte un avânt în perioada imediat urmă­toare după Marea Unire, şi anume, în anii 1918-1923. În această perioadă a făcut primii paşi teatrul naţional din Basarabia. O instituţie teatrală cunos­cută în Basarabia era Teatrul Popular din Chişinău, activitatea căruia se va face cunoscută abia după anul 1920, când acesta, depăşind dificultăţile de ordin fracţionar, va reuşi să captiveze atenţia publicului chişinăuian55.

Despre acelaşi Teatru Popular, ca şi despre funcţia teatrului în general, se menţiona într-un articol din presa timpului: „Raţiunea de a fi a teatrului este funcţia lui de culturalizare... Nu intrăm în analiza pricinilor pentru care publicul din Chişinău nu frecventează teatrul. Fapt e că teatrul din localitate nu-şi îndeplineşte rolul pe care îl are. Şi dacă publicul nu se înghesuie la teatru, atunci teatrul trebuie să caute publicul, adaptându-se la cerinţele şi condiţiile locale. Teatrul din localitate trebuie să aibă mai mult o funcţie culturală de educaţie a maselor...”56. Cadrul de dezvoltare a teatrului din Basarabia devine favorabil odată cu modificările legislative făcute în acest domeniu al culturii de guvernul României întregite.

Printre alte modalităţi de petrecere a timpului liber pot fi evidenţiate vizi­tele la muzeu. În perioada de la începutul secolului al XX-lea, în Chişinău, ca şi în alte mari oraşe ale Europei, existau persoane pasionate de obiecte de artă şi valoare, colecţiile cărora vor sta la baza fondării muze­elor private ale epocii. Descriind evoluţia muzeului basarabean din această perioadă, cercetătoarea E. Ploşniţă remarcă faptul că încă în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea este organizat Muzeul Zemstvei, iniţial cu profil limitativ de muzeu agricol, apoi cu caracter zoologic, agricol şi de artă casnică, care îşi va lărgi treptat profilul, datorită donaţiilor, devenind un adevărat centru de cercetare locală. Acesta participă la mai multe expoziţii, cum ar fi cea din anul 1901, organizată la Sankt Petersburg, unde sunt expuse preparate anato­mice, biologice şi embriologice la congresul medicilor şi naturaliştilor ruşi, fiind apreciate de experţii ruşi; sau, cea din 1913, care are loc în acelaşi oraş, unde sunt prezentate prosoape şi covoare moldoveneşti57. Despre organi­zarea unor expoziţii periodice cu caracter agricol la Chişinău menţionează un martor al timpului, P. Mihail58.

Dispunând de un program favorabil, deoarece „vizitatorii particulari din oraş puteau veni între orele 11 şi 14 în zilele de duminică, în timp ce pentru cei veniţi din alte localităţi şi pentru cei în grup vizitarea muzeului se făcea în orice zi la orice oră”, vizita la muzeu devine curând una dintre modalităţile frecvente de organizare a timpului liber al locuitorilor oraşului Chişinău, precum şi al oaspeţilor capitalei. Acest fapt îl consemnează şi numărul în creştere al vizitatorilor muzeului menţionat. Astfel, dacă în primii ani ai existenţei muze­ului numărul vizitatorilor, atât al adulţilor, cât şi al elevilor este notat printr-o cifră comună, începând cu anul 1900 înregistrarea acestora se face separat, motiv care ne permite să conchidem că numărul vizitatorilor creşte. De altfel, conform datelor prezentate de cercetătorii acestei probleme, dacă în anul 1900 numărul vizitatorilor atinge cifra de 2000, atunci în anul 1911 muzeul a fost vizitat de 14 562 de adulţi şi 11 463 elevi, ceea ce constituie, în total, 26 025 vizitatori ai muzeului59.

Conform afirmaţiilor aceleiaşi autoare, colecţiile din acea perioadă erau eterogene, acestea se găseau în casele bogate din Chişinău, precum şi în conacurile din provincie. Ele cuprindeau: picturi, sculpturi, piese de mobilier, numismatice, arme, obiecte de podoabă, bijuterii, medalii, obiecte din faianţă, porţelan sau argint60.

Aceste colecţii erau completate cu obiecte aduse din străinătate, îndeosebi, din Franţa, Germania sau Rusia. Semnificative sunt, în acest sens, muzeele particulare, care concentrau pasiunea nobilimii de a acumula curiozităţi ale naturii şi obiecte rare (o colecţie de acest gen a alcătuit încă la mijlocul seco­lului al XIX-lea A. Ruppert, olandez de origine, fost guvernator al Siberiei de Est), care reprezintă primul tip de muzeu privat din Basarabia61.

