Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
ALEGERE / ВЫБОР / PREFERENCE
Mihai CIMPOI
Poetul în postură de Faust XXI

Prezența lui Faust în poemele mai recente ale lui Ion Stoica vine să consfințească o dominantă a întregii sale poezii atât de unitare prin tematică și registru, unitatea fiind accentuată chiar și de survenirea unor note existențiale mai apăsate, a unui reviriment (ne)așteptat care readuce dramaticul în primul rând. Călătorul prin spații cosmice, care descoperea că face un periplu rotund, însoțit de întreaga bogăție și risipă a luminii pure, a vânturilor care readuc purificarea primordiilor, a limpezimilor de rouă și de ape, a „liniștii dintâi”, a culorilor, parfumurilor, sunetelor, tăcerilor, „privirilor verzi din pământ”, descoperă un tărâm al singurătății universale, un tărâm părăsit nietzschean de zei. Acel călător, marcat și de moda epocii, făcea un elogiu patetic luminii, simbol arhetipal al începuturilor: „Lumina – ca un râu pierdut al firii / Într-un pustiu înveșnicit în sete; / Ori cântec slobod e lumina, / Glasul dintâi al lutului din stele, / E visul meu pur ce învăluie grădina / Sub zidu-nînchipuitelor castele; / Nesaț și suferință și idee, / Culcuș de timp și flacără străină, / Vieții lacăt mut și albă cheie: / Lumină har, lumină trup, lumină!” (Lumina).

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Faust apare azi ca om al unei triple tentații – a cunoașterii, a puterii și plăcerii, a unei căutări mărginite de Dumnezeu și Diavol, dar înfruntând pericolele, îndoielile și depășind frontierele spațiului și timpului care împiedică spiritul să se manifeste și râvnind o tinerețe veșnică (G. lui Claude Eterstein, vezi Frederic Laupies, Dicționar de cultură generală, Iași, 2008, p. 890-891). Ion Stoica va concepe un Faust al lumii contemporane, în care adevărul e mințit, în care tinerețea „s-a mistuit sub stelele de ieri” și pentru care poetul e dispus să vândă „un suflet dar, ori trei, ori zece”, în speranța că va găsi „un drac atât de prost”, în care domină o glorie în sens negativ: „Gloria călăului / care ucide bine, / Gloria singurătății depline, / Fără pacea chiliei, / Gloria de-a călca / Sub copita prostiei / Nimbul sfânt al eroilor ...” (Unu și cu unu).

Eul liric care se plimbă cu nonșalanță prin spații cutreierate doar de muzica de sfere și prin paradisul terestru are acum o viziune dramatică, relativizată: „– Cine ești? zise umbra; / Sunt umbra ta de sub umbre; / – Umbra umbrei? / – Da, ecoul nu se termină, niciodată, / Noi nu știm decât începutul, / Dar trecerea e fără zăgaz, / Nu există sfârșit; / – Cum poate ceva să nu aibă sfârșit / Dacă a avut început? / Între început și sfârșit / Nu mai este nicio punte? / Atunci ce se sfârșește? / Fiindcă ceva se sfârșește mereu, / Spune-mi ce se sfârșește? / – Altceva, altcineva, o părere, o umbră, / Umbra umbrei” (Umbra umbrei).

Faust XXI ne oferă posibilitatea unei perspective exegetice asupra întregii poezii a lui Ion Stoica, de fapt a unei retrospective a dominantelor tematice și motivice, care impun poetica sa specifică, „autoportretul fenomenolog” de care este mereu obsedat. Autoportretizarea e făcută în temeiul chipului pur, narcisic al eului său, cu teamă declarată de alteritate, dar, mai cu seamă, din alchimiile faustice, ce topesc într-o unitate substanța diversă, contrariile: „Eu am iubit și fulgerul și balta / Și, apăsat ca de-un pustiu de zări, / M-am și iubit cu luna, alba ’nalta; / Din caier de visări îmi torc un fir / Cu astrologi și cavaleri în zale, / Iar altul se înnoadă fără șir / Sub roțile mașinii infernale; / Şi-ncerc sinteza mea în alchimii / De timpuri înfundându-se etern, / Un chip de-nseninări și erezii / Deopotrivă antic și modern” (Autoportret).

Ceea ce remarcăm în primul rând în lirica (lirica ce se deosebește prin sensibilitatea fină de poezie) lui Ion Stoica este adevărată lapsus calami, o „scânteiere de condei” supusă doar unui dicton quasisuprarealist, unei elegante și france textualizări. „Textul” este totuna cu „atmosfera”. Eul e volatilizat; e disparent, aerian, translucid și chiar transparent. Contururile lui, ca și ale lucrurilor sunt clare sau devin, într-un registru neosimbolist, vagi, insesizabile. El populează un univers de semne, de păreri, de umbre, de un „târziu indefinit” („E ora de târziu cu pașii moi, de vată”, găsim în poezia Târziu). „O umbră vinovată mă împinge / Să te întorc în semne, înapoi”, îi spune iubitei.

