Biblio Polis - Vol. 43 (2012) Nr. 2 (Serie nouă)  
ARHIVA  
IMPRESII DE LECTURĂ / O ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSIONS
Andrei BUTUCENEANU
Quo vadis, România?

Să zici azi că eşti patriot nu e destul – trebuie să şi faci ceva concret în numele prosperării Patriei tale. Să realizezi ceva care, la prima vedere, nu e mult, dar îndreptăţeşte acest scop măreţ. De exemplu, trebuie să-ţi faci cinstit îndatoririle de serviciu – în aşa fel ca ţara ta să urce an de an, treaptă cu treaptă calea spre o civilizaţie demnă de epoca contemporană. În acest sens, renumitul cărturar şi om politic Nicolae Iorga menţiona că „un patriot se recunoaşte prin faptul că iubeşte, respectă şi caută să adune şi să îmbunătăţească tărîmurile şi oamenii, pe cînd un şovinist urăşte tot ce nu-i seamănă şi dezbină oamenii”. În viziunea filozofului Vasile Conta, a fi patriot înseamnă „a fi cinstit, a avea conştiinţa curată şi o inteligenţă vie, a avea un arbitraj filozofic pentru compatrioţii tăi; în fine, un criteriu, din care să reiasă principiul că viaţa ta aparţine tuturor şi că tu nu eşti decît un luptător într-un război care tinde spre fericirea şi gloria ţării tale”. Iar spusele scriitorului clasic Mihail Sadoveanu completează aceeaşi idee: „Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”[1]

Bibliopolis - www.hasdeu.md

Deci, patriotismul este un exerciţiu de dăruire oamenilor, societăţii – pe parcursul vieţii întregi. Dincolo de respectarea tradiţiilor, patriotismul în zilele noastre, şi aici în Basarabia, şi dincolo de Prut, în România, devine un subiect pus în discuţie – de oamenii politici, de cultură şi ştiinţă – tot mai frecvent. Astfel, la editura ieşeană „Junimea”, în 2011, a apărut volumul Quo vadis, România? (un punct de vedere)*, constituit din articole şi documente oficiale la temele abordate în ele, care îi are drept autori pe Ion M. Anghel, Ioan V. Maxim, Ion Diaconu şi Aurel Preda – apreciaţi profesori de drept, foşti ambasadori. Autorii abordează chestiuni incitante şi controversate din contemporaneitatea României: dubla cetăţenie, autonomia pe criterii etnice, deficienţele juridice ale Tratatului dintre România şi Republica Ungară ş.a.

Cei patru autori, sînt de formaţie juridică, toţi au predat în învăţămîntul universitar, avînd în palmares cărţi publicate în dreptul internaţional şi al Uniunii Europene, au urmărit în permanenţă, în diferite perioade din viaţa lor – direct sau tangenţial –, problematica abordată şi în volumul de faţă. În cadrul serviciului diplomatic român au participat la uniuni internaţionale în care au fost dezbătute astfel de chestiuni, au elaborat documente în legătură cu această tematică şi au prezentat poziţia României pe plan global.

România în etapa actuală se află într-o situaţie dificilă: un număr mare de români au plecat în afara ţării să-şi caute surse de existenţă, populaţia care a rămas în ţară e îmbătrînită şi sărăcită, mulţi copii sînt abandonaţi de părinţi şi apucă să meargă pe căi greşite în viaţă. Ai impresia că România se cufundă într-un hău din care va fi greu să iasă la liman. Cum s-a ajuns la această situaţie? Cine şi unde a greşit cînd s-au luat decizii importante de acţiune? Ce e de făcut în continuare? Iată problemele ce îi frămîntă pe foştii diplomaţi şi profesori. Cartea de faţă ne ajută să înţelegem întru cîtva cum au decurs lucrurile şi ne prezintă un şir de neglijenţe în serviciu ale conducătorilor sus-puşi care nu au putut apăra şi promova interesele României la momentul oportun. Întrucît problemele ţin de interesul naţional, autorii, într-un fel fiind chiar obligaţi în virtutea funcţiilor deţinute, ne propun alte puncte de vedere în soluţionarea lor bazîndu-se pe argumente judicioase şi luînd în consideraţie că e pusă în joc soarta Patriei – România.