O altă colecţie de acelaşi fel a fost cea a lui I. Suruceanu, care în anii ’80 ai secolului al XIX-lea conţinea „3000 de antichităţi egiptene, un număr enorm de amfore antice, toarte de amfore ştampilate, vase greceşti şi romane, 75 000 de obiecte de sticlă, bronz, argint şi aur, 202 unităţi de cercei şi inele din metale preţioase, 8000 de monede vechi din aramă, aur şi argint şi o biblio­tecă cu 3500 volume”. Această colecţie va fi împărţită şi achiziţionată pe părţi de muzeele din Odesa, Herson, Moscova, astfel, încât în anul 1915 din ea rămăsese numai biblioteca, care cuprindea mai multe cărţi în limbile română, franceză, germană, latină şi greacă; încetând a mai exista după anul 191862.

Demn de evidenţiat este şi faptul că printre colecţionari erau reprezen­tanţi ai diferitor categorii sociale, ca urmare, conţinutul colecţiilor reflectă, pe de o parte, pasiunile personale ale titularului, iar pe de altă parte, realizările ştiinţifice ale perioadei în care acesta a trăit.

Dezvoltarea domeniului muzeal, precum şi creşterea numărului de colecţii ale obiectelor de artă individuale a determinat participarea chişinăuienilor la dife­rite expoziţii de artă, cum ar fi cea din 1902 la Sankt Petersburg sau organi­zarea unor expoziţii locale. În cadrul acestora sunt expuse publicului diferite obiecte de artă care reflectă modul de viaţă al perioadei. Ca urmare, acest gen de manifestaţii culturale se bucură atât de o atenţie sporită din partea locuitorilor oraşului, cât şi a vizitatorilor străini. Astfel, de exemplu, expoziţia agricolă şi industrială din anul 1903 a fost vizitată de
32 880 de vizitatori cu bilete şi 7832 de elevi care au asistat la ea gratuit, găsind un bogat material de docu­mentare şi cercetare63.

Faptul că oraşul Chişinău devine un adevărat centru muzeistic64 este susţinut şi de apariţia Muzeului de Istorie (creat de Comisia Gubernială Ştiinţifică a Arhivelor din Basarabia, autor Ion Halippa) şi Muzeul Bisericesc (creat în 1906 de Societatea Istorico-Arbeologică Bisericească din Basarabia), care avea trei secţii: numismatică, carte veche şi veşminte bisericeşti.

Aşadar, vizita la muzeu intră în viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului Chişinău, devenind una dintre modalităţile de organizare a timpului liber, dar şi o posibilitate de a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre tradiţiile locale, precum şi cultura generală a vizitatorului.

Percepută mai mult ca o activitate de eliberare a spiritului, morală, decât un divertisment în sensul adevărat al cuvântului, vizita la biserică şi asistarea la slujbele religioase obişnuite sau de sărbătoare reprezintă o preocupare a cetăţeanului simplu, dar şi a elitei societăţii chişinăuiene.

În perioada cercetată, Chişinăul poseda o frumoasă catedrală, construită în centrul oraşului, în care se aflau sarcofagele arhiepiscopilor Dumitru Sulima, Antonie şi Mitrofan, precum şi numeroase biserici: „Măzărachi”, „Sf. Arhanghel”, „Sf. Ilie”, „Buna Vestire”, „Sf. Gheorghe”, „Sf. Haralambie” şi altele65.

Potrivit martorilor perioadei, dar şi descrierilor istoricului român N. Iorga, „Chişinăul e un oraş bisericos. Prin toate părţile, pe jos în trăsuri, vezi preoţi chemaţi pentru deosebite pricini la mitropolitul-eshar al ţării, care e astăzi un rus. Ei se înfăţişează neobişnuit pentru noi: pălărie neagră, tare sau moale, fără margini mari, un lung anteriu de culoare cenuşie, pantaloni care se văd dedesubt. Poartă părul împletit în coadă sau răsfirat în viţe neunse care fâlfâie sălbatic. Pe piept le atârnă o cruce argintie prinsă cu un lanţ de grumaz. Merg rău, repede şi nu fac nicio impresie de demnitate cucernică în alergăturile acestea a lor...”66. Descriind în continuare instituţiile de cult basarabene, autorul menţionează: „Bisericile sunt multe, din toate stilurile. Una parcă aş aduce aminte de clădirile moldoveneşti, dar, dacă te uiţi bine, vezi că are în litere de aur, o inscripţie polonă. Altele au tot felul de umflături, turnuleţe, coperăminte verzi. Am văzut chiar un paraclis, la şcoala de fete, care era săpat în piatră, de o deosebită îngrijire. Cui îi place stilul muscălesc, poate să admire: oricum sunt mari, curate şi bine înconjurate...”67