Este indiscutabilă capacitatea de a atmosferiza, de a dematerializa contururile fenomenale ale lucrurilor și a le scufunda într-un aer al părelniciei, al nălucirii fantasmagorice, al „adâncurilor moarte”. Și al „cerului” și cercului „închipuirii”. Proiecția imaginară e surprinzătoare, ca în revelatoarea poezie dedicată lui Serghei Esenin: „Stelele în cer fac clacă / De lumini în care mori; / Și caleașca parcă n-are / Nici cai murgi, nici vizitiu, / Gândul șapte e-o chemare / Dinspre noapte și târziu; / Drumul s-a făcut subțire, / Lângă trupul orei mut / Plânge-n
hamuri o iubire / Care nu s-a petrecut; Clipe blânde, mincinoase / Dorm ca iepurii vătui, / Gând uitat cu somn în oase / Se scufundă-n umbra lui; / Gerul s-a desprins de toarte, / Raza s-a făcut inel, / Gând în urmă, cal de moarte, / A-mpietrit cu noaptea-n el, / Vizitiul tot înjură / De irozi și de noroc, / Nu e nimeni în trăsură / Și trăsura stă pe loc” (Caii).

Atmosfera lirică o creează și viziunea nutririi elementelor – în universul terestral și cel cosmic –, poetul percepând „rotunde nunți de sere și lumină”, momentele „când fiicele luminii se mărită / Cu mirii nesfârșitei dăruiri” și „când soarele se-mbracă mire / Și merge-n raze cerul viu...” și iubirea, în una din frumoasele poezii erotice ale poetului, poartă însemnele unei nuntiri cosmice: „Sunt iar cu tine, vorbe se cunună, / Departe parcă plânge cineva. / Poate e ochiul meu rămas în lună, / Ori poate tu te-ntorci în steaua ta” (Sunt iar cu tine).

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Ion Stoica scrie versuri erotice în dulcele stil clasic, recurgând la o tonalitate de cantilenă și de madrigal, de preamărire, însuflețire a însuși sentimentului, numai că ne dă de înțeles că îl trăiește în adâncurile ființei, cuprinsă în sfera Erosului, aflat în comunicare secretă cu Mors. Între El și Ea apare și un hiat, generat de conștiința imposibilității idealității împlinirii în dragoste: „Prin lutul vremii așteptarea sapă, / Din muguri noi speranțe se desfac. / Tu ești lumină, aer bun și apă, / Eu sunt doar o-nserare peste-un lac; / Când melcul zilei casa, ‘naltă-și scoate, / Târând-o prin pustiul nopții plin, / Pe tine te dezleagă rost din toate, / Pe mine întâmplările mă țin; / Pământul tău e piatră care-nvie, / Din pătimirea sângelui străbun, / Tu vii spre pragul meu de-o veșnicie, / Eu doar în vântul clipei mă adun; / De-o fi copacul vieților să-l scuturi, / De-o fi prin timp în alt cuprins să zbor, / Pe tine te aștept dinspre-nceputuri, / Pe mine să m-aștepți din viitor” (Noi doi).

Atmosferizând, spiritualizând, sensibilizând, îmbinând tonalitatea de pastel pillatian cu acea de cantilenă și elogie, scufundând viziunile în nuntire, ca Dan Botta în Eulalii (comparații cu un grad de aproximitate), Ion Stoica punctează „periplul său rotund” cu anumite adagii „faustice”: „O singură plămadă stă la pândă / În toate câte bântuie și sunt”; „Întregul lumii se împarte”; „Toate se micronează, numai picătura vremii crește fără margini”, „...fugi de peste tot, / Din tine nu pleci niciodată”; „Cădere. Și căderea e un zbor”; „Lumina-nvață stelele să piară”; „Și nimic nu pare mai ușor / Decât să te dărui golului de sub tine”; „Eu am venit în haosul firesc / Cu regula-ntâmplării la ureche”; „Cine să secere / Grâul din soare? / Cum ar fi fără trecere? / Cum ar fi fără moarte?”; „Numai fragmente, / În zadar încerc să le-adun / întregul se refuză; / Dar există întreg?”; „Că steaua cea mai înaltă / E dragostea de rară”; „Ideea de poartă este mult mai primejdioasă / decât ideea de zid, mult mai plină de ambiguitate; / Dar zidul e mult mai aproape de moarte”.

Poetul Ion Stoica este știut și ca distins bibliolog care a repertorizat contribuțiile referitoare la modernism și la clasicism în contextul literaturii române, a scris despre biblioteca lui Titu Maiorescu și a valorizat documente inedite privind biografia și opera lui Panait Istrati.

Este autorul volumelor: Casa de vânt (1981), Porțile clipei (1982); Pași peste ierburi (1984); Gates of the moment (Londra, 1984); Dincolo de cercuri (1986); Periplu rotund (1988); As: Come to London one midsummer’s day (London, 1990); Vorbind cu tine (1995); A doua viață (1996); Nevoie de semne (antologie, 1997); Maree pe Lună (2000), În drum spre castel (2002); Umbra umbrei (2005); Faust XXI (2007).

Periplu rotund (Cluj-Napoca, Ed. „Dacia XXI”, 2011) prezintă o selecție din aceste volume făcută de autor.

Acad. Mihai CIMPOI