Urmînd îndemnul din mottoul „Chiar dacă s-a ajuns ca expresia de «patriotism» să dispară din limbajul curent din societatea românească – oamenii zilei ducîndu-l în derizoriu şi făcîndu-l desuet, iar uneori, chiar creîndu-ne complexe – noi toţi vom fi, la urma urmelor, judecaţi după acest continuu şi etern criteriu al societăţii – ataşamentul faţă de neam şi ţară, deoarece: «Pro rege saepe, pro patria semper!» [Pentru rege adesea, pentru patrie totdeauna!]” (Jean-Baptiste Colbert), autorii au adus în discuţie puncte de vedere diferite care nu sînt de neglijat, deoarece „nimeni să nu se creadă în afara timpului, iar pentru situaţia la care s-a ajuns, ca şi pentru ceea ce s-ar putea produce în continuare, există în mod neîndoielnic, vinovaţi şi [...] să nu-şi facă iluzii că nu vor răspunde aşa cum se cuvine să se facă”.

Primul studiu, intitulat Implicaţiile generate de situaţiile de dublă cetăţenie în cazul României, al dlui prof. univ. dr. Ion M. Anghel, pune în dezbatere problema dublei cetăţenii – cauzele şi dificultăţile pe care le generează. Problema dată devine una complicată, atunci cînd intervin anumite scopuri politice ale statelor respective, iar relaţiile dintre ele devin tensionate, neprieteneşti. Acordarea dublei cetăţenii, ca şi cea a cetăţeniei multiple, se face, de cele mai multe ori, cu abateri de la legile diferitor state în acest domeniu. Acestea îşi creează politica lor proprie în materie de acordare a cetăţeniei, luînd în consideraţie mai mulţi factori de ordin intern şi extern.

Cetăţenii Uniunii Europene se bucură de drepturi şi au obligaţii stabilite prin tratate. Cetăţenia UE nu o înlocuieşte pe cea naţională, ci se adaugă la aceasta. Cetăţenia UE este complementară, dar nu întocmai cu cea naţională. România, de regulă, aplică privind cetăţenia dublă reglementările existente în practica internaţională, luînd în considerare evoluţiile ce se produc în domeniu. Dar cazurile de dublă cetăţenie produc situaţii spinoase în relaţiile dintre statele al căror cetăţean este persoana respectivă, fiindcă apar suprapuneri de jurisdicţii, obligaţiile de loialitate ale cetăţeanului faţă de ambele state coincid, intervine concurenţa şi excluderea reciprocă, iar cînd avem a face cu un fenomen de masă pot lua naştere conflicte în comunitatea internaţională.

Un stat nu poate acorda cetăţenie dublă nelimitat şi în mod abuziv – există în privinţa aceasta norme consfinţite în dreptul internaţional (lipsite de exagerări!). Se aduce drept exemplu acţiunile de acordare a cetăţeniei la cerere de către Ungaria care a pornit o campanie agresivă de strîngere „sub cupola Budapestei” a tuturor ungurilor de pe mapamond. Autorul articolului este îngrijorat de faptul că statele vecine (inclusiv România) tac. Strategia Ungariei este clară: promovarea la nivel internaţional a drepturilor pentru minorităţi, discriminînd în felul acesta populaţia majoritară prin aplicarea presiunilor din interior şi exterior. Situaţia în care „Ungaria poartă răspunderea pentru soarta ungurilor” este foarte delicată şi ridică problema suveranităţii statelor. Nu în zadar Comisia de la Veneţia „găseşte nefericită formularea, în acest context, a termenului de responsabilitate”. Şi o rezoluţie a Parlamentului European a respins această obsesie iredentistă ce durează de acum aproape un secol. Specialiştii în materie de drept internaţional sînt de părere că Ungaria împiedică România de a-şi exercita jurisdicţia pe teritoriul său (sub pretextul că îi protejează pe cetăţenii români de etnie ungară).

Deci, România se confruntă cu o situaţie de risc. Sînt multiple posibilităţi de a o gestiona şi a o depăşi, dar trebuie să existe în acest caz multă voinţă politică. Lucrurile stau cu totul altfel: predomină indiferenţa – guvernanţii nu întreprind nimic în acest sens, de parcă nici nu ştiu că e vorba de consecinţe greu de suportat în viitor, mai concret, de ruperea teritoriilor pe care au trăit din vremuri străbune românii băştinaşi. Odată cu formarea unei autonomii pe criterii etnice, situaţia poate ieşi de sub control. De aceea, dr. în drept Ion M. Anghel avertizează: „Acţiunile la nivelul minorităţii ungare de a ieşi de sub autoritatea statului român, conjugate cu cele iredentiste – afişate în mod nevinovat, dar cinic – ale Ungariei, vor aduce lucrurile în situaţia în care se va considera că, în interesul păcii şi al unităţii în UE, NATO ş.a., nu există altă cale decît sacrificarea României prin ciuntirea teritoriului său. În zilele noastre, nu este nevoie să se tragă niciun glonţ, atunci cînd interesele generale de menţinere a păcii au prioritate, iar România, care pare să fi lăsat ca lucrurile să meargă, ce-i drept, încet, dar continuu şi fatal spre deteriorare, ar putea fi cea sacrificată. Quo vadis, România? [sublinierea autorului – n.n.].”