Referindu-se la rolul religiei în viaţa poporului basarabean, N. Popovschi constată că „religia nu numai a păstrat nevătămate în sufletul lui aceste puteri sufleteşti ale neamului, ci a şi creat acea încordare care poate înlesni mult rezolvarea problemelor mari ale vieţii...”68.

Fire religioasă, dar şi morală în acelaşi timp, basarabeanul îşi organiza timpul liber, fiind preocupat de purificarea sa spirituală, prin acţiuni directe (cum ar fi iertarea păcatelor la biserică), dar şi indirecte, prin activităţi cari­tabile, de ajutorare a aproapelui. În acest sens, la Chişinău apar la începutul secolului al XX-lea o serie de societăţi, având diferite scopuri, care contri­buie la transformarea oraşului în centru urban şi cultural. Astfel, în anul 1911 este înfiinţată Societatea Frăţimea profesorilor de religie din Basarabia, care avea scopul de a uni pe toţi profesorii de religie din şcolile secundare şi medii, de a se ajuta reciproc la realizarea datoriilor pe care le aveau faţă de biserică şi şcoală, de a colabora la predarea religiei şi a educaţiei morale şi religioase a elevilor etc.69. Această societate urmărea, pe de o parte, promovarea valorilor culturale şi ştiinţifice locale, iar pe de altă parte, şi scopuri caritabile, de a ajuta anumite categorii sociale vulnerabile ale societăţii. De exemplu, potrivit surselor timpului, „ca să ajute pe orfanii din Basarabia, s-a înfiinţat încă de curând un comitet la Chişinău, având în frunte pe Preacuvioşia sa părintele Arhimandrit Gurie şi pe domnul Pelivan. Pentru scopul atât de creştinesc, comitetul a primit din România un ajutor începător de 100 000 lei, iar Banca Naţională a României a dat 50 000 lei. Se va urma adunare de daruri şi aici în ţară şi suntem încredinţaţi că fiecare om de inimă va ţinea să fie scris, cu cât poate mai mult în şirul celor ce au dăruit pentru frumosul scop.70 Donaţiile obţinute, atât cele obţinute de la populaţia locală, cât şi cele externe, urmau să fie transferate la orfelinatele din Chişinău şi din alte localităţi ale Basarabiei.

Având acelaşi scop, al carităţii, Congresul eparhial din 1910 înfiinţează din mijloacele personale ale clerului basarabean, provenite din cotizaţiile anuale, două burse a câte 100 ruble fiecare, pe lângă şcoala de fete, pentru copilele învăţătorilor din şcolile bisericeşti, indiferent de clasa socială; de asemenea, fixează o sumă anuală în folosul casei de ajutor reciproc a învăţătorilor din şcolile bisericeşti pe calea reţinerii a câte 50 de copeici din cotizaţiile personale ale clericilor şi tot acest congres hotărăşte înfiinţarea, pe seama fabricii epar­hiale de lumânări, mai multe burse pe lângă şcoala eparhială de fete, pentru copilele învăţătorilor din şcolile bisericeşti71.

Divertisment

Timpul liber putea fi „omorât”, de asemenea, prin intermediul plimbă­rilor în parc. Prin grija autorităţilor locale, parcurile şi locurile de agrement erau întreţinute în bună ordine şi curăţenie. Este cunoscută, în acest sens, decizia conducerii oraşului Chişinău referitoare la reconstrucţia şi reamenajarea parcului central de odihnă, Grădina Publică, care este cel mai vechi parc din oraş, conceput şi amenajat în manieră clasică. Aici, locuitorii oraşului, istoviţi după o zi de muncă, puteau merge la plimbare sau să se aşeze pe o bancă, pentru a asculta muzica locală şi pentru a da frâu liber imaginaţiei.

De multe ori parcul reprezenta locul de întâlnire cu prietenii, pentru a discuta pe diferite teme sau pentru a juca cărţi. Această pasiune, foarte frec­ventă, a locuitorilor oraşului Chişinău va fi oarecum „legalizată” după Unire. Prin Legea nr. 3843 din 22 decembrie 1918, preţurile la cărţile de joc de la 1 februarie 1919 se fixează 40 lei pentru cărţile de joc pentru cercuri; 20 de lei – cărţile de joc calitatea I; 10 lei – cărţile de joc calitatea II72. De menţionat, prin aceeaşi lege se adăugau la cărţile pentru cercuri şi de calitatea I încă câte 4 lei, iar cele de calitatea II câte 2 lei, sume care urmau să constituie fonduri de donaţie pentru „Familia luptătorilor”, Societatea invalizilor şi Societatea ortodoxă din Basarabia73.

Prin urmare, concepute în sens larg, formele de relaxare şi de divertisment atestate ca modali­tate de petrecere a timpului liber de către locuitorii oraşului Chişinău în peri­oada de la începutul secolului al XX-lea sunt foarte complexe şi comportă un conţinut foarte divers. De la cele cu o tentă a dezvoltării intelectuale, cum ar fi spectacolele de teatru şi film sau cititul cărţilor, vizitele la muzeu ş.a., la cele care constituie o simplă relaxare, de tipul plimbărilor prin parc sau jocul de cărţi, toate modalităţile de divertisment descrise reprezintă, de fapt, atitudini, comportamente ale vieţii cotidiene şi ale mentalităţii chişinăuienilor în pragul unui nou secol.

Nota redacţiei

Exprimăm sincere mulţumiri autoarei, dna prof. dr. Lucia Sava, pentru amabilitatea de a ne permite reproducerea acestui text – un fragment din cartea Viaţa cotidiană în oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea (1900-1918) (Chişinău, Ed. „Pontos”, 2010), la baza cărei se află teza de doctor în istorie a autoarei. Nu încape vreo îndoială că cititorii vor parcurge cu interes această prezentare documentară a vieţii culturale a Chişinăului, la începutul sec. XX, în al cărei context – fapt semnificativ! – lectura deţinea un loc de frunte, ceea ce ne-am dori să fie şi în prezent.

Titlul articolului, intertitlurile şi adaptarea trimiterilor bibliografice aparţin redacţiei BiblioPolis.

1 CIOBANU, Şt. Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă. Chişinău, 1992, p. 153.

2 Ibidem, p. 208.

3 Ibidem, p. 208.

4 NEDELCEA, T. Civilizaţia cărţii. Incursiune în istoria cărţii, presei şi a tiparului. Craiova, 1996, p. 13.

5 Informaţii mai detaliate despre presa periodică de limbă română a se vedea în lucrările: Coval, D. Din istoria jurnalisticii româneşti (secolul XIX – începutul secolului XX), Chişinău, 1992; C. Mâţu, O necesitate desconsiderată: Presa românească în Basarabia, Chişinău, 1930; P. Mihail, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, Chişinău, 1992.

6 Cuvânt moldovenesc. 1913-1916.

7 Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. 1932, an. IV, nr. 2, aprilie-iunie, p. 114.

8 NEGRU, Gh. Intelectualii basarabeni (1906-1913). În: Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 15-38.

9 Luminătorul. Jurnal bisericesc. 1909-1918, p. 74.

10 Şcoala moldovenească. Revista Asociaţiei învăţătorilor Moldoveni din Basarabia. 1917, p. 23.

11 IACOBESCU, M. Oameni de seamă dintre Prut şi Nistru: Vasile Stroescu (1845-1926). În: Destin românesc, nr. 3-4, 1998, p. 27-33.

12 Şcoala moldovenească. 1917, p. 23.

13 Beдoмocmu Kuшuneвcкoй Гopoдcкoй Думы, nr. 68, octombrie 1913, p. 4.

14 Idem, nr. 68, octombrie 1913, p. 4.

15 Omчem Kuшuнeвcкoй Гopoдcкoй Oбщe­cmвeнной Библиотеки зa 1900-1902 гodы. Kишинeв, 1904, c. 19.

16 Ibidem, p. 20.

17 Ibidem, p. 21.

18 Omчem Kuшuнeвcкoй Гopoдcкой 06щecmвeнной Бuблuomeки зa 1911 гoд. Kишинев, 1912, c. 12.

19 Ibidem, p. 12.

20 Ibidem, p. 13.

21 Ibidem, p. 35.

22 Ibidem, p. 35.

23 ŢEPORDEI, V. Chişinăul tinereţii noastre. În: Literatura şi arta, 3 aprilie 1997.