Concluzionăm şi noi că abordarea problemei date trebuie să fie raţională, făcută cu răspundere şi clarviziune. Făurind viitorul, să nu uităm de experienţa din trecut a înaintaşilor noştri care sînt un exemplu concludent de slujire Patriei şi Neamului în care a fost vrerea lui Dumnezeu să ne naştem.

Cel de-al doilea studiu, Dreptul internaţional şi autonomia teritorială, semnat de dr. Ioan V. Maxim, are un motto ce ne plasează în miezul problemei: „Nu există recunoscut în dreptul internaţional un drept de autonomie teritorială pentru minorităţi.” În cercetările sale autorul a urmărit conţinutul reglementărilor universale şi europene privind acordarea autonomiei, consultînd lucrările unor cunoscuţi experţi în domeniu, precum: Ajsborn Eide (Norvegia), Fernand de Varennes (Canada), Giorgio Malinverni (Elveţia), Ferdinando Albanese, Sergio Bartole (ambii – Italia), Hurst Hannum (SUA) ş.a.

În prezent, în România sînt înregistrate 18 minorităţi etnice, fiecare dintre acestea fiind reprezentată în organul legislativ al ţării; fiecare se bucură de toate drepturile şi libertăţile necesare pentru protejarea identităţii şi culturii lor. Reprezentanţii etniilor din România pot fi văzuţi la toate nivelurile vieţii social-politice şi cultural-religioase. Nu există probleme între populaţia majoritară (români) şi cea a minoritarilor (unguri, rromi, germani, ucraineni, lipoveni, turci, tătari, sîrbi etc.). Dificultăţile generate de criza globală afectează în egală măsură nivelul de trai al tuturor locuitorilor fără deosebire de naţionalitate. Însă, în ultimul timp, minoritatea maghiară (care alcătuieşte 6,6 % din populaţia ţării), prin organizaţia „culturală” ce îi reprezintă – Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) –, se arată mereu nemulţumită cum este protejată minoritatea maghiară, cerînd înfiinţarea unor autorităţi paralele (maghiare!) cu cele ale statului – nişte consilii naţionale cu funcţii administrative autonome. Acest proiect nepotrivit se îndepărtează în mod simţitor de la prevederile Convenţiei-cadru europene privind protecţia minorităţilor naţionale.

Totodată, aproape toţi ungurii, recurgînd la diferite tertipuri, vorbesc permanent despre necesitatea unificării naţiunii ungare din bazinul munţilor Carpaţi, cu scopul de a obţine autonomie culturală sau chiar teritorială în România, precum şi în alte state vecine cu Ungharia, în care trăiesc maghiari: Slovacia, Serbia, Ucraina. Aici menţionăm faptul că niciuna dintre celelalte minorităţi conlocuitoare nu revendică astfel de condiţii, adică statut special.

Proiectul de autonomie al UDMR, ignorînd Constituţia statului român, stipulează că autonomia este rezultatul voinţei şi deciziei minorităţii maghiare şi acesta nu poate fi schimbat de altcineva. E un caz de precedenţă periculoasă în România. Să nu cunoască liderii maghiari că dreptul internaţional contemporan nu prevede existenţa unui drept general la autonomie şi nici a unei obligaţii pentru state de a o acorda? Puţin probabil...

Principiul de bază al garantării stabilităţii în ţară, după cum menţionează dr. Ioan V. Maxim, este „egalitatea în drepturi şi nediscriminarea” [sublinierea autorului – n.n.]. Existenţa unei minorităţi etnice într-un stat nu constituie temei suficient pentru a i se acorda statut de autonomie, iar hipernaţionalismul şi separatismul sînt totdeauna condamnabile. Trebuie să precizăm că în prezent în lume nu există modele viabile / durabile de autonomie. Fiecare stat decide de sine stătător dacă trebuie sau nu să o acorde. Principalul e ca toţi cetăţenii lui să trăiască în pace şi bună înţelegere – fără ca cineva să fie limitat în drepturi (în comparaţie cu alţii).