24 MIHAIL, P. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia. Chişinău, 1993, p. 109-112.

25 Cuvânt moldovenesc, 1913-1916, p. 8.

26 CEAICOVSCHI-MEREŞANU, G. Anastasia Dicescu. În: Făclia, 18 martie 1994.

27 DĂNILĂ, A. Opera din Chişinău. Chişinău, 2005, p. 11.

28 ANRM, fond F-2121, V. Gutor (1891-1957), nr. inv. 1, fila 3.

29 NOROC, L. Dezvoltarea învăţământului artistic în Basarabia interbelică. În: Destin românesc, nr. 3, 2002, p. 56.

30 DĂNILĂ, A. Opera din Chişinău. Chişinău, 2005, p. 11.

31 ISTRATI, E. Ion Pelivan – un model de slujire a idealului naţional românesc. În: Destin românesc, nr. 4,1995, p. 45-53.

32 NEGRU, Gh. Intelectualii basarabeni (1906-1913). În: Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 15-38.

33 Omчem no konцepmу „Myзыкальногo 06щecmвa” уcmpoeнoгo 22 окmября 1915 гoda. B: Beдомости Kишиневской Гopодской Думы, № 63, октябрь, 1915.

34 NEGRU, Gh. Intelectualii basarabeni (1906-1913). În: Destin românesc, nr. 4, 2002, p. 15-38.

35 DĂNILĂ, A. Opera din Chişinău, p. 14.

36 STAN, C.I. Activitatea lui O. Ghibu pentru unirea Basarabiei cu România. În: Destin românesc, nr. 1, 2003, p. 114-135.

37 COSMOVICI, A. George Enescu în lumea muzicii şi în familie. Bucureşti, 1990, p. 192-203.

38 DĂNILĂ, A. Opera din Chişinău, p. 15.

39 Друг, июль 1910.

40 Idem, август 1908.

41 Бессарабская жизнь, июль 1910.

42 Ibidem.

43 Бopь6a c вpeдным влиянием кинематогpaфoв În: Bедomocти Кишиневской Городской Думы. № 76, ноябрь 1913, c. 4.

44 BURADA, Т. Teatrul în Moldova. Bucureşti, 1975, p. 89.

45 Sincronism european şi cultură românească. Bucureşti, 1984, p. 184.

46 Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie (Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti). Bucureşti, 1996, p. 152.

47 Ibidem, p. 163.

48 Neamul românesc, 15 februarie 1908.

49 Evenimentul, 31 ianuarie 1909.

50 Mişcarea, februarie 1912.

51 Ibidem.

52 COJOCARU, Gh. Consideraţii cu privire la unirea Basarabiei cu România. În: Destin românesc, nr. 4, 1996, p. 54-72.

53 DĂNILĂ, A. Opera din Chişinău, p. 17.

54 Ibidem, p. 17.

55 COJOCARU, Gh. Contribuţia Basarabiei la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc în primii ani după unire. În: Destin românesc, nr. 4, 1997, p. 92.

56 BURLACU, A. Literatura interbelică din Basarabia între regionalism şi unitate spirituală românească. În: Destin românesc, nr. 4, 1999, p. 67-80.

57 PLOŞNIŢĂ, E. Muzeul Basarabean în fluxul istoriei. Chişinău, 1998, p. 47.

58 MIHAIL, P. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia. Chişinău, 1993, p. 113.

59 PLOŞNIŢĂ, E. Muzeul Basarabean în fluxul istoriei. Chişinău, 1998, p. 50.

60 Ibidem, p. 33.

61 Ibidem, p. 33.

62 Ibidem, p. 36-38.

63 Ibidem, p. 43.

64 PLOŞNIŢĂ, E.; RĂILEANU, N. Pagini de muzeografie basarabeană. Chişinău, 1999, p. 33.

65 ARBORE, Z. Dicţionarul geografic al Basarabiei, p. 61.

66 IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia, p. 85.

67 Ibidem, p. 85.

68 POPOVSCHI, N. Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XlX-lea sub ruşi. Chişinău, 2000, p. 15.

69 Luminătorul. 1909-1918, p. 72.

70 Ibidem, p. 76.

71 Şcoala moldovenească. Revista Asociaţiei Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia. 1917.

72 Bugetul Directoratelor din Basarabia, aprobat prin înaltul Decret Regal nr. 2197 din 7 iunie 1919. În: Basarabia economică, nr. 2-8, Chişinău, 1919, p. 68.

73 Ibidem, p. 68.