Organizarea statelor şi dreptul internaţional este tema studiului ce urmează – a ambasadorului (p.), conf. univ. dr. Ion Diaconu. În motto dumnealui întreabă retoric: „Constituie agitaţia din jurul reorganizării ţării şi a ştergerii judeţelor, ca forme tradiţionale de organizare teritorială, un prilej de a formula pretenţii, de a şantaja şi impune soluţii dăunătoare României?”

Prezentînd diferite forme de organizare internă a statelor lumii, autorul specifică faptul că normele de drept în problema dată se stipulează în constituţiile acestora. România este un stat unitar, avînd un sistem unic de organe centrale, unele competenţe de guvernare fiind conferite prin lege organelor teritoriale locale. Cînd se purcede la reorganizări teritoriale, trebuie să se ia în consideraţie normele de drept internaţional. Astfel, ideile de a împărţi România în opt regiuni şi de a acorda autonomie pe criterii etnice nu sînt în concordanţă cu legislaţia internaţională în vigoare. Pentru a evita încălcări ale drepturilor omului, e necesar ca orice schimbare în plan administrativ să fie precedată de un studiu de influenţă a acesteia asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor. Concluzia vine de la sine: în mod obligatoriu, organizarea teritorială trebuie să respecte atît normele constituţionale ale statului, cît şi pe cele ale dreptului internaţional.

Unul dintre mottourile studiului Nici Basarabia şi nici Transilvania al prof. univ. dr. Aurel Preda – studiu care încheie volumul – scoate în relief o axiomă greu de combătut: „Adevărul istoric este mai presus de toate!” Autorul relatează cazuri de indiferenţă crasă a unor politicieni din istoria recentă a României faţă de tot ceea ce este interes naţional. Cu părere de rău, clasa politică („prezumţios intitulată” aşa), sacrificînd interesele populaţiei, are o singură grijă – „garnisirea propriilor buzunare cu bani”. Iată cum explică autorul: „Justificarea, cel puţin la început, a unor astfel de isprăvi – să le spunem pe faţă, de nu pur şi simplu, acte lipsite de moralitate şi de cinism, ci acţiuni care frizează trădarea naţională – pe motive pueril scornite (naţionalism, comunism, românism, populism etc.), s-a făcut sub orchestrarea atentă (culmea!) a «emanaţilor», o categorie, desigur, de departe, cică mai «cultă», cu multă experienţă, dar – haide s-o spunem – şi mult «ataşament» faţă de interese obscure, fără legătură cu instinctul şi interesul naţional, pe care le-au ignorat ab initio [sublinierea autorului – n.n.], din lipsă de motivaţie.”

Dr. Aurel Preda aduce exemple de slugărnicie faţă de străinătate – un fenomen cu rădăcini adînci la români – în timp ce Moscova, Kievul şi Budapesta nu au renunţat nici pînă azi să pună mîna pe teritorii româneşti cîndva incluse în diferite imperii. Edificatoare în acest sens sînt şi citatele din cartea Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România de Larry L. Watts.

A fi patriot înseamnă să îţi ajuţi prin toate posibilităţile conaţionalii. Fiecare român, dacă pretinde la numele de patriot, prin acţiunile sale nu trebuie să renege Patria, Neamul, căci prin aceasta face rău şi pentru semenii din preajmă, şi pentru sine. A fi patriot înseamnă să lupţi pentru demnitatea naţională a Ţării tale şi, în felul acesta, să-i înmulţeşti valorile ei. Anume acestea sînt deducţiile după lectura volumului scris de cei patru autori (şi să spunem direct: de patru mari patrioţi!). Fără echivoc, ei şi-au făcut meseria cinstit şi se prezintă cu conştiinţa curată în faţa concetăţenilor. Numai prin discuţii, prin analiza diverselor păreri se poate ajunge la un consens. Patriotismul înseamnă o viaţă trăită cu dăruire. În epoca modernă el nu trebuie să devină sinonim cu naţionalismul exagerat. Afecţiunile noastre trebuie să le dovedim nu prin lozinci deşarte, nu prin fanfaronade, ci prin fapte concrete. Deci, să cunoaştem istoria noastră cu bune şi cu rele, să făurim prezentul cum ni-l dorim şi să privim cu încredere în viitor! Cu alte cuvinte, în ciuda exemplelor nedemne din volumul Quo vadis, România?, să iubim tot ce au creat românii bun pe această palmă de pămînt, lăsată lor de Dumnezeu pentru vecie.

Andrei BUTUCENEANU

[1]* Quo vadis, România? (un punct de vedere).
Coord.: Ion M. Anghel. Iaşi: Junimea, 2011. 188 p. (Col. „Liber amicorum”)